Pe fereastra blog-ului numită Quotation of the Day o formă de a.i. (artificial intelligence) îmi recomandă zilnic (mie şi celor ce-mi răsfoiesc gândurile puse la vedere în cyberspace) un citat. Azi i-a venit sorocul cugetării lui Bill Clinton (selecţia vorbelor de duh este una random): „Turning 50 gives me more yesterdays than tomorrows.” Nu are importanţă aici persoana ex-preşedintelui SUA, nici can-canurile legate de biroul oval şi scandalurile de tip sexgate în care mai multe femei l-au atras. Contează, cred, acest adevăr: trecerea vremii aduce pe lume nu numai „muguri noi” dar şi pierderea amiciţiei (sau, mai rar, a comuniunii de gând şi simţire) pe care ai avut-o cu persoane dragi. De aceea privirea spre înapoi (mai fermă chiar decât cea spre înainte) este imposibil de evitat după o anumită vârstă. Totul e să nu ne pierdem seninul din priviri…
Nici n-am apucat să mă despart bine de Cătălin Ciotescu (exact acum o săptămână, în ziua când Theodor şi Vlad, fiul lui cel mare, au cântat la TEN, l-am întâlnit ultima oară) când aflăm, stupefiaţi, că acest om de nici 40 de ani a fost ucis, azi, într-un teribil accident de maşină. Nu cunosc detalii, se pare că traversa strada. E cumplit să te laşi târât în zona întrebărilor fără nici un ultim răspuns, să cântăreşti, să speculezi, să raţionalizezi: cum e posibil ca un om sănătos, plin de viaţă, sociabil şi pregătit să ţină piept vieţii şi surprizelor ei să înceteze să mai fie pentru că - deodată, într-o fracţiune de secundă - se produce Marea Întâlnire. Când oare începe în om să ticăie acel Δt fatal (4 ore, 3 minute & 2 secunde) şi cum oare am putea să fim conştienţi de „capătul aţei”? Dar şi dacă, să zicem, am fi conştienţi că se apropie „lăsarea cortinei”, prin ce mijloace am putea totuşi să negociem, ca Ivan Turbincă, data şi ora când – vrem, nu vrem – trebuie să „dăm în primire”? Se pare că, iată, uneori timpul nu mai are răbdare şi nu mai e vreme de negocieri…
Cu un dor abia stăpânit de Cătălin m-am plimbat azi prin urbe într-un „Logan”. De pe scaunul şoferului, însă nu singur, ci sub atenta îndrumare a instructorului de lână mine. A fost cea de-a patra lecţie şi, chiar under pressure (n-am scăpat de temerile legate de condus, plus vestea năucitoare pe doar cu un ceas în urmă o primisem), am reuşit să-mi dublez numărul de km. parcurşi, ajungând la 21. Copăcel, copăcel, am început să capăt la volan acel mood care se cheamă self-confidence (visele Ralucăi din ultimele zile s-au adeverit) şi sunt mai atent atunci când ating pedalele, când schimb vitezele etc.. Semne bune, dar mai e mult până departe…
Seara am fost amândoi să-l luăm pe Theodor de la şcoală. L-am găsit în sala festivă, unde – alături de alţi copii - tocmai cântase ceva la synthesizer pentru nişte oaspeţi (women’s club from Lions). Tot azi i-am propus amicei noastre Simona H. să facă o emisiune radio cu cei doi dascăli ai lui Theodor. Cum tematica programului pe care-l pregăteşte duminica la prânz se adresează copiilor şi adolescenţilor (able, dar şi differently able), cred că intervenţia în media locală a acestor doi devotaţi şi inimoşi învăţători ce trudesc împotriva curentului (sistemului) ar fi de bun augur. Mai rar aşa ceva într-o vreme în care impostura prăpădeşte ca un flagel învăţământul şi educaţia. Benefică ar fi însă şi implicarea cât mai multor dascăli ce lucrează cu copii care prezintă c.e.s. (adică cerinţe educaţionale speciale). Să vedem ce iese…
No comments:
Post a Comment