Apostol

Lucică Mircu scrie pe Marele Ecran (blogul lui şi-al lui Richie) câteva rânduri despre Gară pentru doi (1982). Demersul său – aşa cum îl înţeleg eu - este, oricât ne-am feri de acest termen, un fel de apostolat (atunci când e pe deplin asumat) şi ţinteşte spre combaterea prejudecăţilor şi spre „luminarea” tinerilor spectatori de cinema, fideli marelui (sau micului) ecran. Fideli, oricum, Fratelui Cel Mare, căci Big Brother nu se ascunde doar în repertoriul cinematografelor sau în programele TV. Amicul meu, al cărui condei critic îl preţuiesc, crede – spune el - în convertiri, în de-spălarea creierelor, în de-tembelizare. Ceea ce este – în anumite cazuri – posibil, doar că presupună extrem de multă migală, răbdare, perseverenţă. Prin vinele (încă) tinerilor cinefili care, adesea ne-prieteni cu lectura, frecventează asiduu „marele ecran” (sau canalele TV sau navighează pe internet) curge mai ales sânge americanofil, divertismentofil, care în loc de hemoglobină are cipuri bine definite, plasate acolo în timp de fiecare producţie comercială şi comercialissimă venită de peste ocean sau fabricată oriunde altundeva – că doar patentul s-au grăbit şi alţii, ne-americani, să-l fure. Îmi vine să întreb: unde sunt producţiile comerciale de altă dată, în care mai era loc şi de puţin suflet? Dar poate că peste cincizeci de ani va veni cineva care – sătul de produsele junk - se va întreba, nostalgic: unde sunt producţiile comerciale din anul 2010, unde e Avatar-ul? Aşa că ar fi motive să ne bucurăm de gloriosul prezent în materie de entertainment. Se va putea şi mai rău, mult mai rău…

Oricum, întoarcerea spre tezaurul clasic de valori – nu numai în ceea ce priveşte filmele – mi se pare de bun augur. Lucică o numeşte întoarcere spre trecut, spre „antichităţi” (asta e eticheta sub care şi-a adăpostit articolul); pentru mine este pur şi simplu o întoarcere spre Frumos, spre Valoare, spre Artă, spre Sine până la urmă…