God is a D.J.

Uneori îţi vine să exclami – cel puţin atunci când stai la taifas cu tine însuţi: God is a DJ! Dintre toate zilele pământului s-a nimerit ca taman azi, mother & wife, să fie internate - din pricini şi în locuri diferite - pentru câte o intervenţie (surgery) de care, la câteva minute distanţă doar, au trecut cu bine. (N-am dormit, din această pricină, toată noaptea.) Uluitoare sincronizare!…Au venit, la spital la mama, verişoara mea Liliana şi soţul ei Dan. Prilej cu care am ajuns să mai stăm puţin de vorbă, după nu mai puţin de cinci ani în care drumurile prin urbe nu ni s-au intersectat…

Dimineaţa, driving class. Instructorul spune că se admit tot mai puţin candidaţi la examen (la traseu) pentru că persoanele din comisie au lucrat la descarcerări şi deci au văzut multe...Azi, când m-am dus s-o vizitez la spital pe Raluca, am ajuns cu tramvaiul într-un loc unde tocmai avusese loc un accident. S-au oprit tramvaiele, mişunau ambulanţele, oamenii s-au adunat ca la urs. Am văzut câteva pete sângerii pe caldarâm. Timpul n-a mai avut răbdare, poate, nici cu victima acestei nenorociri (zicem noi, cei lost in translation, veşnic nemulţumiţi de felul în care reuşim să ne îmbrăcăm gândurile în cuvinte). Iar acela cu coasa şi-a mai îmbogăţit colecţia cu un suflet…

Ionuţ Mareş îmi trimite, de la Bucureşti, nişte poze (şi două filmuleţe) pe care le-a făcut la sala Elvira Popescu, unde zilele acestea se desfăşoară o retrospectivă Alexandru Tatos. Ionuţ tocmai a văzut (pentru întâia oară) Secretul armei secrete (1989) – parodia lui Tatos în manieră commedia del’ arte. Datorită fotografiilor primite de la amicul meu, m-am bucurat să-i revăd în fotografii (şi vreo cinci minute de moving images trase cu aparatul de telefon mobil during the press conference) pe actorii: Victor Rebengiuc, Emilia Dobrin şi pe Alexandru Bindea, pe monteurul Mircea Ciocâltei, pe directorul de imagine Vivi Drăgan Vasile şi pe jurnalista Liana Tatos, soţia regretatului regizor care a fost răpus de cancer în ianuarie 1990. Pe Bindea îl asociez în principal cu miliţianul din Balanţa lui Pintilie: „Ce suntem noi, poloneji (sic), unguri?...Românul e un om blând!” Când îi iese din gură această lozincă se trezeşte dintr-o dată cu un miner care – literally – îi intră prin parbrizul maşinii – în mişcare! - în care stătea pe scaunul din dreapta faţă. S-a răstit atunci la subalternul de lângă el: „Du-te şi ia-i buletinul boului acesta!!”) Mi-l amintesc şi din spectacolul Ghetou (1994 aprox.) de la sala Atelier a TNB, alături de Mircea Diaconu şi Maia Morgenstern. Nu i-am uitat nici rolişorul din E pericoloso sporgersi (1993) de Nae Caranfil: un caporal (în armata RSR) ce nota în carneţel abaterile disciplinare ale soldaţilor ce-i reveneau în grijă, în timpul unei ore de informare politică. Sau cel din Această lehamite (1994) de Mircea Daneliuc, unde juca un … cubanez gay stabilit în România, ce lucra la o vulcanizare pentru patronul interpretat de Horaţiu Mălăele. Ca să-l şicaneze, Mălăele-"Profesores" îşi punea iubita (Cecilia Bârbora) să-i facă la telefon diverse farse, ameninţându-l cu trimiterea înapoi în paradisul comunist din Cuba etc. Imaginea lui Vivi Drăgan Vasile a salvat (pe cât se putea) multe filme (printre care: Ultima frontieră a morţii, Drumul oaselor, Prea cald pentru luna mai, Patul conjugal) şi a înnobliat opere de referinţă ca: Înghiţitorul de săbii, Năpasta, Cuibul de viespi, Moromeţii, Occident. Mircea Ciocâltei îmi aminteşte de acel film underrated de Veroiu: Umbrele soarelui (1986). Iar chipul Emiliei Dobrin (foarte puţin folosit în film, din păcate) mi-e cunoscut încă de la Printre colinele verzi, Porţile albastre ale oraşului, Mere roşii, Rătăcire, Bietul Ioanide, Secvenţe; vocea melodioasă avea să i-o valorifice Vasile Şirli când a pus-o să cânte în Cum vă place (la Teatrul Nottara): Nu-mi pasă mie de cuvinte.

Good news: Theodor ştie acum să citească în braille primele paragrafe în care nu mai e nevoie să repete literă cu literă cuvântul citit. Munca învăţătorului său începe să dea roade…