Tuesday, 3 March 2009

Litterateurs

Aseară, de ziua Ligiei, am fost pe la Pr. RN, cu care ne-am întins la poveşti eschatologice vreo trei ceasuri. Timpul, încă o dată, a trecut prea repede. Am dezbătut – iar – o problemă pentru mine spinoasă: duhovnicia „pur sânge” (aka „sărăcia cu duhul”) versus duhovnicia dublată de erudiţie. Din prima categorie ar face parte, între mulţi alţii, Sf. Siluan Athonitul (pentru a nu pomeni pe nimeni din cei care, încă, fac umbră pământului), iar din a doua Monahul literat (cu asupra de măsură) Nicolae Steinhardt. Pentru mine nu este o competiţie între cele două tipuri de duhovnicie. Primii, am dezbătut noi aseară, n-ar avea tocmai nevoie de labirintul culturii, căci le e de ajuns rânduiala rugăciunii inimii şi „lucrul mâinilor”, apecarea către cele simple ale vieţii. Ori, largo sensu, cultura presupune sofisticare, erudiţie, gândire cosmopolită, spirit iscoditor şi - de ce nu? – aplecare spre tainele Scripturilor şi ale scrierilor sfinte. Şi totuşi, spune Pr. RN, sensul culturii este (ar trebui să fie!) deschiderea spre celălalt, pulverizarea prejudecăţilor, clişeelor de gândire, stereotipurilor, convertirea egocentrismului în altruism, nicidecum închiderea într-un turn de fildeş. La ce bun să te cultivi câtă vreme perseverezi în întunecimea trufaşă a părerii de sine? Poate că frumoşii anonimi ai chiliilor din pustie sau din cetate au ajuns – fără cultură - la ceea ce mulţi erudiţi nu s-au învrednicit să ajungă: împăcarea cu sine. Da, ei n-au cultura de „şcoală superioară” (literatură, muzică, arte plastice etc.), însă – accentuează unii monahi – nu sunt lipsiţi de „cultura duhului”. În ceea ce mă priveşte, rămân la aforismul lui Lucian Blaga (din Ceasornicul de nisip), potrivit căruia omul „pare a fi singura fiinţă pe care natura a creat-o nedesăvârşită în felul său. Toate celelalte fiinţe, animale şi plante, sunt desăvârşite. De aceea omul a creat istoria, pentru a se desăvârşi singur, prin propriile puteri. De aceea animalele nu au istorie.”
Astă-seară, în foaierul rece al sălii Capitol ne-am mai hrănit cu o porţie din marea şi luminoasa muzică a omenirii (din aceea pe care unii teologi mai mult sau mai puţin evlavioşi o numesc „muzica oamenilor”, pentru a o diferenţia de „muzica lui Dumnezeu”). Două tinere muziciene din Franţa – Marion Ralincourt (flaut) şi Lucie Marical (harpă) – au interpretat pagini de J.S. Bach (Suita în do minor BWV 997, arr. J.P. Rampal R.V. Lacroix), Bartók (Paysanne hongroise), A. Piazzolla (Istoria tangoului – arr. F. Pierre: Bordel 1900, Café 1930, Night Club 1960), I. Fedele (Imaginary skylines) şi J. Cras (Suite).

2 comments:

ludico said...

O mostra de cultura a duhului potrivita cu discutia voastra:

«L’enfer, c’est de ne plus aimer.»

Asta ne invata Georges Bernanos, in Journal d’un curé de campagne ;- )

saskiul said...

Iubirea, "divinitatea cea mai veche" (Platon), "cauza lumii" (mahabharata), "arhitectul universal" (Hesiod, "scopul final al istoriei, un Amin al universului" (Novalis), "bucurie cereasca pentru ingeri, chin infernal pentru diavoli", "dulceata ce ne mantuie" (Shakespeare), "anafura pe care ar trebui s-o primim in genunchi, cu aceste cuvinte de umilinta in inima si pe buze: Domine, non sum dignum" (Oscar Wilde) etc. etc. este un pisc. Notiunea de iubire este folosita, nu de putine ori, ca un cliseu, ca un truism. De aceea o evit pe cat pot. Cu atat mai mult cu cat se gasesc destui sa rosteasca acest cuvant.