Widescreen

Maxima preferată a Oanei Pellea, una din cele mai speciale actriţe din teatrul românesc: „A te plictisi este o lipsă de respect de sine. Mă simt bine şi când sunt singur.” (Jules Renard). Actriţa mărturiseşte pentru un cotidian: „Ai momente în viaţă când nu ştii ce să alegi. Spui doar atât: „Eu nu ştiu să aleg”. Şi îi zici lui Doamne-Doamne să aleagă El pentru tine. Şi ajungi unde trebuie. Minusurile sau ceea ce crezi că ţi se întâmplă rău sunt de cele mai multe ori un bine…” Pentru ea, pierderea părinţilor (marele actor Amza Pellea a murit

când ea avea 21 de ani, mama la 41 de ani) a dus la trezire: „Din această zdrobire de creier, pe care mi-a făcut-o viaţa, pierzându-i pe-ai mei, eu m-am trezit. Se putea să nu mă trezesc. M-am trezit însă cu adevărat! Şi bine e să ne facem timp să mai citim o carte şi să ne rugăm lui Doamne-Doamne să ne lumineze.” Încercările prin care a trecut i-au întărit caracterul: „Prin căderi te ridici, ăsta a fost şi drumul meu. Nici eu n-am fost un om deschis, dar m-a luat viaţa de ciuf, m-a dat cu capul de toţi pereţii şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că s-a produs această deschidere.”

„Mama mi-a schimbat viaţa. Mama a fost un fenomen şi a murit ca un fenomen uman, într-o explozie de spirit. Mama mi-a schimbat viaţa, dar mi-a schimbat şi moartea. Când o veni timpul, n-o să mai pot zice „Au”, pentru că pe ea nu am auzit-o niciodată zicând „Au”. A făcut haz şi de moarte. Trebuie să fii jumătate înger ca să poţi face asta. De la mama am moştenit optimismul.” Părinţii ei plecaţi „să moară puţin” sunt mereu cu ea căci ea este ei: „Moartea nu reuşeşte să te despartă de cei dragi.” Ultima parte a mărturisirii ei se referă la „televizorul cel mare”, din vârf de munte: „Acolo, sunt alături de tot ce-mi este drag mie: găini, câini, pisici, păsări, muzici, cărţi, linişti…” Despre acest imens widescreen 100 % natural ne-a vorbit – de mai multe ori, ultima dată chiar ieri - Monahul Valerian. De acolo, din Munţii Căpăţânii unde s-a retras ca pustnic, ne spunea on his mobile phone că nu încetează să se minuneze de ritmurile naturii. Ne-a vorbit apoi despre rugăciunea neîncetată a păsărelelor, despre copaci înfloriţi şi caprele negre pe care le zăreşte în depărtare – decor audio-vizual ce-i dă senzaţia de zbor, ca o detaşare, ca o desprindere progresivă de labirintul atâtor amintiri. „E ca şi cum ai fi într-un avion şi priveşti în jos spre străzile şi siluetele oamenilor care devin tot mai mici, spre oraşe, mări şi munţi ce se micşorează tot mai tare, iar tu te întrebi: Fost-am oare vreodată în acel oraş, pe acele străzi?” – spunea monahul.

Şi un feed-back de la un cititor: „Este frumos să citeşti astfel de articole, ceea ce e interesant e că ele sunt publicate ca nişte excepţii”. Creştinul, al cărui ideal se cuvine să fie o viaţă moderată, Îl recunoaşte pe Dumnezeu în rugăciune şi se comportă civilizat, fără exces – „un lucru normal pentru o ţ[Citeste]ară care se consideră creştină”. Faptul că astfel de mărturii sunt excepţii fericite, îi demonstrează celui care a semnat comentariul („bucureşteanu’”) că „România e o ţară nominal creştină”.