Aseară am fost toţi trei la concert (dirijor: Raymond Janssen): Beethoven - Uvertura Coriolan; Brahms - Concertul nr. 2 pt. pian şi orchestră (pian: Michelangelo Carbonara); Robert Schumann – Simfonia primăverii. De fiecare dată când sunt în faţa unei orchestre simfonice îmi spun că artistul (compozitorul) a biruit. Peste ani (poate peste sute de ani), câţiva oameni (şi nu puţini, poate) s-au gândit să-l cânte, să dea viaţă partiturii sale – acelui message in a bottle – iar el să fie, astfel, nemuritor. E drept, în lumea muzicii culte, asta se întâmplă doar de câteva sute de ani (cel mult cinci sute de ani), mai departe în timp nu se cunosc autorii, intrăm în lumea lui anonymus. În câteva rânduri aseară mi s-a părut că partea a treia (mai ales) din Concertul lui Brahms conţinea citate din Imperialul beethovenian.
Zilele trecute m-am întâlnit pe net cu un vechi amic, Titus Tomescu. După ce a terminat clasa a X-a la Liceul de arte plastice a plecat (cu familia) în SUA. Era în vara lui 1981. L-am văzut de atunci o singură dată, în vara lui 1988. Venise cu mama lui într-o scurtă vizită în RO. Îşi închiriase o maşină din fosta Yugoslavie şi asta mi se părea de necrezut (ca multe din cele ce se întâmplau atunci în YU). Ne-am revăzut la frumoasa vilă a lui tanti Anişoara (librarian la Liceul Electromotor, o femeie dăruită meseriei care a strâns pentru şcoală un mic tezaur de cărţi de valoare cât timp a fost bibliotecară). Ţin minte că am dorit mult să-i arăt lui Titus LP-ul proaspăt apărut al Loredanei pentru muzica şi orchestraţiile deosebite ale lui Adrian Enescu. Cu ochi de artist, Titus a avut câteva reproşuri pentru concepţia grafică a discului. În aceeaşi seară am mers la un film, la grădina de vară a cinematografului Arta din TM. Rula Rezervă la start – un film despre sportivi, despre viaţa acelor sportivi, o poveste – atunci – contemporană. Cu muzica ritmată (sound occidental unic în muzica românească din anii aceia) a aceluiaşi Adrian Enescu (hotărât lucru: 1988 a fost unul din anii săi cei mai buni, atunci a ieşit pe ecrane şi Umbrele soarelui). Ne-am despărţit apoi şi nu n-am mai ţinut legătura. Dar m-am gândit mult la ei. M-am gândit mult şi la Liviu, fratele lui Titus, cu care am fost coleg de clasă trei ani; nu l-am revăzut din anul plecării lor şi încă sper să-l mai întâlnesc măcar o dată. Aseară, după concert, l-am dus acasă pe TG şi, trecând pe lângă actualul sediu al Poliţiei TM (fostul sediu al Securităţii, înainte de 1989), pe un ecran electronic am zărit o bandă luminoasă care vestea, cu litere roşii ce curgeau de la stânga la dreapta, Hristos a-nviat! Deunăzi, intrând în sediul CEC Bank, am zărit pe pereţi un anunţ familiar în ultimii 19 ani şi-n RO: cursul valutar...În anul plecării fam. Tomescu (dar şi atunci când i-am revăzut briefly pe Titus şi pe mama lui) asemenea detalii erau de neînchipuit în spaţiul public. Pentru „misticism” şi pentru deţinere de valută (în 1985, arhitectul şi omul excepţional care a fost Babu Ursu a fost arestat şi bătut bestial pentru că avea asupra lui – delict grozav – $ 17; a murit câteva zile mai târziu) se intra uşor într-un univers kafkian, iar la final te trezeai bătut măr şi aruncat ca un câine într-o groapă de gunoi, exact ca-n Procesul. Titus zice că s-ar putea să vină-n vizită în TM la vară – can’t wait.
No comments:
Post a Comment