Close encounter of the third kind

Azi, fiecare participant la Liturghie a primit ca bonus o crenguţă de salcâm. Theodor a dorit să rostească – în şoaptă – Crezul şi Tatăl nostru. La momentul cuminecării a îngenunchiat, ca de obicei, ştiind cu exactitate (spre deosebire de mine) când trebuie să se ridice în picioare. Apoi a cântat, acoperind corul, Trupul lui Hristos – much to the other people’s amazement. Când am dat să mă aplec să-l ajut pe Theodor să se ridice, un bărbat din faţa lui, dorind să se ridice şi el, şi-a luat un avânt prea mare, lăsându-şi capul pe spate într-un unghi fatal. Rezultatul: capetele noastre (al meu şi al lui) au cunoscut a close encounter of the third kind. Câteva minute mai târziu mi-a explicat că zilele trecute a mai îngenunchiat o dată înainte de a se împărtăşi, iar la ridicare a rămas o vreme înţepenit – de-aceea şi-a luat avântul cu atâta elan. Preţ de câteva minute Theodor a schimbat nişte vorbe cu Andrei – unul din micuţii tot mai numeroşi de la capelă – în legătură cu jucăriile lor preferate.

Raluca e, en fin, acasă. A ajuns pe la 4 p.m., cu desaga plină de lucruri şi amintiri dintr-o lume - pentru noi - exotică, bizară. La urma urmei, orice călătorie este o ieşire din peştera în care am crescut sau am fost forţaţi să creştem. Iar gradul de îndoctrinare (asemenea mitului platonic) se regăseşte în rezistenţa pe care o opunem la nou, la „altceva”, în cerbicia cu care vrem să revenim – neschimbaţi – la poziţia noastră de spectatori încremeniţi ai unor înşelătoare lumini şi umbre pe zidul peşterii noastre.