Funky Synthesizer

Primul meu profesor (unofficial, of course) de muzică a fost un inginer constructor pasionat de „umanioare” (muzică clasică, filozofie, literatură universală, istorie etc.). Pe când eram în ultimii ani de liceu l-am cunoscut şi de atunci i-am căutat de multe ori compania. Simţeam că este o personalitate puternică şi îmi făcea o plăcere enormă să-l ascult vorbind sau chiar să-l provoc.

Unul din subiectele asupra cărora nu am reuşit niciodată să cădem de acord a fost muzica electronică. Pentru el orice atingere a clapelor de synthesizer compromitea muzica. Distrugea feeling-ul, instaurând o stearpă mecanică în armonii. În zadar încercam să-i spun că sintetizatorul este şi el un instrument între altele pe care orchestra a început deja să-l incorporeze în structura ei. I couldn’t win. Tot cam în acei ani aveam să descopăr şi eu sound-ul electronic, prin piesele lui Isao Tomita, Vangelis sau Jean Michel Jarre ce fuseseră transmise la radio sau TV: am fost cucerit. Apropierea de muzica lui Adrian Enescu mai apoi, de personalitatea sa m-au ajutat enorm să înţeleg că muzica e bună sau proastă - abia după aia urmează clasificările (simfonică, operă, camerală, jazz etc.). Forţa exemplului a fost copleşitoare – Adrian Enescu fiind un „compozitor în evantai”, care a compus şi muzică simfonică, şi jazz, şi camerală şi muzică de film şi rock şi uşoară etc. De aceea, când mai aud în jur teorii cum că muzica electronică nu e muzică mă simt cumva nedumerit. Dar după scurt timp îmi spun: poate e chestie de gust, de sensibilitate formată într-un anume fel, de controlul asupra propriilor prejudecăţi (care în general scapă oricărui control), de voinţa de a te deschide spre Muzică şi Frumos. Şi atunci, dacă această voinţă există, nu mai are cum să nu-ţi placă sound-ul jazz, muzica progresivă ori electronică.

Din păcate, în ţara asta muzica electronică a pătruns masiv doar în zona divertismentului facil, când se preferă orchestrei (de lăutari) un sintetizator, aproape întotdeauna mânuit de ageamii. Rezultatele sunt – n-au cum să fie altfel – pe măsura amatorismului lor. Anii de glorie ai muzicii electronice (pe când era înţeleasă ca poem simfonic, interpretat însă cu ajutorul instrumentelor electronice) nu au fost niciodată cunoscuţi suficient – decât în mod excepţional şi de o anumită „elită” familiară cu fenomenele underground – în România.