Fools & holy fools

Nebunia fascinează. Aşa a fost mereu. Dar nu cumva are şi ea, nebunia, un vector, o direcţie, un sens? Iar sensurile pot fi atât de diferite...S-ar putea să greşesc, dar acum îşi trăieşte clipa nebunia fără sens. Sau nebunia cu o mie de sensuri, asemenea Omului-Indicator din desenul animat The Point / Oblio care arăta simultan înspre mai multe direcţii. Nebunia lui Don Quijote nu mai e la modă. Are prea mult ideal şi este un perdant. E vremea lui Sancho, cel de dinainte de mirajul final, când idealismul stăpânului său l-a cucerit. Din Dostoievski se reţine mai cu seamă picanteria „demonilor necredinţei”, „viciul”, acţiunile extreme, componenta „dionisiacă”. Se uită nebunia credinţei pe care-au cunoscut-o Raskolnikov, Alioşa, Mâşkin – adevăraţi holy fools. Se uită şi sfârşitul (căinţa, ruşinea) lui Stavroghin („Vreau să mă-nchid singur. Dacă s-ar putea sub pământ.”)

Se uită, în general, personajele literare. La modă sunt personajele de film şi filmele cult. E cool să vezi torturi pe ecran. Iar dacă regizorul reuşeşte să-şi facă personajele asasine (Hanibal Lecter, eroii din filmele lui Tarantino sau David Lynch – toţi posibili candidaţi la titlul de fools) agreabile şi simpatice, cu atât mai bine. De unde această revanşă a bestialităţii, a depravării şi perversiunii? Să fie ea rezultatul desacralizării actuale (alungarea termenului de holy dinaintea celui de fool), al unor vremuri puritane (de după Reformă) apuse? Diabolicul personaj interpretat de Hopkins în Fracture încearcă să fie sarcastic atunci când face referire la Biblie ori la bunătatea procurorului: „Nu-mi spune, dă-mi voie sã ghicesc. Ai devenit religios sau ceva de genul ăsta, nu-i aşa? L-ai găsit pe Dumnezeu.” De unde se poate deduce că pentru el – om care a câştigat o lume, pierzânu-şi sufletul - termenul „religios” are o conotaţie cel puţin desuetă, dacă nu e respingător cu totul. Nici nu e de mirare, la cât de individualist (şi obositor-plictisitor) a devenit discursul religios după Reformă.

Există însă şi un „duh al blândeţii”, un duh înnoitor şi cu adevărat cool pe care l-au găsit (sau care i-a găsit pe) Mâşkin, Raskolnikov, Alioşa. „Dar – vorba lui Dostoievski, cel de la finalul romanului Crimă şi pedeapsă - aici începe o altă poveste - povestea regenerării treptate a unui om, a renaşterii lui progresive, a trecerii lui pe nesimţite dintr-o lume într-alta, într-o realitate nouă, necunoscută de el până atunci.” O fărâmă din acest duh învăluie – preţ de o clipă – şi eroii lui Aronofsky la sfârşitul primelor sale filme, Pi şi Requiem for a Dream. Chemării sale rămâne să îi răspundem şi noi.