Reconciliation

Tot în Vrajbă şi împăcare (cartea Arhimandritului Serafim Alexiev) găsesc această istorisire. Trăia în Rusia un preot de ţară ce nu se avea deloc bine cu paracliserul bisericuţei unde slujea. Într-o zi, neînţelegerea lor a luat proporţii alarmante, smintind pe cei aflaţi în biserică: preotul îl dojeneşte pe crâsnic pentru felul în care cântă, acesta se devinovăţeşte şi-i aruncă-napoi vorbele, harţa devine serioasă, astfel că preotul aruncă-n paracliser cu cădelniţa, iar acesta nus e lasă mai prejos şi-l bombardează cu ditamai tomurile de cărţi de rugăciuni – război în toată regula. A doua zi sunt chemaţi amândoi la raport de către ierarh. Preotul se dezvinovăţeşte şi-l acuză pe crâsnic. Ierarhul, firoscos, se preface că-l crede. Atunci îi promite o avansare-n grad. Ruşinat, popa recunoaşte că a avut şi el o vină. Aşa deci, atunci chiar de mâine am să te fac protopop. Auzind aceasta, preotul spune: E numai vina mea...Urmează al doilea cercetat – paracliserul – care, evident, se dezvinovăţeşte şi el, aruncând întreaga vină pe seama popii. Aşa vasăzică – zice ierarhul – înseamnă că tu te-ai purtat ca un mucenic. Pentru asta am să te fac diacon. Auzind vorba ierarhului, crâsnicul îşi recunoaşte greşeala şi el, luând asupra sa întreaga vină.

Sigur, putem spune că neînţelegerea lor a fost motivată de frustrarea de a nu fi fost promovaţi după cum se aşteptau ori credeau că merită, iar avansarea în rang le-a topit, ca prin minune, orice înverşunare. Dar la fel de îndreptăţit este să remarcăm felul în care un om cuprins de mânie şi de vrajbă caută a se devinovăţi, aruncând toată pricina pe celălalt implicat în neînţelegere. Şi – fapt cu totul miraculos – felul în care ruşinea (vorba lui Andrei Tarkovski din al său Solyaris) îl salvează pe om, atunci când, ruşinat, omul ia asupra sa pricina dezbinării şi a neînţelelgerii, trăind cele cerute în Psalmul 50 al lui David.

.