Noapte bună, copii!

Uitarea este, probabil, necesară. De ce? Pentru ca să descopere fiecare generaţie, pe propria-i piele, cum - vorba poetului - iarba creşte. Mă uit în jur la tinerii care n-au apucat acel Decembrie 1989, care nu vor să ştie mai nimic despre „acei ani”, care se înfruptă din „confortul occidental” ca muştele din miere. Dar cum eram noi, cei care am fost ca ei, în urmă cu 20-25 de ani? Cât de tare purtam noi în suflet amintirea „obsedantului deceniu” şi teroarea primilor ani de „fericire cu de-a sila”? Noi, cei care eram adolescenţi ani anii 80, nu ştiam şi nu voiam să ştim despre canal sau despre puşcăriile comuniste, despre foametea de după război sau despre înnăbuşirea revoltelor studenţeşti din 1956 (în oraşe ca Timişoara, Cluj, Bucureşti). Visam la o viaţa mai confortabilă, ademeniţi de standardele occidentale/americane. Păstrând proporţiile, şi noi ne-am comportat la fel.

Cu 20 de ani în urmă s-au scandat, în oraşul de pe Bega, lozinci anticomuniste. Au murit oameni, iar cadavrele au fost furate şi transportate în secret la un crematoriu din Bucureşti pentru a fi arse. Mulţi dintre cei răniţi şi care au ajuns la Spitalul Judeţean au murit cu zile în urma unui glonţ care – deloc întâmplător – le-a nimerit ţeasta. Sau inima. Şi totuşi, aceeaşi Piaţă a Operei, care cândva fusese kilometrul zero al luptei anti-comuniste, s-a umplut azi de manifestanţi cu steaguri roşii. La nivel înalt, oraşul-erou de unde a început totul, atunci în 1989, urzeşte planuri şi alianţe cu „neocomuniştii fără de ruşine”. Ce să mai crezi? Nimic altceva decât că a venit vremea „debarcării dictatorului”, că el şi numai el e de vină pentru toate neîmplinirile din ultimii cinci ani. Iar ei, care vor ajunge (pe 6 decembrie, dacă e să se întâmple) la cârmă, vor şti negreşit să nu se mai certe şi să aducă mult aşteptatul belşug în ţară. O, da…Ce frumos final de basm. Putem merge liniştiţi la culcare. Noapte bună, copii!