Japan on my mind

A.E. tocmai s-a întors din Ţara Soarelui Răsare şi n-a recunoscut locurile unde mai fusese cu vreo zece ani în urmă – aşa de mult le-a afectat globalizarea / americanizarea. Decorul, spune el, e o combinaţie de Solyaris şi Blade Runner. Dacă arhitectura futuristă din filmul lui Ridley Scott „dă bine” şi e chiar cool, în Solyaris-ul tarkovskian autostrăzile şi zgârie norii - semne ale alienării şi dezumanizării - sunt contrapunctate de paradisul naturii. „Omul de asfalt” a uitat şi a trădat comuniunea la care ajunsese cu natura (care-l va urmări însă pretutindeni pe Pământ sau în spaţiul extraterestru) în favoarea memoriei artificiale şi robotizării. În plus, zice Maestrul, a găsit acum o lume tânără (cei mai mulţi sub 40 de ani) în acest oraş de secol XX cu o populaţie cât jumătate de Românie. Curăţenia şi disciplina duse la extrem acolo, la care se adaugă un simţ al onoarei hipertrofiat, aveau să-i provoace un altfel de şoc cultural: la întoarcere, pe Otopeni, l-au asaltat bişniţarii (întrebându-l insistent, agresiv, cu accent de Parpangel: „Ceange dolarz?”) şi – cum altfel? – şoferii de taxi freelancers care voiau să-l jupoaie de bani până-n oraş.

Cândva, Japonia îi oferea omenirii pe Kurosawa, pe Mizoguchi, pe Ozu, pe Teshigahara, pe Isao Tomita. Azi se pare că e din nou la modă Ôshima şi Murakami cu hedonismul relansat de ei pe la mijlocul anilor 70 (prin filmul controversat Ai No Corrida şi, respectiv, prin romanele celui de-al doilea, între care Pădurea norvegiană). Orice-ar fi însă, oricât de sofisticate ar ajunge stilurile de viaţă şi oricât de mult ar avansa tehnologiile şi mass media, câtă vreme se mai slujeşte Sf. Liturghie pe pământul nipon parcă nu e totul pierdut. Parcă victoria lui Big Brother (în variantă extrem-ortentală) şi a societăţii de tip brave new world nu e deplină. În plină eră futuristă, Kris din Solyaris a luat cu el, pe staţia spaţială, icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov şi, cu capul plecat în piept, cădea în rugăciune în faţa ei. Tot astfel, Călăuza din Stalker n-a uitat drumul spre „camera dorinţelor” în acel ev post-industrial (post-creştin?) în care părea că s-au desfiinţat toate proorociile, că a încetat darul limbilor, că ştiinţa s-a sfârşit. Şi totuşi, fără acea „zonă” numită metanoia (spre care năzuiau şi Kris şi Călăuza, spre care ne primeneşte şi cadrul eclezial) omenirea e încă departe de desăvârşire…