Mercy, mercy, mercy

Theodor a agăţat un bug (de la frigul din sala Filarmonicii, vineri seara? de la bazinul de înot, sâmbătă dimineaţa?) şi acum are febră. Azi am fost singur la Liturghie. Raluca a stat la căpătâiul lui Theodor. În Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi Pr. Robert a pregătit o predică – ce s-ar potrivi mai degrabă de St. Valentine sau (că tot se apropie 24 februarie) de Dragobete – care mi-a mers la suflet. Pentru că miezul învăţăturii de azi este mercy, mercy, mercy (acea milă care e cu mult mai presus de nevoinţele trupeşti: postul, sărăcia etc.), Pr. RN a citat o istorisire patristică în care se spune că un sfânt a dorit să afle pentru ce se ceartă oamenii, pentru ce zbiară unii la alţii câtă vreme se află – fizic – atât de aproape. Şi nu sunt surzi. Pentru că – sufleteşte - inimile lor, în acele momente de zâzanie, sunt departe, foarte departe una de alta. Şi atunci strigă – deşi sunt despărţiţi doar de un lat de palmă – ca să se facă auziţi. Prin comparaţie (şi aici se află pricina pentru care predica Pr. RN „cadrează” cu o predanie de Dragobete), doi îndrăgostiţi care stau într-un parc, pe-o bancă, îşi şoptesc vorbele fiindcă inimile lor sunt aproape una de cealaltă ... Brusc, mi-am amintit versurile lui Blaga (care în transpunerea lor muzicală au devenit melodia Baladă, compusă de Adrian Enescu şi cântată - prin 1983 - de cvintetul Luchian, condus de Ioan Luchian Mihalea):
Spune-o încet, n-o spune tare:
Iată aceştia suntem noi.
Când e singur fiecare,
Inimile nu-s în noi.
Stăm alături, eu şi tu?
Inimile sunt în noi,
Altfel nu, altfel nu....