De 3 ori concert

Maraton de muzică la Timişoara. Am ajuns, mai întâi, la un recital cameral vocal-instrumental (pian şi flaut) de la Conservator. Câteva piese (Sequenza / Luciano Berio, Proporţii pentru două flaute / Petru Stoianov, 7 lieduri pentru tenor şi trio de flaute / Gabriel Mălăncioiu) au fost – pentru mine – mai greu digerabile, datorită armoniilor „contemporane” (lipsite de melodicitate) mult prea pronunţate. Restul au fost cu adevărat plăcute: Piccola Suita / Dan Buciu, Reflets dans l’eau / Claude Debussy, Carillon nocturne / George Enescu, Piesa de concert nr. 3 / Constantin Silvestri, Concertino pentru două piane / Dimitri Şostakovici, Variaţiuni pe o temă de Paganini / Witold Lutoslawski. De la acest prim concert am alergat la biserica luterană pentru a savura sunetul de „flauto dolce” şi vocile preclasice ale Ansamblului Flauto Dolce, înfiinţat în anul 2000 la Cluj. Programul lor a cuprins muzică renascentistă din sec. XV-XVI, „în costume, cu instrumente şi în stil de epocă”: De plus en plus (Gilles Binchois), Ave maris stella (John Dunstable), Zwischen Berg (Heinrich Isaac), Ricercare (Adrian Willaert), Een vroylic wesen (Jacobius Barbireau), Fantasia (Anthony Holborne), Canzonetta Doe You not know, pe versuri de William Shakespeare (din piesa Cum vă place), Canzomette d’amore (Claudio Monteverdi), Balletti a tre (Giovanni Gastoldi). Am luat apoi tramvaiul pentru a prinde şi cel de-al treilea concert al serii: cel dedicat zilei Europei şi desfăşurat pe malul Begăi, în zona Flora. Au fost – spun ziarele – în jur de 3000 de spectatori, dar numai – aproximativ – o sută (protipendada, privilegiaţii Timişoarei) s-au bucurat pe deplin de surprizele acestei seri: gondolă cu sirenă, lumânări şi nuferi albaştri pe apă, focuri de artificii şi un recital de excepţie al orchestrei (în program arii din Muzica apelor / Haendel, din Simfonia a IX-a / Beethoven, Bolero / Ravel, Dunărea albastră Strauss jr. etc.). „Pentru prostime (şi plătitori de impozite) – observă ironic un comentator pe net - mai bine de jumătate din parcul din faţa scenei a fost inaccesibil. Aşa că din cei 3000 de oameni, probabil că doar vreo sută au putut vedea ce se întamplă. Raportul mi se pare echitabil: cam tot pentru atâţia Europa se vede cu alţi ochi. Pentru restul din cei 3000 Europa se vede în continuare inaccesibilă. Pentru aceştia din urmă s-a găsit un alt motto: „N-ai cu cine mă!...Nişte ţărani!". Şi au fost trataţi ca atare.”