The wedding

Sămbătă după amiaza (pe 8 noiembrie, de Praznicul Sf. Arhangheli Mihail & Gavril) ne-am intrat în pâine (Raluca et moi) ca nuni. Astfel, the groom & his parents au trecut pe la noi şi apoi am mers împreună to collect the bride (photos here). Mirii arătau absolutely gorgeous. Am ajuns la bisericuţa de la Mitropolie, unde se formase deja o coadă. Până la venirea preotului coada s-a îngroşat simţitor. Au urmat primele emoţii din timpul slujbei de cununie, ca naşi. Cantorii (DB & OC) s-au descurcat de minune. Pr. CR a fost un master of ceremony care ne-a tuşat – prin felul în care a slujit şi-a predicat - pe toţi. La ieşirea din biserică am aruncat cu brown rice pe miri. Apoi am fost cu ei la poze, în Parcul Rozelor din apropiere. Se întuneca, dar pozarii aveau reflectoare şi blitz-uri bune.
Recepţia a fost – ca şi slujba laică de la oficiul stării civile, ca şi prânzul de după, ca şi cununia religioasă de la bisericuţa Mitropoliei – un succes şi o mare pricină de bucurie. E clar că nici Mike şi nici Gabe n-au stat cu mâinile-n sân, ci ne-au luat pe toţi – şi pe miri mai ales – în palmele lor îngereşti. Indeed: every good and perfect gift comes from above. (Da, da, da, e o „figură de stil”, domnilor ultra-raţionalişti care citiţi aceste rânduri şi strâmbaţi din nas pentru că nu credeţi în existenţa îngerilor / arhanghelilor / demonilor etc. Dar e o metaforă vie, nu o simplă vorbă-n vânt.)
Mirii au dansat cei dintâi un blues cu sonorităţi şi versuri...marinăreşti: Sailing (Rod Stewart). Naşii au optat şi ei pentru un blues (dar autohton): Bună seara, iubito – unind astfel dimensiunea orizontală („I am sailing home again across the sea / I am sailing stormy waters to be near you, to be free”) cu cea vericală („bună seara, iubito / te-aştept ca din cer”). Muzica - de diverse genuri - a fost mereu agreabilă. Pentru un ceas am fost (cu dezlegare de la miri) ajutor de DJ şi am ales câteva piese româneşti (Iubirea cea mare, La fereastra ta, Vara amintirilor, Te-am găsit, Să nu uităm trandafirii, Te-aş alege din nou, Gaşca mea, 1000, Baby, Numele tău, Medley cu Florin Bogardo Stela Enache, Romanţă fără ecou etc.). La debutul meu ca assistant DJ am comis totuşi o gafă (când am făcut selecţia, am inclus – deşi lumea nici n-apucase bine să se-aşeze la mese şi să digere aperitivul – Du-mă acasă, măi tramvai), dar am dres-o repede, înainte ca oamenii să asculte de nea Gică Petrescu şi să ia tramvaiul sau taxiul spre casă. Am stat mai mult timp împreună cu grupul de (ex-)ASCOR-işti, pe care-i cunoşteam. S-a mâncat bine (a fost un copios Sweedish bufet), s-a dansat şi s-a povestit până spre dimineaţă.

P.S. Orice nuntă şi orice poveste cu soacre şi nurori îmi aminteşte involuntar de episodul Rut din Vechiul Testament, remixat peste ani şi ani de Iasujiro Ozu în Tokyo Story. Acolo e vorba despre o noră care-şi iubeşte – cu fapta - socrul (şi soacra!) chiar şi după ce îi moare bărbatul, deşi s-ar putea sustrage datoriei faţă de mama defunctului ei bărbat. Din câte îmi amintesc însă, şi-n textul ebraic şi-n filmul nipon (admirabile amândouă) soacrele erau femei rezonabile şi nu sufereau de sindromul Guica. Altfel spus, le dădea mâna - şi lui Rut şi văduvei din Tokyo Story - să fie nurori bune şi devotate.