Thursday, 12 February 2009

Bleak house

Doi dintre amicii mei îmi atrag atenţia că supralicitez un film care, în opinia lor, nu are merite deosebite: Zapping. Că e prea sordid, prea bleak zice unul. Că e tezist, sărac în mijloace de expresie şi mesajul e prea „la vedere”, zice al doilea. Primului i-am răspuns că sordidă este, înainte de toate, realitatea din care se inspiră. Dar „sordide” sunt şi alte filme româneşti ante-1989: 100 lei, Filip cel bun, Mere roşii, Ilustrate cu flori de câmp, Proba de microfon, Croaziera, Casa dintre câmpuri, Faleze de nisip, Secvenţe, De ce trag clopotele, Mitică etc. Sordidă, deprimantă şi cenuşie este – întâi de toate - chiar imediata noastră apropiere. Ceea ce trebuie să conteze – am încercat să-i răspund celui de-l doilea - este câtă expresivitate artistică are acest film de autor (scenariul şi regia: Cristian Mungiu) care surprinde, ca mal du siècle, dependenţa omului de fereastra televizorului. Fereastră ce nu duce spre absolut, ci „tembelizează” şi imbecilizează. Îndepărtează, subliminal, privitorul de cuvântul scris, transformându-l într-un remote control man (om tele-comandă) şi adormindu-i gândirea, simţirea. Practic, filmul lui Mungiu ar trece drept o producţie (de scurt-metraj) oarecare dacă n-ar reflecta (cu un simţ al umorului deosebit de fin şi de nereprezentativ pentru spaţiul românesc, unde norma o dă umorul de mahala şi glumele abjecte, nesărate) o alarmantă realitate. Anume, colonizarea (sub)culturală a României (şi nu numai) de către imperiul uzinelor de vise (şi uneori de coşmaruri) de la Hollywod sau Bollywood. Virusarea populaţiei (căci e vorba despre un fenomen de masă) s-a făcut treptat, cu multă şiretenie, astfel că după o perioadă de momire, „boborul” a pus botu’ şi nu mai poate fără. Acum, tabloidizarea minţii oamenilor (şi nu numai a „oamenilor de rând”, ci şi a celor de la care te-ai aştepta să-şi exerseze spiritul critic) e generală: fără telenovele, manele şi filme americane (sau indiene), fără talk show-uri pline de words, words, words nici nu se mai poate. Despre toate acestea vorbeşte Zapping şi mai ales despre diagnosticul intransigent (prea explicit? dar atunci ce să mai spunem de parabola din 451 Fahrenheit?): întoarcerea la cuvântul scris. Aceasta este metanoia propusă de Mungiu întru re-umanizarea omenirii.
Nu, nu cred că Zapping este mai tezist decât utopiile (utopiile?) lui Ray Bradbury sau George Orwell. Atâta doar că nu suntem noi pregătiţi să acceptăm terapia propusă de acest film. Sau poate – cine ştie? – e tot o chestiune de gust, şi-atunci orice logică e neputincioasă.

4 comments:

Florin said...

Poate ca notele de apreciere la scurt-metrajul lui mungiu se vor adeveri odata cu productiile viitoare ale regizorului. Deocamdata, iti reamintesc doar ca atmosfera bleakie din Fahrenheit 451, era pusa de tine once upon a time doar pe nepriceperea regizorului...

saskiul said...

Nu-mi amintesc. Imi amintesc doar ca mi-a placut acest film de prima oara de cand l-am vazut.

Ionut Mares said...

Marian, asa cum realitatea din care se inspira 100 lei, Croaziera si celelalte filme pretuite de tine este sordida, la fel de sordida este si realitatea din mult mai putin pretuite de tine filme 4,3,2 sau Moartea domnului Lazarescu. Vei spune ca expresivitatea artistica si scopul lor sunt cele care fac diferenta. Si asta o fi adevarat, dar este deja o alta discutie...

saskiul said...

Pai raspunsul ti l-ai dat tu singur, foarte corect. Expresivitatea si scopul dau diferenta. In ciuda aplauzelor, premiilor de la festivalurile internationale si "prizei" filmelor romanesti recente la o anumita categorie de public, eu raman la paradoxul gidean: "Arta se naşte din constrângere, trăieşte din luptă şi moare de libertate".