Snow white city

O seară plăcută (luni) în compania Pr. RN, Ligiei şi a celor doi micuţi ai lor. Întâlnirea noastră a debutat cu un schimb de impresii despre un film controversat: Angels in America. Ligia tocmai l-a văzut (în două seri) şi inscripţia era proaspătă. Eu l-am urmărit da capo al fine într-o noapte-maraton (durează vreo şase ore), cu vreo patru ani în urmă. Iconoclasmul viziunii regizorale (foarte aproape de simbolistica si estetica barocă) mi s-a părut dintru început respingător şi melodramatic, însă problematica rămâne. Pe de altă parte nu-mi pot imagina o abordare ne-zaharisită a acestei teme spinoase. Şi nu, nu cred că este un film pro gay. Aşa cum nu cred că un film cu totul special precum Bobby Deerfield (remix inteligent al unui hit mai vechi: Love Story) pledează – aşa cum susţin puriştii - pentru cunoaşterea dintre bărbat şi femeie (în sens biblic!) înainte de căsătorie. Cu Pr. Robert am mai vorbit despre criza filmului „de artă” vs. filmul „artistic” şi „comercial”. Nu ştiu dacă e cea mai bună clasificare. Ştiu sigur că o anumită categorie de filme nu se mai face pur şi simplu: cele „de artă”. Iar restul formează un hibrid ce încrucişează, mai mult sau mai puţin inspirat (după gustul fiecăruia), divertismentul cu dăscăleala moralizatoare. A venit apoi vorba despre unul din barzii (rapsozii) pământului de la stânga Dunării albastre. Am spus „pas” pentru că, deşi e foarte popular (un răsfăţat chiar, în condiţiile în care unii artişti – puţini – au zeci de discuri apărute, iar alţii – cu nimic mai prejos, ba din contră - sunt prematur uitaţi), nu i-am ascultat cântările. O prejudecată, poate. Ca atâtea altele care îmi provoacă poticneli şi bâlbe în mărturisire. În mărturisirea de tip thorough, nu shallow.
Cetatea mea cosmopolită s-a gătit de nuntă. Din ce în ce mai rar, oraşul în care trăiesc se îmbracă – vreme de câteva zile pe an doar – în straie albe de mireasă. Zăpada – noţiune despre care copiii ştiu mai ales din filme (că dicţionare nu mai răsfoiesc) – e darul cel mai de preţ al acestui sfârşit de iarnă pentru noi (buni sau răi, credincioşi sau necredincioşi), cei care am rămas în cetate. Azi, pe o ninsoare ce n-a ştiut de confesiuni şi de culori politice, de rase ori naţionalităţi etc., am schimbat câteva SMS-uri cu Monahul. Care îmi acuză gâlceava – bănuită de el – între suflet şi minte. Eu însă mi-am pierdut progresiv certitudinile escatologice şi râvna pentru uniforme (atâta câtă o fi fost ea cândva), de unde şi dificultatea mea de a-i putea digera discursul extrem de escatologic, de clear cut, de rigid. În general întorc spatele celor care mă pisează astfel. Dar cum fiecare are febleţile sale, se mai întâmplă, iată, să trec cu vederea derapajele duhovniceşti (cu cele mai bune intenţii, desigur) ale unora sau altora în cămara sufletului meu.
Costi a transpus în format wav primul LP al lui Adrian Enescu, Basorelief (1977) - unul din puţinele albume pop româneşti în care muzica (îngemănată cu versurile lui Ioan Alexandru) este prilej de rugăciune, de înălţare sufletească, nu de divertisment dansant ori de distracţie. Pentru mine, Basorelief-ul este un pisc nedepăşit de autorul său (deşi câteva din albumele sale ulterioare i-au adus notorietatea) şi o oază de mărturie şi duhovnicie într-un mediu în care derizoriul şi vulgaritatea fac adesea casă bună.