Există, în folclorul românesc nenumărate comori de gând şi simţire ce au ca temă eterna relaţie de tip love and hate a omului cu lumea:De-ar fi lumea de hârtie / Aş aprinde-o-ntr-o mânie / Dar lumea-i stană de piatră / Nu se-aprinde niciodată...
Ce frumos sună aici, în această doină, revolta omului faţă de lumea (rea, clevetitoare, nepăsătoare etc.) ostilă şi unfriendly. Parcă vocea cântăreţului – anonim – nu este infectată de otrava resentimentară, de furie, de răutate netratabilă.
Versurile au fost culese de Adrian Enescu prin 1981, când lucra la muzica filmului – pe nedrept uitat - Semnul şarpelui. Tot în acel film, personajul jucat de Radu Gheorghe (cântăreţul satului) mai cântă două doine:
A trecut bădiţa dealul / Îi cunosc mersul şi calul / A trecut bădiţa şesul / Îi cunosc calul şi mersul / Calu-i sur, bădiţa-i sur / A-l blestema nu mă-ndur / Calu-i alb, bădiţa-i alb / L-aş blestema şi mi-i drag
Sus e cerul, largă-i lumea / Bine c-a-nfrunzit pădurea / N-a şti nime’ că m-am dus / Numa’ m-or vedea că nu-s.
„Bădiţa” e Ovidiu-Iuliu Moldovan (într-un rol de justiţiar) iar Mircea Veroiu avea să regizeze atunci unul din cele mai bune filme din cariera sa (alături de Nunta de piatră, Sfârşitul nopţii sau Adela).
No comments:
Post a Comment