Generation gap

M-au vizitat mai tinerii şi simpaticii mei amici cinefili Ionuţ şi Vincenţiu (în vârstă de aprox. 24 de ani). Am stat la poveşti şi am vizionat Bobby Deerfield (deşi l-am revăzut şi duminica trecută cu Manuela şi Oana) – admirabil film despre trezire şi iubire (sau trezire prin iubire), o poveste inteligentă şi foarte chic, unde „reţeta” - preluată dintr-un block buster soppy ca Love Story - este prelucrată, rafinată, nuanţată de viziunea lui Sydney Pollack. Marthe Keller şi Al Pacino sunt adorabili, muzica lui Dave Grusin e fabuloasă, iar imaginea lui Henry Decaë te poartă prin prin Elveţia, Paris, Florenţa.
M-am eschivat cum am putut de amicii mei, motivând rezervele mele faţă de cinematografia (şi critica de film) contemporană prin dorinţa de a cunoaşte – selectiv – (capod)operele trecutului pentru a-i putea înţelege mai bine pe contemporani. De fapt, chiar cred asta. Pe de altă parte, mă văd silit să recunosc: prefer cărările bătătorite ale înaintaşilor şi nu experimentele actuale, atunci când mi se pare că, în loc de substanţă, oferă doar mostre de teribilism. O posibilă explicaţie ar fi şi faptul că – prin structură – aparţin unui secol romantic, umanist, renascentist, baroc, iar eforturile pe care - at any cost - le depun ca să mă cunosc îşi găsesc un mediu mai potrivit în alte epoci decât în anii aceştia dominaţi de minimalism şi simplificări.
Am vorbit – inevitabil – şi despre filmele lui Tarkovski, despre responsabilitatea artistului – subiect atât de delicat şi de...evitat nowadays, când – afirmă Jacques Derrida în Donner la mort - „le démonique se définit originairement par l’irresponsabilité ou, si l’on veut, par la non-résponsabilité.” Vincenţiu spune că în acele vremuri totalitariste nu aveai cum să nu fi responsabil. Dar – am adăugat – nu cumva era vorba atunci (Tarkovski şi cei – puţini – asemenea lui fiind excepţia) de mimarea responsabilităţii (aşa cum un coleg profesor încă mai spune când ne vedem, în pauze: Mimez activitatea), de o responsabilitate de paradă, triumfalistă şi lozincardă? Ideea lui era (dacă-am înţeles bine) că societatea egalitară socialistă conferea un cadru mult mai propice formării (şi manifestării) unui artist ca Tarkovski. Că, altfel spus, lipsa de substanţă şi de sens a operelor actuale s-ar justifica prin contextul social-politic actual - pluralist, anarhic, individualist şi tot mai pragmatic.
Oricum, timpul petrecut cu ei a trecut - ca prin minune - formidabil de repede. Entuziasmul lor (şi al altora ca ei – prieteni sau apropiaţi) de a ajunge la „aurul filmului” şi de a se bucura de el (în parte „provocat” şi de vizionările de la cinemateca Joc secund pe care am organizat-o acum câţiva ani) îmi spune că lupta pentru pasiunea mea nu este în zadar. Că am mijlocit şi eu – după cum stăruitor mă îndemna într-o epistolă monahul Dragoş Valerian Păslaru de la Frăsinei – întălnirea acestor tineri (la care i-aş adăuga pe elevii mei de la ET, şi nu numai) cu câteva filme de referinţă, că au înţeles astfel (şi eu împreună cu ei) care este „diferenţa dintre filme şi clipurile imbecilizante ale acestui sfârşit”. Exprimarea este puţin dură, exclusivistă şi ursuză, însă la ce altceva îmbie aceste clipuri (dacă, voyeur, le acorzi atenţie şi le iei în serios) decât la dezintegrare, deprimare şi – horrible dictu – depravare – semne dintotdeauna ale „sfârşitului”?