Recurs la top ten

Ei, da. Era vremea să aibe şi România un clasament al celor mai bune filme autohtone. Ca în orice top, intervin – inevitabil - şi preferinţele personale, aşa-zisele „plăceri vinovate”, jocurile de culise. Imaginea pe care o închipuie primele zece titluri din pluton este – nu se poate altfel – tributară, mai mult sau mai puţin, conjuncturii şi, în ultimă instanţă, slăbiciunilor omeneşti.
Vârf de lance în această primă ierarhie oficială a producţiilor româneşti e Reconstituirea. Niciun alt film românesc de dinainte de 1989 nu a reuşit să surprindă mai atent, mai fără menajamente (dar şi mai acid, mai caustic) viaţa şi relaţiile umane dintr-un stat poliţienesc. Prin urmare, recunoaşterea valorii sale reprezintă un necesar şi târziu act de dreptate pentru filmul lui Pintilie. De asemenea, cu greu ar fi putut fi omise din primele zece titluri şi clasicele („prăfuite antichităţi”, după unii) Pădurea spânzuraţilor, Nunta de piatră şi Moara cu noroc. Celelalte trei filme ante-1989 (Secvenţe, Proba de microfon şi Croaziera) au fost alese parcă anume spre a justifica frenezia cu care sunt întâmpinate şi răsfăţate de critică filmele post-2000 ale tinerilor regizori. Trei dintre ele sunt prezente (conjunctural, îndrăznesc să cred, în cazul filmului lui Porumboiu) în actualul clasament: Moartea domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile şi A fost sau n-a fost?. Selecţia – arată Cristina Corciovescu – stabileşte „unele filiaţii şi verifică ideea că rădăcinile „neorealismului" românesc actual, cu succesele lui internaţionale, se află în cele mai bune filme româneşti ale deceniilor anterioare”, iar „vocaţia pentru realism, pentru prelucrarea artistică a informaţiilor primite din viaţa cotidiană (în contrast cu pseudorealismul impus) nu mai trebuie demonstrată”. Până aici, toate bune şi frumoase. Totuşi, o mică nedumerire parc-aş avea. Era neapărat nevoie de două filme de Mircea Daneliuc? Să fie, de exemplu, Concurs-ul lui Dan Piţa, Imposibila iubire de Constantin Vaeni (surclasat în top-ul lărgit de filme ca Dacii, Capcana mercenarilor sau Păcală) şi mai ales filmele lui Mircea Săucan (Meandre şi 100 lei) – prezenţe cu totul aparte în cinematografia românească (cel puţin) prin apropierea de zone superioare ale permanenţei umane, prin proiecţia obişnuitului, firescului, realului în divin, prin descifrarea unui contur mitic în adâncurile poveştii - mostre de „pseudorealism impus”? Aşa stând lucrurile trebuie să ne mulţumim – for the time being ­– doar cu poezia şi eleganţa „apolinică” a filmelor clasice (Pădurea, Nunta, Moara) inspirate din realităţile sfârşitului de secol XIX sau începutului de secol XX. Din filmele generaţiei 60-70 (cu subiecte din realităţile contemporane ale celei de-a doua jumătăţi a secolului XX) trebuie să acceptăm că – în prezentul top ten - nu există loc decât şi numai pentru poezia frustă, „minimalistă” din „prelucrările artistice” ale lui Pintilie, Daneliuc şi Tatos.
Motive de speranţă (pentru un plus de fair play) însă există. Critica de film este în curs de dezmeticire, pentru că, iată, 100 lei de Mircea Săucan – difuzat exclusiv în regim de cinematecă, aproape necunoscut până şi pentru connoiseuri – e pe locul 25, iar poziţia a 11-a revine (surprinzător şi îmbucurător totodată) insolitelor Meandre. Film difuzat cu extremă parcimonie (deşi a marcat, la vremea sa, o adevărată revoluţie estetică în cinematograful românesc), Meandre – scria cândva eminentul teoretician şi estetician al filmului care a fost George Littera – este „unul din cele mai iconoclaste filme pe care le-a produs Buftea (fără să aibe aerul unei polemici declarative) şi sunt convins că îşi va relua locul în ierarhia reală a valorilor atunci când critica – în curs de dezmeticire – va proceda la reexaminarea lucrurilor.”