Masa tăcerii

Constantin Noica despre universalitatea lui Constantin Brâncuşi, în Cuvânt înainte despre rostirea românească (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1987): Din tăcerea aceasta, ţinând fie de istorie, fie de gramatica românească, el avea un monument universal. Universal? Da, la propriu universal, adică plin de înţeles pentru oricine. O catedrală nu e aşa. Dacă – ducând gândul până la capăt – îţi închipui o fiinţă extraterestră venind să ne vadă, nu-i poţi arăta o catedrală, nici o piramidă, fără explicaţii. „Stai să vezi ce au vrut oamenii.” – i-ai spune. Dar în faţa Mesei tăcerii, ai spune doar: „Stai şi vezi.” E o cloşcă cu pui, ar pricepe marele străin, dacă sunt vietăţi cu pui şi în lumea sa; ori e un gând cu faptele lui; ori este Unu şi Multiplu, şi-ar spune – căci măcar geometru ori filosof ar fi şi el.
Şi ce e plin de tâlc este nu numai că el ar înţelege ceva, dintr-o masă goală şi nişte scaune goale; ar înţelege că sunt goale, că acolo e o aşteptare sau o tăcere. Ar înţelege, aşadar, şi el – în felul său – că e vorba de un infinitiv lung; până la capătul lucrurilor lung, şi puţin dincolo de el.