Găsesc, în Confesiunile Fericitului Augustin, o extrem de interesantă observaţie asupra naturii subtile a păcatului. Tinerii, scrie el, nu râd prea mult şi nici nu se grozăvesc mai mult decât trebuie atunci când sunt singuri. Când se adună însă în găşti, toată voia bună şi amuzamentul se transformă adesea în batjocură şi necuviinţă. Şi asta doar pentru că, în ciuda entuziasmului vârstei lor, tinerii se tem să fie „altfel”. Nu vor să fie socotiţi nişte laşi, nişte prostănaci. Le e ruşine atunci când descoperă că nu sunt îndeajuns neruşinaţi, că sunt prea bine crescuţi, prea ascultători. Iată cum prieteniile şi întovărăşirile, bune şi folositoare în fond, ajung să ne pervertească şi să devină exact contrariul a ceea ce, prin natura lor, sunt.
Din aceeaşi teamă de ridicol, de a fi diferiţi amână să descopere acea frumuseţe liturgică „veche şi totuşi de-a pururi nouă” care a fost întotdeauna în ei. Şi, înstrăinându-se de sine, o caută – asemenea lui Augustin – în alte părţi. Şi la fel ca el ajung să mărturisească, atunci când au găsit-o (când s-au întâlnit, în fine, cu sinele lor): „Târziu de tot te-am iubit, o, tu frumuseţe atât de veche, şi totuşi atât de nouă; târziu de tot te-am iubit. Şi iată că tu te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară, şi eu acolo, în afară, te căutam şi dădeam năvală peste aceste lucruri frumoase pe care tu le-ai făcut, eu, cel lipsit de frumuseţe.”
No comments:
Post a Comment