L'enfant terrible

Nu-mi iasă din cap imaginea acelui băieţel suferind pe care l-am întâlnit ieri, la Acatistul Învierii. Avea doar vreo zece ani şi – prin sunete şi semne stranii pe care sărmana lui mamă încerca să i le domolească blajin – îşi trăia „autismul” într-un mod apăsat. Aproape că-mi vine să spun că avea demon acel copil. Dar câţi dintre „oamenii mari” sunt fără demon? În atâţia cunoscuţi detectezi, clar, prezenţa „celuilalt” - a celui care dezbină şi tulbură mintea omului. Totuşi, îţi spui că trebuie să rabzi, să îngădui. Îţi cenzurezi la maximum limbajul şi taci pentru a nu zgândări demonul în cel / cea unde ştii – după privire, după purtări – că se cuibăreşte.

La urma urmei, gestul mamei sale – căreia nu i-am reţinut chipul - este cel mai firesc cu putinţă, într-o lume care pierde, cu fiecare clipă, sensul şi valoarea normalităţii. Ea doar se ruga în rând cu ceilalţi din biserică, plângea şi-şi ştergea discret lacrimile pe obraji, murmurând câte un cuvânt de blândă mustrare prin care încerca să-şi îndrepte fiul posedat…