Suburbia

Ce v-aţi propus pe anul acesta, domn’ profesor? – mă întreabă un elev de 16 ani. Să învăţ, i-am răspuns, să am mai multă răbdare: cu mine în primul rând, cu cei dragi şi apropiaţi, cu cei mai puţin dragi etc. Şi nu cred c-am greşit. Stuparul elevilor mei – tineri şi neliniştiţi – e un permanent factor de stres şi trebuie să-l am mereu sub control.
Ieri m-am avântat, pripit, într-o conversaţie sortită să se termine en cul de sac (sau în coadă de peşte), gen: one man’s meat is another man’s poison. Comentam cu un amic un articol intitulat „The Cult of Celebrity”, al cărui ultim paragraf conţine această idee: „Perhaps we should be more aware of the viciousness of voyeurism and the myths we too readily absorb.” Brusc mi-am amintit de filmul de scurt-metraj al lui Mungiu (probabil cea mai intensă bucurie cinematografică românească a mea, post-1989), Zapping, şi l-am inclus în discuţie ca exemplu sugestiv pentru ceea ce înseamnă voyeurism. Amicul meu ripostează, invocând decorul respingător, mult prea neorealist-mizerabilist (totul e vraişte şi aduce a mahala) şi tipologia personajelor (surprinse la neglijeu, în izmene şi maieu, îngrămădite într-o amărâtă de garsonieră, străbătută de o sfoară pe care stau la uscat alte izmene, chiloţi etc.). Mă simt dator să spun că accentul acestui filmuleţ cade nu pe mahala, pe mizeria umană, ci – în ochii mei, cel puţin – pe importanţa re-umanizării, prin întoarcerea la „cea mai frumoasă şi mai de preţ zăbavă: cetitul cărţilor" (Miron Costin) în spiritul învăţăturii restauratoare din Pateric: „Nu lăsa ochii tăi să vadă deşertăciuni, că slobozenia omoară sufletul” – deprindere uitată, în era lui homo videns. Întrebarea care se pune, vizavi de un asemenea afront la „estetica urâtului”, este: au personajele din suburbia dreptul de a fi incluse într-o operă (literară, plastică, cinematografică etc.) sau faptul că aparţin zonelor suburbane, de mahala le compromite definitiv, astfel că nu mai pot fi demne de a fi luate în seamă de artişti. Oportunitatea unei asemenea întrebări mi se pare însă (cel puţin) îndoielnică într-o Românie devastată de kitsch, de mahala, de forme pestriţe, de borhot, o Românie ce-şi are, până la urmă, vedetele pe care le merită. (Sigur, nu e vorba de acea „Românie profundă” care – afirmă cei care vorbesc patetic despre „neam”, despre „credinţa omului simplu” - doineşte, jeleşte şi învinge.) Dar – aici i-aici – perlele pe care se cuvine a le căuta sunt ale Frumosului, ale Poeziei, nu ale borhotului. Pe acelea se cade a le desluşi, chiar şi-ntr-o montare mizerabilist-neorealistă (însă plină de semnificaţii), aşa cum e Zapping.