Horia Bernea despre icoană

Găsesc pe net un extrem de interesant interviu – Arta icoanei este o culme a artei (1997) - cu pictorul Horia Bernea. Admirabilă atitudine de artist. Crezul său: „Eu probez cu ceea ce fac: încerc să proiectez tot ce a fost „în faţă", să re-experimentez, să re-trăiesc! Dar eu nu sunt urmat de foarte mulţi, ba chiar de foarte puţini. Pe tot globul, este un grup mic care face acest lucru, iar eu nu îi cunosc pe ceilalţi.” Şi încă (afirmaţie dintr-un alt interviu): „Există un pericol în care suntem sincroni cu Occidentul: pierderea identităţii, uitarea rădăcinilor noastre profunde… În faţa unei lumi ameninţate de descompunere, forţate să renege reperele fundamentale ale existenţei sale, artistul, omul de cultură în genere, trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea. El trebuie «să salveze.”
Şi ce nimerit diagnostic pune el – în duhul patristic - poticnelilor „omului recent”: „În fond, dintr-un dat uman imuabil, anume din lene, decade tot. Pentru că omul nu e dornic de efort. Efortul îl vrei numai în momentul în care îţi dai seama de răsplata ce urmează, dar dacă tu nu eşti conştient că există o răsplată şi nu crezi, cum să faci efort?” Care să fie însă calea spre răsplată? O spune tot el: “Omul tradiţional, în mersul său spre Dumnezeu, avea o cale directă: calea rugăciunii; credea! Noi, care ne-am tot îndoit, care suntem atât de bruiaţi, suntem pe o cale care trebuie ajutată prin cultură. Dar să ne întăarim prin cultură, nu să ne zăpăcim prin cultură.”
Fără prejudecăţi, fără menajamente despre kitsch-ul bisericesc: „Tot ce este în Biserică trebuie să fie reflex al învăţăturii evanghelice. Or, acum au rămas cuvintele şi tot ce este expresie a acestei învăţături, în Biserică, este bruiat, falsificat.”
Despre umbrele strămoşilor uitaţi: "Nu vreau să demonstrăm vechimea, puterea, frumuseţea, bunătatea şi organicitatea unei culturi tradiţionale, care aproape că nu mai există ca scop în sine, ci să ne căznim să arătăm coerent şi inteligibil frumuseţea şi bogăţia unei lumi care ar putea părea mai săracă decât a noastră. Dacă omul actual va înţelege cât de sărac este în comparaţie cu strămoşii săi, va fi un câştig enorm pentru el. Trebuie ajutat".
Despre arta apuseană versus arta răsăriteană: „La acea dată, eram la fel, după care ei au mers în altă direcţie. Este evident: cu cât mergi mai în profunzime în artă, în orice fenomen catolic descoperi creştinii de la început, care erau toţi la fel. Depărtându-se însă, ei au pierdut. Dar ei - după o tristă experienţă - au în jurul Chartres-ului numai magazine cu icoane bizantine, doar bizantine; în schimb, la noi, găseşti o mulţime de kitsch-uri catolice de care ei s-au debarasat, dar pe care le-am preluat noi acum. Este ridicol! De aceea spun că ne poate salva cultura, ne pot salva cei ce cunosc. Doar că cei ce cunosc vorbesc, iar cei ce nu cunosc conduc şi sunt siguri că au dreptate. Mă revoltă când văd ce produce şi ce reproduce Institutul Biblic, lucruri care s-au împrăştiat în toată ţara: la ţărani, la orice maică în chilie, găseşti subprodusul unui pietism ridicol, a unei arte religioase şi nu creştine. Şi continuăm aşa...”
Poate fi redusă icoana la nivelul unei opere de artă? „Depinde de formaţia şi de deformaţia artistului; nu mai spun de privitor. În fond, arta icoanei este o culme a artei. Deci, rămâne şi o culme a artei, dar vizează, în orice caz, dincolo de această condiţie de artă. Cred că întrebarea este pusă prea tranşant: trebuie neaparat să desparţi în alb şi negru. Cine a spus, acum multe secole, că „pictura, este sora mică a misticii" se gândea la pictorul-iconar; deci, prin pictură, se face mistică. Este o cale mai neobişnuită - e sora mică. Nu este mama, care este rugăciunea. Este o subordonare. În orice caz, pentru orice pictor şi pentru orice om de artă, oricum ar privi-o, icoana rămâne un moment de vârf în artă.”