Auzisem de mai multe ori aria Odă bucuriei din Simfonia a IX-a de Beethoven până s-o regăsesc (prin 1981) în neuitata secvenţă de final al Călăuzei (Stalker). Acolo însă aveam s-o „contextualizez” pentru prima oară, datorită coloanei sonore, scenografiei etc.: fetiţa Călăuzei, infirmă (nu poate merge) stă la o masă şi citeşte dintr-o carte groasă, plină de bookmarks. Nu deschide gura, însă îi putem auzi vocea recitând versurile pe care, probabil, le citeşte în gând: Îmi sunt dragi ochii tăi, iubito / Cu jocul de lumini şi umbre / Când ridici pleoapa din senin / Şi cuprinzi totul cu privirea / Ca fulgerul căzut din cer. / Dar mă încântă şi mai mult / Pleoapele sfielnic coborâte / Într-un sărut înflăcărat / Şi pe sub gene simt atunci / Mistuitoarea ta dorinţă. În camera unde se află cade parcă un puf alb şi se aude lent, progresiv zgomotul unui tren ce trece prin apropiere. Zguduitura garniturii de tren mişcă două pahare goale aflate pe masă. (Sau este puterea „paranormală” a fetiţei?) Unul cade jos, fără să se spargă. La un moment dat se aude aria Odă bucuriei cântată forte de cor. Armoniile beethoveniene sunt în cele din urmă înghiţite de zgomotul trenului. Fata – după ce a urmărit cu capul întins pe masă deplasarea misterioasă a paharelor – rămâne nemişcată, în timp ce ecranul se întunecă. Konec filma. La un an de la deschiderea oficială a Filarmonicii la Capitol am fost (cu Theodor şi Ramona) să ascultăm corul şi orchestra Filarmonicii interpretând Simfonia a IX-a - partea întâi (de dinainte de pauză) a programului fiind rezervată Concertului nr.1 pentru pian şi orchestră de Franz Liszt (la pian: Naoko Anzai). Dirijor a fost Nicolae Moldoveanu - cu un palmares (aflu din caietul program) impresionant, în prezent fiind prim dirijor la English Symphonia Orchestra din Londra. Liszt a fost - şi el - impresionant şi maiestuos, iar a IX-a de Beethoven este o încântare de fiecare dată. Şi, tot ca de fiecare dată, momentul în care – cor şi orchestră – încep să cânte Odă bucuriei mi se pare overwhelming. It always gives me goose bumps. Versurile lui Schiller sunt aublime. Se vorbeşte (se cântă) acolo despre împăcarea celor ce au fost despărţiţi de tradiţii şi obiceiuri rigide, despre bucuria celui care a găsit un prieten sau o nevastă de nădejde, despre frăţie şi unitate – cuvinte atât de mesmerizing (prin universalitatea lor presupusă) şi totodată atât de terrifying (prin dependenţa lor de un context anume). În lumea individualistă şi grăbită de azi este tot mai greu să le pui în practică, în ciuda politicii „democratice” şi „inclusiviste” la modă. La urma urmei, deşi fiecare trib poartă pe buze Odă bucuriei fredonându-i refrenul, continuă să rămână „vigilent” şi suspicios în ceea ce îi priveşte pe „ceilalţi” din alte triburi, cluburi, partide, secte, religii, confesiuni, rase, naţionalităţi etc. O dată mai mult se dovedeşte că textul în sine nu înseamnă nimic. Sensul textului se află – avea dreptate Constantin Noica – în context.
Datorită momentului aniversar, primarul Timişoarei a înmânat nişte diplome de excelenţă unor şefi de instituţii şi oameni de afaceri (directorul Centrului Cultural Francez, preşedintele clubului Lyons etc.) care au contribuit la succesele Filarmonicii în ultimul an. Astfel, primul premiat a fost ÎPS Nicolae, care a felicitat orchestra şi pe director pentru programul – ce-i drept, bogat şi variat – din ultimul an. Şi-a amintit totodată că în tinereţea lui a venit regulat la concertele Filarmonicii. A mai zis de una, de alta şi s-a pregătit să paseze microfonul primarului Ciuhandu (un fel de master of ceremony astă seară), când aud în ceafă, printre dinţi, de la o spectatoare uşor iritată: De sărbătoarea pascală nu zici nimic?...O clipă mai târziu, directorul Gârboni îi şopteşte ceva lui ÎPS şi înalta faţă bisericească mai adaugă câteva cuvinte despre Sărbătoarea Învierii ce se apropie (pentru ortodocşi, fiindcă pentru catolici şi protestanţi Hristos a înviat deja). A little awkward, isn’t it? But people forget things, especially when they have aged. No big deal. (What if he did not forget to address his Easter wishes to the orthodox part of the audience, but he deliberately omitted them for fear he might offend the non-orthodox?) Situaţia cu pricina este – pentru mine (cel puţin) - un semn că pe aici, prin Banat, ortodoxia este în curs de a deveni (şi mai) politically correct. Iată, miercurea viitoare, în loc de Vecernie, Catedrala Mitropolitană din Timişoara va prezenta la sediul ei – spre scandalizarea enoriaşilor conservatori - un concert pentru cor şi orchestră (cu lucrări de: Rimski-Korsakov, Sibelius, Fauré), iar în ultima vreme se vorbeşte despre implicarea BOR (prin Mitropolia Banatului) în invitarea pastorului baptist Billy Graham în Timişoara, unde va susţine – în iulie, se pare - câteva reprezentaţii de evanghelizare en masse pe stadion şi, probabil, prin alte părţi. Brrrr! Rămâne de văzut cât de mult vor mai fi forţate limitele acceptabilităţii în ortodoxie. Şi teamă mi-e că, o dată deschis robinetul „deschiderii”, viitorul va mai oferi surprize, surprize...
Înainte de concert, dna Ernst (proaspăt întoarsă de la Roma, unde – spune ea – a colindat prin biserici şi muzee) a venit să-i dăruiască lui Theodor nişte dulciuri. Very kind of her. L-am revăzut şi pr dl. Gabor, care a absentat motivat de la concerte în ultimele două săptămâni pentru că fiul şi nepotul din Canada l-au vizitat. Au venit pe la noi în pauză dna Alexandra Guţu şi dl. Sorin Dogariu. Şi, ca neaşteptat bonus de simpatie, o doamnă din sală (pe care n-am mai întâlnit-o până acum) a venit pe la noi să ne întrebe dacă Theodor a fost cel care a cântat în decembrie, la TNT - pesemne îl văzuse atunci live pe scenă. Şi să îi ureze mânuţelor lui să îl poarte pe nebănuite căi de bucurii muzicale. Nice. Mi-am aminitit fără să vreau reacţia noastră – total nepedagogică şi mult prea exagerată - la ţipetele sale de bucurie când a auzit aplauzele. Îmi impun să fiu mult mai răbdător, mai ales că văd roadele tactului – atunci când am liniştea puterea şi lăuntrică necesară să îl aplic...
No comments:
Post a Comment