Peacock

O ştire de azi anunţă că tot mai mulţi timişoreni au permis de port armă. Printr-o sinapsă involuntară îmi amintesc de admirabilul film al lui Paradjanov, Umbrele strămoşilor uitaţi, în care nişte ţărani – fără să stea prea mult pe gânduri - îşi făceau dreptate nu folosindu-se de arme sofisticate, ci de câte un topor, un baltag, mă rog, de ceea ce aveau la-ndemână. Tot involuntar îmi amintesc de un tânăr ortodox (convertit la Ortodoxie după ce fusese crescut în diferite confesiuni Protestante) din Noua Zeelandă. L-am cunoscut acum zece ani în Belfast şi, pentru o vreme, s-a arătat interesat de world cinema. I-am împrumutat nişte casete (integrala Tarkovski, Zorba the Greek şi Umbrele strămoşilor...). Entuziasmul său n-a durat prea mult. A decis pur şi simplu să nu mai vadă filme. Niciun fel de filme. De ce? Pentru că, spunea el, filmele sunt prea challenging, prea tempting (adică necuviincioase şi, în ultimă instanţă, a waste of time), prea amestecate (impure). M-am întrebat dacă scenele din filmul lui Paradjanov (asemănătoare, într-un fel, antologicei situaţii din Baltagul sadovenian) nu erau şi ele „smintitoare” şi „impure”, therefore condamnabile şi, evident, „necreştine”, adică „neortodoxe”. Tot acum vreo zece ani, un popă ortodox ultra-progresist, cu un pas înaintea avangardei, îmi scria din România (iar observaţia lui mi se pare încă valabilă) că Ortodoxia contemporană suferă de două boli grave: „Aici, la ea acasă, suferă de simptomul „calului răpciugos” al lui Harap Alb; acolo la voi (în Occident), unde trebuie să îmbrace o „faţă umană”, suferă de împăunare de sine „pietisto-misticoidă” (îndeosebi pe linia pravoslavnică)”. Despre împăunarea de sine „pietisto-misticoidă” – aceea care cenzurează şi respinge până şi Biblia, considerând-o „a profane oddity, filled with sexual and violent images” – scrie, cu vervă şi fără menajamente, Franky Schaeffer, în cartea sa Sham Pearls for Real Swine. Într-o surprinzătoare unitate de gând cu regizorul Călăuzei (care, cu durere afirma, în anii 80, că arta adevărată a murit, că arta şi religia sunt două feţe ale aceleiaşi monede), FS afirma: „Art tears sown, builds up, and redefines. Art is uncomfortable. Good art (which, among other things, means truth-telling art) is good in itself, even when it is about bad things. The idea of art being an expression of eternal, common, ageless, human themes is being lost. Therefore art is being lost, pounded to death by the political-religious moralizers. Good art expresses an interest in everything. Art, like The Bible, is not defined by one period of history. Art explores immorality and immortality. There are no taboo subjects for good art because art is unafraid of the truth. Art, like Christ, comes to sinners in an imperfect world. People who imagine themselves to be perfect do not like art. Art is fleshy yet eternal. Art is human. Art is a mirror to the world. Art is the bridge between flesh and soul.” Astfel, ucigaşii artei (“the killers of art”) nu sunt numai americanii evanghelişti, excesiv (şi penibil) de sentimentali, de pioşi-puritani (cristalofili), de rigizi în evlavia lor (vezi clipul Jesus He Knows Me al lui Genesis), ci toţi fariseii - de aici sau de aiurea - atinşi de acest duh al împăunării, de această râvnă greşit direcţionată. Sunt toţi cei care, americani sau nu, strivesc - indiferent de umbrela confesională care-i adăposteşte - „corola de minuni a lumii” şi „ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc” în „flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Uneori suntem americani (cu toată încărcătura peiorativă pe care ne grăbim să o atribuim cuvântului) fără să ştim.
Există la noi un exemplu de mărturisitor creştin neatins de împăunarea „pietisto-misticoidă”? (Sau, oricum, conştient de slăbiciunea omului şi gata mereu să reziste ispitei pietismului şi evlaviei edulcorate.) Or fi mai mulţi, însă pentru mine – by far – reper continuă să rămână cel care, în opinia aceluiaşi popă năstruşnic, e autorul par excellence al Filocaliei contemporane: Nicolae Steinhardt.