Săptămâna aceasta e sâmbăta în care se evocă episodul învierii lui Lazăr. În Crimă şi pedeapsă, Raskolnikov îi cere Soniei să îi citească acest pasaj din Evanghelie. Poate că aici se cuvine să îi căutăm sensul: omul copleşit de vinovăţie (în cazul lui Raskolnikov, dubla crimă săvârşită pentru a-şi dovedi – nietzschean - că este „un om ieşit din comun” şi nu „un vierme”) tânjeşte după înviere. Se sufocă în pielea „omului vechi” şi doreşte disperat să se schimbe, să respire „noul”, manifestându-şi astfel nevoia acută de mărturisire, de metanoia, de curăţire. În acest sens, Cioran avea dreptate: Hristos a venit pentru cei mai nefericiţi. Două mii de ani mai târziu, Călăuza (Stalker) din filmul lui Tarkovski, avea să spună acelaşi lucru (referindu-se la Zonă ca spaţiu taboric): „Din clipa când păşeşte omul aici totul se pune în mişcare, ca prin farmec. Capcanele vechi dispar şi apar altele noi. Locuri cunoscute devin capcane înspăimântătoare. Drumul este uneori simplu, alteori îngrozitor. Asta este Zona. S-ar părea că este capricioasă. De fapt, ea corespunde cu starea noastră de spirit. Au fost cazuri când oamenii s-au întors din drum. Alţii au pierit în pragul acelei camere. Totul depinde de noi, nu de Zonă...Cred că îi lasă să intre numai pe cei care nu mai au nicio speranţă, pe cei nenorociţi...Dar şi ei vor pieri dacă nu ştiu să se poarte”.Învierea lui Lazăr este un prilej de reflexie asupra necesarei noastre învieri – primenire ce, iată, ar putea rima fericit cu emanciparea generală a naturii de sub dictatul iernii.
No comments:
Post a Comment