Cu barbă, fără barbă

Unul din principiile de căpătâi la Nicolae Steinhardt este căutarea, deprinderea dreptei socotinţe – whatever that means. Dacă e aproape imposibil de pus în cuvinte dreapta socotinţă (deşi se vorbeşte despre happy medium de mii de ani), ştim ce nu este şi unde nu se află ea. Nu o găsim – spune Steinhardt – în cristalofilie, termen prin care monahul de la Rohia definea iubirea excesivă de perfecţiune şi desăvârşire. Nu este vorba despre mentalitatea fariseică aici (despre farisei se spune că ar fi fost desăvârşiţi în purtări), ci despre farseurii care par fără prihană, însă ascund purtări şi fapte care contrazic flagrant principiile pe care le vehiculează.
Cinematograful actual postmodern (fără nici un „Dumnezeu”), deprins a „demitiza” orice, a „dezvălui” orice, a fabricat adesea personaje de acest fel. Unul este militarul de carieră din American Beauty – homofob declarat, care însă nu făcea decât să îşi mascheze prin „ortodoxia” sa agresivă propriile dorinţe (şi purtări) de pederast. Un alt personaj din această categorie e psihiatrul din Happiness – aparent un cetăţean onorabil, soţ şi părinte exemplar, mai presus de orice bănuială; în realitate pedofil şi serial rapist. Şi exemplele pot continua...Viaţa acoperă până la o vreme – sub evlavioase şi onorabile bărbi – ce e ascuns în inima omului, pentru a dezvălui la final adevărata sa natură. Dar este omul cu adevărat vicios în chiar natura sa? Pentru că dacă natura omului e astfel setată „din stele” (deci nu dobândită), în zadar e orice „terapie”. Oricum, vremurile ultrarelativiste pe care le trăim sunt favorabile acestei variante: aşa au apărut natural born killers, natural born pedophiles, natural born rapists, natural born gays etc.. A propune o altă ipoteză este „nedemocratic” şi politically incorrect. Whatever the cause, it isn’t easy. It may take centuries – if we ever will - to come to terms with such extremely delicate issues. Până una-alta, rămâne valabilă tot înţelepciunea biblică: Iubirea multora s-a răcit, pofta trupului şi pofta ochilor se satură pe faţă fără vreo ruşine, iar trufia vieţii (1 Ioan 2, 16) este „coloana vertebrală” a oamenilor. Deşi credem că ne-am îmbogăţit şi de nimic nu avem nevoie, suntem mai săraci, mai orbi şi mai goi ca nicicând (Apocalipsa 3, 17) , deşi ne merge numele că traim, suntem morţi (Apocalipsa 3, 1), tocmai pentru că iubirea noastră s-a împuţinat.