Sunday, 18 January 2009

An aftertaste

Am aşteptat toţi trei weekendul ăsta. Costi de la Cluj ne-a promis că vine pe la noi şi aşa a fost. Vineri de dimineaţă am fost cu Theodor la doctor (pentru analizele de rutină). După câteva proteste a lăsat-o pe „bina-albina” să-i înţepe braţul pentru ca să-l vampirizeze puţin. Apoi am fost pe la mama, unde am stat până aproape de prânz. Pe la 12 am ajuns cu Theodor la gară şi, după ce l-am întâlnit pe Costi ne-a luat cu maşina Raluca şi ne-a dus acasă for lunch. Pentru Theodor după-amiaza a fost plină de lecţii: pian şi braille. Seara am fost la concert: Serenada notturna de Mozart, Concertul nr. 1 pt. violoncel şi orchestră (solo violoncel: Alexandra Guţu) şi Simfonia 1 de Beethoven. Deşi a avut un program încărcat, a ascultat atent întregul concert. În ciuda oboselii şi a frigului din sală. Ne-am întors acasă toţi patru împreună cu Hilde, iar Costi ne-a uimit pe toţi cu memoria sa, cu entuziasmul său pentru literatură, muzică, filme, cu puterea sa analitică de a cuprinde idei, fenomene etc.
Costi – our kindred spirit - s-a acomodat foarte repede cu Timişoara. Nu exclude posibilitatea de a se muta aici din primăvară sau poate din toamnă. Ar fi grozav. La despărţire şi eu şi Raluca am simţit că timpul petrecut împreună s-a scurc mult prea repede.
Pasiunea lui Costi pentru muzica românească de alaltăieri şi de ieri (mai puţin pentru cea de azi, care – zice el - este aproape în exclusivitate ritmată, disco), pentru evoluţia creatoare a principalilor corifei ai genului pop-rock (autohton, dar nu numai), pentru filme (mai ales româneşti), pentru Ţiganiada şi Eminescu, pentru Liviu Rebreanu, Dostoievski şi Joyce, pentru muzica electronică, dar mai ales felul în care este hotărât să apere din răsputeri acea zonă de intimitate a fiinţei umane - care este credinţa – împotriva celor care vor s-o violenteze cu viclenie, în numele unor învăţături şi formule de împrumut - acestea şi încă altele ne apropie înt-un chip ce depăşeşte puterea de cuprindere a cuvintelor. Cu o precizare: la toate aceste comori de frumuseţe Costi a ajuns – întrecând pe mulţi - fără a se folosi de analizatorul vizual. Adică în ciuda acestui...neajuns. Dar cine ştie oare măsura celor care sunt „de ajuns”? Sâmbătă, în timp ce Theodor a avut ora de înot, Raluca îl supraveghea şi Tatiana se bălăcea în bazin, am apucat să mai stau de vorbă cu el. I-am povestit filmul olandez Spoorloos şi cuvintele mele au avut, se pare, un puternic impact asupra lui. L-au ajutat repede să-şi construiască în minte (şi-a pierdut vederea treptat de la doi ani, în urma unui accident, deci ştie – cu „ochii minţii” acum – să vadă culorlie) propriul film.
Seara au trecut pe la noi bunicii lui Theodor, Maria, Claudiu & Tatiana şi...Hilde. Mult după sunset mi-am făcut necesara plimbare prin faţa oglinzii pentru a vedea ce mai are de spus the guy in the glass. Şi el, imaginea mea din oglindă, mi-a zis aşa: omul se petrece prin viaţă mereu on the wire, pe muchie de cuţit. Maria a pomenit azi începutul Psalmului 1: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut...” Şi poate că alegerea ei era – este - un semn că trebuie să iau seama la cele cu adevărat folositoare şi hrănitoare în viaţă. Să discern, vasăzică, grâul rostirii celei după cuviinţă de neghina pălăvrăgelii şi a vorbelor multe şi fără vreun rost. Să pricep – câtă vreme sunt încă pe cale şi mai pot schimba ceva – că omul este o trestie gânditoare şi în faptă, nu doar în vorbă şi-n predici. Că ceea ce este adevărat pentru mine, în inima mea e adevărat - de ce nu? - pentru toţi oamenii. Că de folos îmi este a struni şi a ţine-n frâu impulsurile mele colerice. (La limita posibilului, căci - zice Francis Bacon - Nature is often hidden, sometimes overcome, seldom extinguished.) Că pot sminti pe alţii cu ştiinţă, dar şi cu neştiinţă. Că ceasul cercetării de sine a sosit. Că judecata este a two way process. Că sinceritatea se cuvine direcţionată şi strunită, asortată cu dreaptă socotinţă, nu afişată în stare brută, neprelucrată. Că am şi eu, ca fiecare, nevoie de iertare. Altminteri voi continua să simt acelaşi bitter aftertaste pe care mi-l dă neghioaba distribuţie a energiilor, a cuvintelor, bunelor intenţii...

4 comments:

Anonymous said...

daca ar fi sa faci un blog numai cu faptele conforme cu tezele de aici, cat de des ai scrie in el? sau s-o luam altfel, daca am renunta la toate cuvintele si frazele care ne explica asa cum ne-am dori sa fim (fara sa reusim), cate ne-ar mai ramane? ar fi - cred - indicat sa amutzim complet dupa greselile savarsite, altfel suntem in pericol sa ne relaxam vinovat de usor in catifeaua vorbelor. ma astept ca tacerea sa ne responsabilizeze mai mult..

saskiul said...

iti impartasesc gandul enuntat in penultima fraza, draga Anonymous, whoever you may be. de fapt, mai presus de tacere nimic nu este. unii vorbeau - once upon a time in the cinema - chiar despre "tacerea lui Dumnezeu", despre Dumnezeul-Tacere in care ne vom topi, candva, toti. pana atunci insa, ne presaram timpul cu poticneli vinovate, cu - paradoxal - "erori providentiale", cu gafe si pacate, cu rataciri si rautati prin care pierdem esenta lucrurilor. dar - spun Sfintii Parinti ai Bisericii, in PATERIC - ia ispitele si nimeni nu se va mantui. prin urmare: se cuvine sa cautam DREAPTA SOCOTINTA si sa intelegem ca nu suntem perfecti, ca putem, eventual, sa ne inscriem in "cursa pentru mantuire/desavarsire/despatimire" doar rezistand ispitelor, nu cerand ca ele sa nu existe. si nici prefacandu-ne ca ele nu exista. de aceea, poate ca ratacirile noastre ni se intampla tocmai pentru a constientiza - daca nu ni s-a atrofiat organul autocritic cu care ne recunoastem scaderile, devierile, greselile - importanta revenirii pe Cale, asemenea fiului risipitor. acesta este razboiul nevazut al fiecaruia dintre noi........

vasile said...

ma mariane, eu ma refeream la faptul ca, din nenorocire, cuvantul a devenit inflationar. a tacea, in acceptia mea, este a tacea vinovat, nu "a trece sub tacere" greseala. cand ne descriem atat de detaliat o greseala incercam involuntar si o forma de vanitate, suna bine ce spunem, ne place, e revigorant. si nu-ti faceam un repros, cred ca ma gandeam mai mult la mine. DV

saskiul said...

cum spuneam, sensul rostirii e metanoia...in privinta vanitatii, trufiei etc. - ele sunt ultimele patimi pe care omul le biruieste.