Cei care au plecat din România sunt fie înrăiţi şi dornici să asimileze cât mai grabnic noua cultură ce i-a adoptat, fie neîmpăcaţi cu noile realităţi. Probabil că tot el, timpul, va decide încotro se vor înrepta. Rămâne-vor acolo, sau se vor întoarce acasă? În Semnul şarpelui (1981, regia Mircea Veroiu, scenariul Mircea Micu, după romanul său, Patima) există un personaj – Americanul (jucat strălucit de Mircea Albulescu) – care, imediat după WWII (prin 1945) se întoarce în ţară din America. Motivul? N-a mai suportat rutina în care intrase: trebuia, zi de zi, să informeze nişte bătrâni români stabiliţi în SUA, despre ce se întâmplă în ţară. Pentru aceasta le citea, la telefon, principalele ştiri / actualităţi din ziarele sosite peste ocean. Cu un aer foarte cool, Americanul recunoaşte că s-a săturat să facă acelaşi lucru (pentru care primea bani frumoşi) în fiecare zi. Obosise. Iar ceea ce-l supărase peste poate era tocmai refuzul acelor români ca şi el de a-l vedea, de a-l întâlni măcar o dată. „Aici - îmi scrie un român pe care neajunsurile din ţară l-au împins să aleagă calea exilului, tocmai în Canada - mă mir zilnic cum a reuşit nefârtatul să rupă legăturile între oameni. Fiecare trăieşte în propria singuratate, în propria cuşcă...Iar dacă iese careva de acolo e pentru lucruri necugetate - că îşi dau mâna...I-a speriat rău Biserica Catolica, ce înapoiaţi mi se par!”. Acest român mai spune: „Ştiu că România nu are ce-mi oferi.” – dilemă ce-mi aminteşte de drama lui Tarkovski, după ce s-a stabilit în Occident: Acasă [în Rusia] nu mă pot întoarce, aici nu pot trăi. Îmi amintesc de refrenul melodiei din genericul final al filmului Ringul: Strada asta nu-i a mea, n-o împart cu nimenea. Trebuie să recunosc, la rându-mi, că înţeleg amărăciunea unei astfel de experienţe. Şi mie mi-a fost tare dor de casă în cei trei ani jumate cât am stat în Belfast, UK. Atunci aveam să descopăr definitiv tezaurul fără de preţ al muzicii Mariei Tănase ori Ioana Radu, al cântecelor lui Dumitru Fărcaş etc. Ce-am găsit când m-am întors acasă? O lume şi-o ţară în care ţiganii mişună peste tot şi fac legea. Un dezinteres iute-crescător pentru studiu, pentru suflet (cum patetic se spune) în ţara ce odionoară era a doinelor. Acum e a manelelor şi-a politicienilor demagogi (deveniţi – alături de vedetele pop, de fotbalişti – modele comportamentale şi idoli pentru tineri şi nu numai) care de care mai naţionalişti ori mai internaţionalişti („europeni”), a loisir-ului deşănţat.
Până una-alta un nou stat prinde contur în Europa: Kosovo. Proclamarea independenţei sale, acum trei zile, a stârnit valuri de prosteste, dar şi de bucurie. Se aşteaptă (mâine) un miting de amploare în Belgrad. Pesimiştii cred că un război (de mai mare anvergură decât cele din Bosnia şi Croaţia) n-ar trebui să vină ca o surpriză. Other pretty villages, other pretty flames...
No comments:
Post a Comment