Când se naşte şi când moare (la bătrâneţe, cum ar veni), omul – spunea bunica mea – e ca o „maiamucă”. Când se naşte, pentru că - asemenea nu numai „maiamucilor”(cu care a fost omul înfrăţit de Darwin & co.), dar şi multor alte mamifere şi specii de animale – are o atât de mare nevoie de protecţia mamei. Abia mai târziu, fiind singurul animal imperfect (cum a spus Blaga), are nevoie de cultură. Primeşte, într-o măsură sau alta, o formă de educaţie, de „îmbisericire” şi „teologhisire”. Când moare - o aud aievea pe bunica mea - el redevine o „maiamucă”: faţa i se zbârceşte, rămâne fără dantură, e tot mai neajutorat şi, adesea, tot mai „perfect” (= abrutizat de atâtea şi atâtea conflicte, încercări şi experienţe care i-au tocit neuronii). De-aceea poate că adevărata cultură înmagazinată de om este aceea care îţi rămâne (dacă îţi mai rămâne) după ce … ai uitat totul.
…Şi-mi amintesc de excelentul şi aproape teologicul film Giulietta degli spiriti de Fellini. Acolo, o femeie căsătorită cu un bărbat şarmant şi (nu numai prin natura profesiei) extrem de monden, află că este înşelată, că omul cu care trăieşte nu o (mai) iubeşte, că are tot felul de legături galante. În pragul disperării, este ispitită de mulţimea („legiunea”) de spirite, însă ceea ce o salvează de fiecare dată (inclusiv de la gândul sinuciderii) sunt amintirile imaculate din copilărie, „cateheza” pe care o primise prin tradiţie, exuberanţa bunicului şugubăţ, rolul de martiră pe care – la grădiniţă - îl jucase într-o piesă regizată de preotul paroh etc. Copilăria – ca forţă restauratoare, regeneratoare - este ceea ce îţi rămâne după ce ai uitat să mai fii copil…
No comments:
Post a Comment