Weekend cu mama

Vineri a.m. am fost cu Theodor & mama la Capitol, la un concert educativ. S-au prezentat câteva instrumente cu coarde: vioara, viola, violoncelul şi contrabasul. S-a cântat din Mozart (Mica serenadă), Bach (Air), Johannes Strauss (Polka pizzicato, Le Marche de Radetzky), Dvorak (Humoresque), Joplin (The Entertainer), Schubert (Marş militar), Sherman (That's What Friends Are For / The Vulture Song) din The Jungle Book. Maria avea dreptate să le spună micuţilor melomani că oamenii trebuie să se pregătească pentru a asculta muzica, să-şi facă în prealabil ordine în gânduri şi-n simţăminte pentru a primi în suflet bucuriile muzicii. Seara, puţin înainte de miezul nopţii, au trecut pe la noi Marius & Lavinia. Marius e medicul de familie al ordinatorului nostru şi-a venit cu trusa medicală pentru a-l doftorici. I-a aplicat nişte gerovital (în limbajul de specialitate IT asta se cheamă formatare şi reinstalarea tuturor aplicaţiilor) pentru a-i mări viteza de reacţie şi, după vreo patru ceasuri de intensive care, computerul nostru e parcă mai feciorelnic, mai sprinten.

Weekend-ul ăsta mi-a demonstrat în mod practic importanţa unul arbitru atunci când apar blocaje de comunicare. După o discuţie mai aprinsă cu mama, i-am propus să vină cu noi trei, sâmbătă a.m., la „magazinul de vise” pentru a se mărturisi, pentru ceea ce englezii numesc a fresh start. Zis şi făcut. (Ce-i drept, e drept: crucială este şi întâlnirea cu arbitrul, recunoaşterea sa; nouă ni s-a rânduit să-l găsim sau, mai bine zis, să fim găsiţi de el.) Nu ştiu dacă mama a mai recurs până acum la această metodă terapeutică din ce în ce mai uitată, mai demonetizată (însă metamorfozată pragmatic în lumea occidentală sub forma şedinţelor de psihanaliză): spovedania. Cert este că minunea s-a-ntâmplat acum, în A.D. 2009. M-am gândit, involuntar, la secvenţa mărturisirii acelei contese din filmul lui Robert Bresson, Jurnalul unui preot de ţară. A fost o premieră şi pentru Theodor, care pentru întâia oară s-a mărturisit „oficial” unui preot. A doua zi aveam să ne împărtăşim la capelă, toţi patru, în Duminica Orbului. Ospăţul de azi este – aşa cum scrie în Galateni 5: 22-23 - o chemare la dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă, blândeţe, înfrânare, curăţie. Cum vom şti să ne folosim de-aici înainte, fiecare din noi, de „lumina cea adevărată” şi de „adevărul cel ceresc” din împărtăşirea noastră e şi asta o taină. La vremea cuvântului de învăţătură (the sermon), Gabu M ne-a vorbit – cu mult pathos - despre „sfinţii închisorilor” din perioada comunistă, care au trăit ceva foarte asemănător cu cele cuprinse în Faptele Apostolilor 16: 16-40 – pericopă citită în Apostolul de azi.

În acest weekend m-au înduioşat – now, more than ever ­– versurile lui Blaga din poemul despre leagănul copilăriei sale, în care, spune el, „o mână-mbătrânită azi de soarta mea / mi-a legănat întâiul somn şi poate-ntâiul vis”. Şi sufletul mi s-a umplut de nostalgia sfâşietoare a poveştii lui Sokurov din filmul său, Mama şi fiul.