Spleen vs. iluminare

Am revăzut – cu butterflies in the stomach – Meandre, alături de un grup de cinefili. Între ei s-au aflat şi câţiva tineri care erau pur şi simplu rătăciţi în amfiteatrul A 02 (pentru că A 01 găzduia o proiecţie de filme documentare şi a furat câteva zeci de posibili spectatori de cinematecă). „Să ştii că adevărul, frumuseţea, iubirea există, nu sunt vorbe-n vânt!” – îi spune arhitectul Petru (nevoit să construiască barăci şi să facă afişe despre creşterea iepurilor în loc să proiecteze case) tânărului neliniştit (şi neîmpăcat) ce tocmai ieşise din adolescenţă şi vrea, disperat, o vorbă de încurajare de la cel pe care-l consideră tată. „Ce să-ţi dau în schimb? – întreabă Puştiul. Îţi dau soarele, plaja, marea...” „Sunt ale tale?” Ultima vorbă din film: „Daaaaa!” Meandre este astfel filmul iluminării, al aflării tatălui şi al împlinirii adolescentine, nu doar al iubirilor neîmplinite cu (puternice) ecouri din Michelangelo Antonioni. Este – spre deosebire de filmele italiene ale spleen-ului, de nouvelle vague – un film solar, luminos. M-am bucurat să redescopăr pe ecran Gara de Nord a Bucureştiului, prin care tocmai am trecut zilele trecute, cu ocazia vizitei noastre în capitală. M-a bucurat gândul că am călcat pe urmele pe care păşiseră cândva Mircea Săucan şi formidabila sa echipă.

P.S. Săptămâna viitoare, fiind prima din Postul Crăciunului, e rezervată – la sugestia lui Radu – filmului Ostrov. Nu l-am văzut, dar se pare că acum – fiindcă nu m-am opus - n-am încotro. Eu aş fi propus Copacul dorinţelor de Abuladze (artistic şi mai puţin „dogmatic”). Cu o altă ocazie...