The cold shoulder

Anne, amica noastră nevăzătoare din Franţa (care lucrează acum ca secretară într-un minister) vrea să ştie cum acceptăm - noi, ca părinţi – faptul că ochiul lui Theodor se deşteaptă doar înăuntru. Părinţii ei, ne scrie Anne, s-au purtat destul de rece cu ea şi au lăsat-o mereu singură. They gave her the cold shoulder, cum ar spune englezii. I-am răspuns ceea ce în mod obişnuit răspund când mi se adresează o astfel de întrebare: ca părinţi, credem amândoi că Theodor are în el sânge de survivor. A trecut de multe vămi şi va mai trece de multe. Pentru noi, el este un izvor de energie, iar felul lui de a fi – easy going, light hearted - este o imensă bucurie. Aceeaşi întrebare mi-a adresat-o, marţi seara, jurnalista Andreea Medinski de la Analog TV, care a făcut şi ea un reportaj despre Theodor...Îmi amintesc de cuvintele lui Costi, care ne-a mărturisit că, deşi este o fire foarte sociabilă, se închide automat în sine atunci când oamenii îl copleşesc cu văicăreli şi cu păreri de rău. Sigur, se poate încă şi mai rău. Mai gravă decât atitudinea dulceag-compătimitoare este indiferenţa sau chiar aroganţa faţă de cei care, dintr-un motiv sau altul, sunt „altfel”. Cât îl înţeleg pe Costi!... Nu infirmitatea şi handicapul sunt pricina mâhnirii. Deşi gândul că un om nu vede (sau nu mai vede) niciodată lumina soarelui, că ecranul minţii sale este colorat monocrom doar în cenuşiu sau negru, e sfâşietor în sine (it brings its own reward). Nu mai e nevoie să fie condimentat nici de melodramatice şi patetice compătimiri, nici de atitudini pline de aroganţă ori de înfumurări habotnice (care caută păcate până la a şaptea generaţie, potrivit pasajului scriptural ce spune că „părinţii mănâncă aguridă şi copiilor li se strepezesc dinţii”) şi, desigur, nici de indiferenţa celor din jur. E uluitor cum ştie el să nu cadă în deznădejde. Mai mult, cum – prin muncă - se pricepe mereu să depăşească depresiile şi deznădejdea, pentru a fi – cum puţini reuşesc - jovial şi luminos. Dar, mă avertizează Costi, lupta e aprigă. E foarte posibil, zice el, ca aceleaşi prejudecăţi şi aceleaşi rezerve pe care le are societatea de azi să se conserve – din păcate – până când va creşte Theodor mare. De-aceea ne-a sfâtuit să-l integrăm pe Theodor într-o şcoală normală când va fi să ajungă liceean. Acum însă ne aflăm la jumătatea acelui drum: au trecut aproape şapte ani, mai sunt alţi şapte până la liceu.