La grande illusion

Lucian Mircu, mai tânărul meu amic fascinat de cinema, constata recent că a întâlnit – incredibil, spune el - pe cineva care nu vrea să vadă Avatar – ultimul răcnet al „Uzinei de Vise” de la Hollywood, cea mai aşteptată experienţă cinematografului din 2009, un big budget movie cu „de toate”. Regizorul nu pierde ocazia să-şi promoveze ultimul hit gonzo filmat în 3D, cu bătălii în aer, pe pământ, de cavalerie şi infanterie, cu lupte corp la corp. Bătălii „corp la corp” găseşti şi la casele de bilete unde rulează, în premieră, filmul lui James Cameron.

Ceea ce l-a surprins pe amicul meu este motivul invocat de cinefila insensibilă faţă de acest tip de lobby (vedete, efecte speciale, acţiune, SF etc.). Fata, îmbiată de Lucian să vizioneze Avatar („E o nouă lume” – i-a spus el), a răspuns – cu un, ce-i drept, surprinzător spirit critic - c­ă-i plac „filmele reale”. Bineînţeles că Lucian are dreptate când se întreabă retoric: „Oare nu toate filmele creează o altă lume?” Şi, înaintea filmelor, putem adăuga: teatrul, literatura, muzica etc. au creat şi creează şi ele „o altă lume”. Aşadar, nu asta ar fi problema. Orice operă de artă este o formă de re-prezentare, o convenţie, un joc până la urmă. Nu este „realitatea”, nici măcar atunci când îşi propune s-o zugrăvească în culori cât mai fruste, mai minimaliste, mai „reale” (sau „realiste”). Altfel, cred, se pune problema aici.

Este vorba despre vectorii spre care trimit aceste forme de reprezentare. Cinematograful comercial, se ştie, este – şi nu de ieri, de azi – plăsmuit după chipul şi asemănarea publicului plătitor de bilet. Care public preferă – e mai uşor aşa - „fuga de realitate”, evaziunea în ficţiune sau SF, iar dacă poveştile au costume, decoruri şi vedete glamour, acţiune şi suspense încununate cu un happy end, cu atât mai bine. Şi iată cum filmul comercial (= fantastic , adică „nereal”), croit după aceste tipare, a devenit nu doar un altfel de drog, ci însuşi Drogul. Curat opium pentru popor, nu altceva. La urma urmei, costă mai puţin decât o şedinţă la psihiatru, nu necesită efort intelectual şi descifrări de conotaţii, nu presupune o pregătire sufletească (duhovnicească) prealabilă. Dar dacă Dostoievski avea dreptate atunci când a afirmat: „Fantasticul este tot una cu realul; fără real nu există fantastic”? Dacă spectatorii neimpresionaţi de „experienţe cinematografice” asemenea celor propuse de George Lucas, Steven Spielberg, James Cameron et. co refuză această „schimbare de decor” şi mereu altele – tot mai sofisticate, datorită evoluţiei tehnologice - tărâmuri ale iluziei în numele unui fantastic al credinţei care - afirma cândva monahul Nicolae Steinhardt – „nu tăgăduieşte realitatea, ci o transcende”. Ceea ce înseamnă, desigur, că nu distrează mintea spectatorului cu „un alai de alte lumi posibile” (dar, vai, neesenţiale), ci o solicită să se concentreze asupra realităţii, „transfigurând lumea şi metanoizând eul”.

Cum ar veni, avem de ales între evadarea din real (având ca bonus câteva clipe efemere de plăcere, urmate de întoarcerea – fără să se producă nicio schimbare - la aceeaşi realitate searbădă) şi asumarea şi transfigurarea realului (ceea ce oferă, ca bonus, înnoirea şi transformarea realităţii, devenirea întru fiinţă). Chiar aşa: nu e nevoie să ieşi din „camera galbenă (cenuşiul moral al existenţei, realitatea searbădă) la care se referea Steinhardt pentru a o părăsi. Dar aventura în interiorul conştiinţei este, iată, refuzată pentru iluzoriile călătorii intergalactice din filmele de (ştiinţă şi) ficţiune.