Woody's Cassandra

În Cassandra’s Dream (2007), nici Woody Allen nu mai e ce-a fost. Nu mai e, în primul rând, tipul de personaj pe care l-a creat în nenumărate filme anterioare. Nu mai e tipul de umor care l-a consacrat. E, în schimb, o cinică aplecare (ca-n Crimes & Misdemeanours - 1989) asupra chestiunii crimei (omuciderii). Dar cum altfel să fie tratată o temă - atât de sensibilă şi de zguduitoare, în fond, vezi The Player – într-o lume în care money talks, therefore it can buy everything. Aici, prin dilemele şi remuşcările personajului interpretat de Colin Farrell (care, vezi Raskolnikov şi Citizen Kane - înţelege că money cannot buy inner peace), Allen e – în mod lăudabil – parcă mai aproape de problematica dostoievskiană (decât în amoralul Crimes...) însă rămâne tot în zona shallow, a absurdului (Dostoievski, folosindu-se de moştenirea duhovnicească a spaţiului cultural din care provenea, izbutea să depăşească absurdul suferinţei), în ultimă instanţă. De fapt, pe Woody Allen nu l-au interesat niciodată „ultimele instanţe”, decât la modul frivol, ca atunci când (în Love and Death -1975) făcea caz de neputinţa lui de a crede şi cerea disperat să-i apară înaintea ochilor, out from the blue, un rug aprins (ca lui Moise) sau ca în Hannah & Her Sisters (1986), unde personajul său îşi lărgea repertoriul cu noi religii pentru a deveni „spiritual”. Totuşi, în lipsa capodoperei (sau măcar a apropierii de capodoperă), acest ultim Allen are meritul de a fi altceva decât majoritatea filmelor hollywoodiene (tot aşa cum meritul principal al filmului Restul e tăcere-2008 de Nae Caranfil mi s-a părut a fi acela de a oferi o alternativă la minimalismul din ultimele producţii româneşti, prin mizanscena de largă respiraţie, decoruri şi costume elaborate, o muzică de film cum n-am mai auzit în filmul românesc - ca şi concepţie - de dinainte de 1989), ceea ce echivalează cu o gură de aer proaspăt în repertoriul actual...şi cam atât.