Citesc în Creatorii (Daniel J. Boorstin, Ed. Meridiane, 2001) despre animal (zoon) şi om (zoon politikon), despre „restul” pe care îl au doar fiinţele omeneşti şi care animalelor le lipseşte. Boorstin îl citează pe Isocrate, care în 374 BC observa: „În privinţa înzestrărilor noastre, în majoritatea cazurilor nu ne deosebim deloc de animale, suntem de fapt în urma lor în ceea ce priveşte iuţeala, forţa şi alte daruri. Însă pentru că în noi s-a născut puterea de a ne convinge unii pe alţii şi a ne arăta aşa cum dorim, nu numai că am scăpat de a mai trăi ca nişte brute, ci unindu-ne am întemeiat cetăţi, am făcut legi şi am inventat artele, iar vorbirea ne-a ajutat să realizăm practic toate lucrurile pe care le-am închipuit.” Peste două milenii şi mai bine, Lucian Blaga avea să remixeze această definiţie a omului: „Privit ca animal, omul ne apare ca o fiinţă nespus de urâtă…în esenţă omul se realizează cu totul pe altă linie decât a animalităţii”. Iar într-un ceas sărăcit de taină şi foarte în spiritul vremurilor noi, comuniste, a adăugat: „Omul este singura fiinţă pe care natura a creat-o nedesăvârşită în felul său. Toate celelalte fiinţe, animal şi plante, sunt desăvârşite. De aceea omul a creat istoria, pentru a se desăvârşi singur prin propriile puteri. De aceea animalele nu au istorie.” Altădată filosoful din Lancrăm era mai … poet: „Din neamul mare al licuricilor, omul este un vierme ce se transformă în lumină când iubeşte”. Iar cu acest aforism pare să-şi revendice revolta „evoluţionistă”: „Trebuie să fie foarte greu să fii om: numai Dumnezeu, o singură dată, a izbutit să fie un om desăvârşit”.
„Omenia, spune un vechi proverb chinez, este în inima omului”. Peste veacuri, Pr. Rafail Noica îi va răspunde: „Ortodoxia este firea omului” şi scepticii de serviciu vor strâmba din nas: De ce confiscă teologia ortodoxă conceptul de om, de omenie? În secolul pregătitor de gulaguri, Dostoievski va spune: „Omul este o fiinţă ce se obişnuieşte cu toate” în ideea că nu dă Dumnezeu omului mai mult decât poate duce. Soljeniţân va confirma şi chiar mai mult decât atât: va spune că atrocităţile de pe vremea înaintaşului său erau floare la ureche faţă de grozăviile pe care – la mijloc de veac XX – a apucat să le trăiască ori să le fie martor el.
Cine spune că era „postcreştină” este oricum (chiar anticreştină), dar acreştină nu, drept grăieşte. Pentru Paul Valéry omul este un „răstâgnit pe propriul său trup” iar „ capul istovit îi e înţepat de spinii cununii sale de gânduri”. Şi gândul îmi zboară, involuntar, la o imagine din Stalker: Scriitorul (Anatoli Soloniţân) – mereu sceptic, sarcastic, neîncrezător în taine şi acru - îşi pune pe cap o cunună de spini găsită undeva în antecamera Zonei. Spinii „cununii sale de gânduri” îl vor imobiliza şi va rămâne doar în pragul Camerei Dorinţelor. Iar în ultimul cadru în care apare, fumează într-un bar insalubru, alături de celălalt cinic (Profesorul) şi priveşte undeva, în abis, răscolit de „fericirea amară” a Călăuzei care afirmă că este mulţumit cu ceea ce are…
No comments:
Post a Comment