Ciudat destin: să te întâlneşti cu un om, în carne şi oase, care mai întâi îşi scrijelează numele cu slove mici, stângace şi subţiri pe inima-ţi supusă ori poate potrivnică şi nărăvaşă. Şi abia după ce omul acela a plecat să moară puţin, printre lut şi pietre, abia după ce au putrezit până şi urmaşii viermilor care s-au îngrăşat din carnea-i părăsită de suflet, abia atunci, într-un târziu, ajungi să desluşeşti – în slove-adânci şi uriaşe – inscripţia de demult. Poticneala (de fapt, orbirea) e veche, de când lumea, căci – scrie monahul de la Rohia – aceasta-i condiţia umană: „Nu-L credem. Nu ne credem unii pe alţii. Nu vrem, nu putem, nu ştim, nu cutezăm, nu ne străduim să-i credem pe ceilalţi. Experienţele sunt intransmisibile. Ajungem să pricepem unele lucruri – la ce bun? Nu suntem crezuţi. Putem vorbi, dar nu putem stabili comunicaţia, obţine legătura. Ce ne rămâne a face decât, urmându-I pilda, să tăcem (neîncruntaţi)?” Ca-n Tata - lamentaţia aceea pop cântată de Timpuri Noi („Uuu, ma-ma, atât de mult mi-e de dor de tata / de parcă n-aş şti când mi-e dor că totu-i trecătooor”), mi-e şi mie, uneori, dor de taţii (suplinitorii – oficiali sau neoficiali - pe postul vacant de tată: Şerban, Constantin, Victor, George, Silviu) care – înaintea mea cu câţiva ani, cu câteva luni, cu câteva clipe – s-au dus să moară puţin ori pur şi simplu au dispărut din peisaj. După ani şi ani – ca-n Portretul lui Dorian Gray - numele lor cu slove-adânci şi uriaşe sunt parcă tot mai vii.
No comments:
Post a Comment