Orbitor

Mircea Cărtărescu mi-a atras atenţia mai întâi prin Levantul său, care aminteşte de umorul debordant din Ţiganiada lui Budai-Deleanu, dar şi de suculentul episod Boii soarelui din Ulysses de James Joyce – una din cele mai impresionante demonstraţii de virtuozitate stilistică din literatura modernă. Cu un an în urmă am citit entuziasmat articolul său Să lăsăm baltă şcoala, apărut în Jurnalul naţional – necruţătoare analiză a stării de fapt actuale, când nu doar zecile de mii de adolescenţi, ci şi oameni – ai spune – în toată firea, care-au citit Luceafărul şi, unii, chiar Joc secund, sparg recordurile de audienţă urmărindu-i pas cu pas, a bout de souffle, pe inşi ca Becali sau ca Columbenii („cacofonia – precizează Cărtărescu - e aici nu doar intenţionată, ci de-a dreptul inevitabilă”). Mircea Cărtărescu creiona, în acel articol, portretul lumii de azi, un comentariu literar al universului creat admirabil de Cristian Mungiu în Zapping - scurt-metrajul său din 2000 (recent postat, în două părţi, şi pe you tube): o lume pe dos în care tinerii nu mai citesc nimic, iar ideea de cultură, de ştiinţă, de arte a ajuns marginală şi demodată, o lume în care toţi ştiu numele celei mai jalnice "vedete" care-şi fâţâie fundul la emisiunile de divertisment, dar n-a auzit nimeni de cel mai mare matematician, fizician, filozof sau poet român de azi. De ce mai învăţăm – se-ntreabă şi ne-ntreabă Cărturescu – câtă vreme trăim într-o lume schizofrenică ce opune educaţia şi realitatea, de ce mai ducem mai departe, ca pe o limbă rituală moartă, numele lui Eminescu, Caragiale, Creangă, Rebreanu? Ca să ajungem să ne uitam masiv, un popor întreg, în fundul Monicai Columbeanu, care naşte în direct?

Regăsesc aceeaşi vervă satirică, aceleaşi predispoziţie pentru surrealism în Orbitor – aripa dreaptă – după Ioana Pârvulescu „Levantul în proză al lui Mircea Cărtărescu”. În plus, o viziune aproape felliniană asupra societăţii româneşti postbelice, un comentariu fabulos à la Jonathan Swift al vremurilor revoluţionare din 1989 – totul asezonat dostoievskian de vocea autorului „violat sufleteşte”, „schilodit pe viaţă”, care „trăieşte foarte, foarte departe, în locuri despre care ştim cu toţii că nu sunt adevărate: în televizor, în vise, la radio, în poveşti”: N-am avut copilărie şi nici tinereţe, n-am înţeles nimic din ce se petrece pe lume, am crezut mereu că voi fi, toată viaţa, un monstru singuratic, fără femeie, fără casă, fără o piatră pe care să-mi pun capul, sortit să scrie, ani şi ani, o carte ilizibilă şi nesfârşită, dar care avea să substituie într-o zi universul...Trăim sub ţărâna grea a mileniilor, scânteiem o clipă în bezna veşnică, nepriviţi de nimeni, neştiuţi de nimeni. Un milion de oameni rupţi în bucăţi, gazaţi şi carbonizaţi într-o singură bătălie; în sătucurile din Ceylon nu s-a auzit despre ei. Peste-un secol, nimeni n-o să mai ştie nimic, şi, chiar dac-or să ştie, tinerii vor spune: nu e problema noastră. Noi privim către viitor. Peste toată suferinţa din lume au ars mereu aceleaşi impasibile stele. Dar mai există o voce în roman - vocea înţelepciunii (Herman): Nu-ţi face griji. Sunt boli spre moarte şi boli spre viaţă. Boli groteşti şi boli graţioase. Şi, mai ales, sunt boli care ţi se dau ca să-nsoţească un dar ceresc, şi care, oricât de greu ar fi de-ndurat, sunt luminate prin el.