Shortcut to forgiveness

Dragoş Pâslaru (monahul Valerian) îmi povesteşte următoarea întâmplare: îl vizitează într-o zi un fost amic cineast care, atunci când îl întâlneşte – în biserică, unde slujba era pe terminate – îi sare de gât şi se porneşte să plângă, spunând, printre hohote de plâns, că e un mare nemernic. „So what?” – îi spune actorul devenit monah. „Uită-te în jur: începând cu mine suntem, toţi cei de aici, nişte nemernici.” Artistul pelerin nu se lasă: „Da, dar eu sunt cel mai mare!” Răspunsul monahului: „E bine că spui asta, dar să şi crezi ce spui.” Şi urmează o rugăminte: „Trebuie să mă ajuţi, să mă scapi!” „Cu mare drag. Căutăm un preot să te spovedească, după rânduială şi...” „Nu, nu pot acum. Nu sunt pregătit.” „Desigur, spovedania nu se face împotriva voinţei omului. Uite, îţi dau nişte cărţi duhovniceşti. Ia asta, asta, ailaltă...” Regizorul se trezeşte dintr-o dată: „Nu-mi mai trebuie, mulţumesc.” Şi-au strâns mâna şi dus a fost... „Uite ce repede se mântuiesc unii!...” - glumeşte monahul Valerian. „Alţii se nevoiesc ani şi ani la rând...” şi – asemenea avvei din Pateric - spun, înainte de a-şi da duhul: „N-am pus început bun pocăinţei mele.”