Se împlinesc, astăzi 6 ianuarie, 250 de ani de la naşterea scriitorului Ioan Budai-Deleanu. Capodopera sa, Ţiganiada, ni-l înfăţişează drept unul din cei mai originali reprezentanţi ai românului glumeţ şi muşcător. S-a bătut moneda la nesfârşit (mai ales în vremea comunistă) cu iluminismul progresist al lui Budai-Deleanu manifestat prin ridiculizarea orânduirii feudale şi a instituţiilor acesteia. Dar ceea ce interesează la această măreaţă lucrare este viziunea satiric-caricaturală, enorma jovialitate, verva parodistică inepuizabilă.
Ultrasavuroase în Ţiganiada sunt şi numeroasele „însămnări şi luări aminte critice, filosofice, istorice, filologice şi gramatice” ale comentatorilor de la subsolul paginilor: Mitru Petrea, Chir Simpliţian, Cocon Simpliţianul, Cocon Idiotiseanul, părintele Disidimonescul, Cocon Musofilor, Mândrilă, Cocon Erudiţianul, Părintele Filologos, Dubitantius, Cocon Adevărovici, Părintele Sfântoievici sau Sfântoiescul, Căpitan Păţitul, P. Evlaviosu, Părintele Ortodoxos, Cocon Politicos, Popa Nătărău din Tândarânda ş.a. Evident, sub toate aceste nume se ascunde Budai-Deleanu, autorul lucid care se autocomentează. La rândul ei, catalogul numelor de ţigani (Corcodel, Parpangel, Sfârcul, Papară etc.) e „un grotesc de sonuri” (George Călinescu). Poem etnologic în care – arată acelaşi G.C. - efectele sunt obţinute prin „exces de documentaţie”, Ţiganiada condensează – „într-un limbaj de-o ţigănie maximă, sintetic totuşi şi cu mirosuri ardeleneşti” – aspecte tribale tipice: fanfaronadă, poltronerie, milogeală, spirit de hărmălaie şi orbească înfuriere.
Când a fost publicat întâia oară (în 1877, însă varianta desăvârşită datează din 1925), acest „poemation eroi comico-satiric” definitivat – nota bene – în 1812 şi-a devansat cu mult epoca. Referinţele din literatura universală (Homer, Vergiliu, Dante, Boccaccio, Cervantes etc.) şi autoironia aveau să-şi găsească un vrednic urmaş abia la sfârşitul veacului XX, în Levantul lui Mircea Cărtărescu. De epopeea lui Budai-Deleanu nu-şi mai aminteşte aproape nimeni. Din vechea casă a familiei Budai, situată la 50 de metri în faţa actualului cămin cultural din satul Cigmău (judeţul Hunedoara), nu a mai rămas nimic. Nici măcar fundaţia nu i se mai vede pentru că, informează un cotidian, locul este ocupat acum de o livadă cu pruni. O singură placă de marmură de pe căminul cultural din sat (amplasată în 1963), aminteşte cu parcimonie: „Aici a fost casa poetului Ioan Budai-Deleanu”.
Nu se mai vorbeşte nimic de singura epopee terminată a literaturii române, un „Don Quijote al nostru, glumă şi satiră, fantasmagorie şi scriere înalt simbolică, ficţiune şi critică a ei” (Nicolae Manolescu). Se vorbeşte, în schimb, de cărţile easy reading de tip best seller, scrise de tot felul de farseuri şi dive la modă şi concepute parcă special pentru mini-librăriile din aeroporturi. Ţiganiada lui Budai-Deleanu a murit. Cealaltă ţiganiadă însă – cea nefictivă, reală, dureros de reală – e în floare. Despre aceste fleurs du mal scria Nicolae Steinhardt în al său Jurnal al fericirii: „Rasismul este o demenţă, dar - cum să spun? - nerasismul, contestarea unor rase deosebite, fiecare cu însuşirile ei, este o nerozie. Sunt mai ales certăreţi, rostul vieţii lor e gâlceava, harţa; gălăgioşi; fără de larmă şi tărăboi se asfixiază şi pier; pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoşi - minţim cu toţii, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Şi găsesc de cuviinţă să-şi întărească minciunile cu jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun. (...) Şi nu le poţi intra în voie. Oricât de frumos le vorbeşti: orice umilinţă, orice făţărnicie - deopotrivă de inutile. Leneşi, urăsc când cineva le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă ca instinctul de conservare. Şi nu pot bea în cârciumi, numai afară pe stradă, cu sticlele înşirate alături şi cu puradeii roată; o maidanofilie, un exhibiţionism, o nostalgie a bâlciului; şi un jind al ocării, ţipetelor, poalelor date peste cap. Spurcăciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul ţopăitor. Cărora Coşbuc le-a găsit nume atât de potrivite şi care-n Infern îşi fac din cur o goarnă”.
Post scriptum: „Eu socotesc că ţiganii noştri sunt foarte bine zugrăviţi în povestea aceasta care să zice că ar fi fost scrisă mai întâi de Mitrofan ce au fost de faţă la toate şi care la nunta lui Parpangel au iscodit un epitalamion sau cântare de nuntă; de unde ţiganii lesne vor cunoaşte pe strămoşii săi. Însă tu bagă sama bine, căci toată povestea mi se pare că-i numai o alegorie în multe locuri, unde prin ţigani să înţăleg ş’alţii carii tocma aşa au făcut şi fac, ca şi ţiganii oarecând. Cel înţălept va înţelege!...” (Ioan Budai-Deleanu, „Epistolie închinătoare” la Ţiganiada)
No comments:
Post a Comment