Bizzare phantasy

Good news: a child is born! Dorin & Lia’s baby girl – we just learned – was born yesterday. By the way, last night I had this SF-like mental picture: the four of us were in Taiwan, where Raluca is now. We were chatting on a hill. And there was this pit we then used a shelter, when an unknown woman from a distance started firing a kind of pistol, aiming at an invisible target in the horizon. The result was astonishing: a high speed jet, a lightening rod came out of her gun. And then she shot again, and the jet passed right above as – we could see it from the crater. And suddenly we started moving as if our shelter pit turned instantly into a sort of moving vehicle. The noise was deafening. It looked as if we were involved in a nuclear war or something. Then I tried to climb our ‘car’ to see where we were. All I could see from the top was a huge tram garage and I surmised we were somewhere on the outskirts of that Tai metropolis. We clumsily tried to slow down the speed of our vehicle (which was moving on a railway) and dreaded to think what our way back to the city would be like. And then I opened my eyes.

Stele fără nume

Ne plănuisem să ajungem la concertul de orgă de la Dom, însă socoteala noastră de sâmbătă seara ne-a fost răsturnată de Sergiu, care ne-a chemat la recitalul organizat de elevi de la Liceul de Muzică din Timişoara (împreună cu o şcoală de acelaşi profil din Pančevo, Serbia). Supriza a fost nemăsurată: am urmărit, preţ de aproape două ceasuri, elevi cu vârstele între 8 şi 18 ani cântând (din voce şi la diverse instrumente: pian, vioară, violă, violoncel, fagot), dansând, interpretând arii din opere, operete şi variate alte muzici. M-am bucurat să le revăd pe două din fostele mele eleve de la Liceul de Muzică (de acum 13 ani) – acum profesoare de pian aici: Roxana şi Mădălina.
Urmărind recitalul acestor tineri mi-a părut rău de locurile – nu puţine - rămase libere. Pe de altă parte, prestaţia lor m-a încredinţat că nu e totul pierdut, că există şi altfel de tineri. Şi prin ei, gândurile şi emoţiile unora ca de Haciaturian, Debussy, Brahms, Beethoven, Bach, Mozart, Gherase Dendrino, Grieg, Telleman etc. au prins – preţ de câteva zeci de minute – viaţă din nou. Sala de concert e, pentru mine, un sanctuar for all, irrespective of differences of opinions, creed, race, gender, nationality, social status, etc.

Message in a bottle - Scřivánci na niti / Ciocârlii pe sârmă

Filmul lui Menzel este, în primul rând, o restituire. După ce a stat sechestrat vreme de douăzeci de ani, Ciocârlii pe sârmă avea să dezvăluie un adevăr transmis ca un message in a bottle. Ce conţine acest mesaj? Un portret de grup, o radiografie satirică a unei uniformizante lumi cenuşii (dar piperate cu câteva tuşe erotice) în care speranţa nu a murit, un microcosmos pentru întreg spaţiul concentraţionar (decoruri: Vladimir Macha; director de imagine : Jaromir Sofr; muzica: Josef Lojik) din care nu lipsesc lirismul, tandreţea, subtilitatea, burlescul, compasiunea şi curajul.

„Îmi găsesc o serie de trăsături comune cu Karel Capek. Asemeni lui – afirma Jiři Menzel - trebuie ca operele mele să fie astfel făcute încât să fie înţelese de toata lumea. Tata era intelectual, iar mama croitoreasă. Am vrut să fac filme cu care să nu-mi fie ruşine în faţa tatei, dar pe care să le înţeleagă şi mama.” Povestea Ciocârliilor e inspirată din proza scurtă a lui Bohumil Hrabal: într-un oraş siderurgic din apropierea Pragăi se află un lagăr de reeducare – pe un fel de junkyard - pentru „duşmanii poporului” de origine burgheză: un bucătar, un profesor de filozofie, o bibliotecară, un magistrat, un saxofonist etc.. În imediata apropiere se află o închisoare pentru femei condamnate politic, astfel că tensiunea sexuală dintre cele două grupuri generează momente de umor savuros. În ciuda disciplinei draconice care vizează transformarea lor în „oameni noi”, toţi cultivă gândirea liberă şi nu îşi pierd speranţa.

Oricât de catifelată ar fi fost „Primăvara de la Praga”, autorităţile s-au „autosesizat” şi au interzis Ciocârliile ­(aceeaşi soartă au avut-o şi filme de referinţă din alte ţări ale blocului sovietic: Reconstituirea lui Lucian Pintilie, Faleze de nisip de Dan Piţa, Pokaianjie / Căinţa de Tenghiz Abuladze etc.) sub pretextul caracterului „incendiar şi provocator” al filmului. Pe lângă fiare vechi şi maşini de scris (din secvenţa-uvertură) ce aşteaptă să fie aruncate la coşul de gunoi al istoriei, se află suflete şi – iată – filme care aşteaptă şi ele să fie eliberate sau topite. Lumea filozofiilor mărunte de viaţă de pe această insulă-microcosmos (înconjurată de sârmă ghimpată) a fost descătuşată abia în 1989, anul căderii Cortinei de Fier, când filmul lui Menzel a primit Premiul Ursul de Aur şi Premiul FIPRESCI la Festivalul de la Berlin.

Când timpul se măsoară, cu umor, în funeralii - Kolja

În tradiţia unor regizori precum Miloš Forman, Jiři Menzel (dar fără tonurile lor grave) sau Giuseppe Tornatore (cel din Nuovo Cinema Paradiso), Jan Sverak izbuteşte în Kolja să fabrice – după reţeta hollywoodiană – o poveste ce are ca fundal evenimente politice cruciale (căderea Cortinei de Fier în Europa de Est), dar cu un substrat intens personal. Kloja este mai ales filmul unei treziri, al unei „umanizări”: în Praga anului 1988, un violoncelist urzuz (şi afemeiat) între două vârste – un burlac convins care-şi măsoară timpul în funeralii, fiind retrogradat şi mutat disciplinar de autorităţi de la filarmonică la un ansamblu ce cântă muzică funebră la crematoriu – se transformă peste noapte într-un devotat şi afectuos tată de ocazie al unui băieţel rus a cărui mamă a fugit în RFG.
Concesiile făcute cinematografului comercial prin apropierea de melodramă - băieţelul cute, prezentarea pitoresc-idilică (director de imagine: Vladimir Smutny) a realităţilor comunismului, happy end-ul, viziunea superficială şi schematică asupra experienţelor care schimbă viaţa unui om - au fost repede amendate de acea parte a publicului ceh care nu a uitat de tradiţia şcolii cehe de film a anilor 60, 70, 80 – acele filme ce denotă o profundă înţelegere a naturii umane, o mult mai atentă nuanţare a situaţiilor de viaţă, o analiză imparţială („necomercială”) a sistemului social.
Totuşi, chiar dacă „petele comercialului” (farmecul discret al clişeelor, predilecţia spre light entertaiment în defavoarea meditaţiei, a tonurilor grave şi a unei viziuni „realiste”) sunt evidente, Kolja rămâne un film care „îţi merge la inimă”. La urma urmei, un film (asemenea oricărei opere de artă) ar trebui judecat în funcţie de ceea ce şi-a propus să prezinte, nu după ceea ce ne-ar place nouă să găsim pe ecran. Din această perspectivă, Kolja (răsplătit cu Premiul Oscar 1996 pentru film străin) reprezintă o bătălie câştigată, iar Sverak s-a priceput să fie suficient de abil pentru a nu se lăsa stăpânit de clişeele filmelor de duzină. Există încă, în filmul său, destule secvenţe şi mai ales o atmosferă de o rară eleganţă (datorată şi muzicii originale scrise de Ondrej Soukup, precum şi citatelor muzicale din Dvořak şi Smetana) ce trimit, fără putinţă de tăgadă, la perioada de aur a cinematografiei cehe.

De trei ori Mihăilescu

Cu un an în urmă, am fost – fără Theodor – la un concert simfonic în programul căruia figura Imperialul de Beethoven şi Peer Gynt de Grieg. În seara aceea ne-am zis că n-o să mai mergem niciodată fără Theodor la concert. Şi ne-am ţinut de cuvânt. Ne-a părut multă vreme rău că nu l-am luat, eram convinşi că i-ar fi plăcut. Între timp s-a mai cântat ceva Grieg şi am recuperat o parte din muzica pierdută atunci. Iar astăzi a fost o zi mare pentru familia pianiştilor Mihăilescu. Au susţinut tustrei un recital extraordinar: Mozart – Concertul pentru trei piane şi orchestră K.V.242; Mozart – Concertul pentru două piane şi orchestră K.V.365 (solişti: Dragoş & Manuela Mihăilescu) şi, en fin, Beethoven – Concertul nr. 5 pentru pian şi orchestră, „Imperialul” (solist: Dinu Mihăilescu) - Allegro, Adagio un pocco mosso, Rondo-Allegro. Dirijor a fost Gheorghe Costin, care, după terminarea concertului, l-a îmbrăţişat părinteşte pe tânărul şi promiţătorul interpret al Imperialului (are doar 20 de ani).
Theodor a fost cuminte. Înainte de concert a continuat să mă bombardeze cu întrebările: cine e Tatăl din Vecernie? Dar Fiul? Dar Duhul Sfânt? Şi ce-nseamnă de-a pururea fecioară? etc. În prima parte ne stătea în spate o doamnă simandicoasă, dar răcită – a tuşit mereu, ceea ce i-a provocat lui Theodor o uşoară stare de uneasiness. După pauză ne-am mutat într-alt loc. Theodor a sesizat – încă înainte de începerea recitalului - lipsa Ralucăi. A întrebat: Cine lipseşte? Nu cine e în Taiwan? Ne-am văzut cu Anca şi Dora, cu foştii mei dascăli Cheie şi Vultur.
Involuntar, mi-am amintit de impactul pe care l-a avut asupra generaţiei mele filmul american The Competition (disponibil acum pe you tube), care a rulat în cinematografe (l-am văzut chiar în centru, în sala Capitol, a actualei filarmonici şi în cinematograful din apropiere, Timiş) prin 1983. Acolo aveam să aud pentru prima oară armoniile Imperialului, pe care l-am căutat de-atunci în programul filarmonicii sau la radio. Reaudiţia lui mi-a aminitit şi de discuţiile despre muzica simfonică pe care le-am avut în anii de liceu cu dl. ing. Laudacescu – personalitate de excepţie care mi-a netezit drumul spre muzica şi literatura clasică, spre înţelegerea şi valorizarea contextului politic. Astăzi am mers pe jos cu Theodor mai bine de o oră. S-a mai încălzit vremea şi am făcut mişcare. Prin unele grădini am zărit - pe lângă lalele - lăcrămioare. La întoarcere, pe când aşteptam tramvaiul, Theodor a pronunţat iar – o singură dată – unul din cuvintele pescuite de la acel şofer flecar. I rebuked him, but then I started to question my reaction. After all, why not saying – at least not in public - those blasted words? For the sake of prudence, of course. Man is a zoon politikon, indeed.

Inteligenţă, umor şi emoţie - Jésus de Montréal

De la bun început trebuie precizat că Jésus de Montréal / Iisus din Montreal (asemenea capodoperei lui Pasolini, Il Vangelo secondo Matteo / Evanghelie după Matei, din 1964) evită în chip inteligent orice aer didacticist, moralizator. „Filmul meu – declara regizorul Denis Arcand - vorbeşte despre toate subiectele inevitabile ale zilei: despre Big Bang şi despre formula Coca-Colei, despre monologul lui Hamlet şi despre fascism.” Şi, am putea adăuga, despre limitele libertăţii artistice, despre loialitate şi perseverenţa investită în aflarea idealului – teme prezente şi în alte filme ale regizorului: Le declin de l’empire americain / Declinul imperiului american (1986), Love and Human Remains / Dragoste şi rămăşiţe omeneşti (1993); Stardom / Glorie (2000) şi Les invasions barbares / Invaziile barbare (2003).

Undeva la o biserică din Montréal preotul se gândeşte să „modernizeze” şi să aducă „la zi” montarea Patimilor lui Iisus care - de peste 30 de ani - se joacă tot mai anchilozat în parcul de pe colinele bisericii. „Filmul” noii puneri în scenă – mult prea îndrăzneaţă pentru gustul comisionarilor prelaţi - are însă numeroase ecouri evanghelice. Lectura originală (şi radicală) a Evangheliei atrage mulţi spectatori, dar şi interdicţia spectacolului din partea consiliului parohial, în timp ce vieţile actorilor încep să reflecte treptat drama Patimilor: hotărârea de a le monta şi alegerea actorilor reflectă chemarea apostolilor de către Iisus; scandalul declanşat de întreruperea spectacolului (interzis la a treia reprezentaţie) aminteşte – prin tragicul, dar şi fericitul final noir - de răstâgnire şi înviere; cina actorilor după triumful primei reprezentaţii este o preînchipuire a împărtăşaniei; distrugerea furioasă a studioului de televiziune în care – printr-un cinic sexploitation – se înregistrau reclame este o imagine a alungării negustorilor din templu, iar propunerea avocatului – într-o discuţie ce are loc la ultimul etaj al unui zgârie-nori – de a-l transforma pe actorul care-l interprează pe Iisus (Lothaire Bluteau) într-un superstar ce ar avea lumea la picioare este o replică la ispitirea din deşert.

Filmul lui Denis Arcand (Marele Premiu al Juriului şi Premiul Juriului Ecumenic la Festivalul de la Cannes 1989), admirabil jucat, impresionant filmat (director de imagine: Guy Dufaux), ilustrat muzical (aria „Quando Corpus Morietur” din opera Stabat Mater de G.B. Pergolesi's, cântecul popular bulgăresc „Prituriţe Planinata", alături de segmente de muzică originală compusă de Jean-Marie Benoît, François Dompierre, Yves Laferrière) şi regizat cu multă imaginaţie, este o „capodoperă plină de inteligenţă, umor şi emoţie, un film pasionant prin reinterpretarea Evangheliei, dar si prin privirea critica asupra societatii moderne” (Laurent Aknin), o încercare originală ce-şi propune să prezinte ce s-ar întâmpla dacă spiritul lui Iisus ar fi printre noi în aceste vremuri ultramaterialiste.

Somn uşor

Printre ecteniile de la Vecernie se află şi rugăciunea pentru un somn uşor. Atât de banalizata urare de Somn uşor ascunde însă mult tâlc: nu este la îndemâna oricui să aibe parte de un somn uşor. Pentru ca să poţi dormi fără griji noaptea se cuvine să te porţi într-un anume fel peste zi. Altminteri, nu ne-ntâlnim cu somnul, ci cu insomnia. Şi sunt destui cei care – trecuţi de vârsta copilăriei – se plâng că nu pot dormi nopţile.

Îmi amintesc de vorbele lui Oscar Steinhardt. Înainte de a-l lăsa să plece la Securitate (unde urma să depună – aşa cum i s-a cerut - mărturie împotriva prietenilor săi arestaţi, Constantin Noica şi Vasile Voiculescu printre alţii), bătrânul „ovrei” îşi încurajează fiul, dar îl şi previne în privinţa faptului că oricare ar fi alegerea pe care o va face, destinul său nu va mai fi niciodată la fel, că viaţa i se va schimba complet: „E adevărat că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite, vei dormi bine. Pe când dacă accepţi să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare” - cuvinte urmate de o replică extrem de tăioasă, dar care - ce-i drept - avea darul de a-l încuraja: „Şi vezi să nu mă faci de râs. Să nu fi jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni”. Nedorind să fie un fricos şi ascultând sfatul tatălui său, Nicu Steinhardt refuză să depună mărturie, să-şi acuze prietenii, asumându-şi începând din acea alegerea. Intelectualul interbelic ce avea sentimentul ratării, al frivolităţii, a devenit astfel un destin.

Parroting

Theodor a prins din zbor câteva cuvinte licenţioase rostite, se pare, pe maşină (van) de şoferul slobod la gură care-l duce la (şi aduce de la) grădiniţă. A ţinut, desigur, să mi le reproducă. Cu tot cu adaosul şoferului, care a căutat să dreagă situaţia: Nu-i voie sa spui asta că e o prostie...Ce să mai înţeleagă copilul când te aude vorbind într-un fel şi apoi îi spui să nu pronunţe ce ţi-a ieşit din gură pentru că „e o prostie”? Nu sunt maniac şi nici puritan nu mi-aş dori să fiu - lumea e mare şi pestriţă, iar oamenii vorbesc vrute şi nevrute, „fără perdea”. Complet nu putem să-l ferim pe Theodor de strâmbătăţile acestei lumi. Iar aceste „achiziţii” nedorite în limbajul său va trebui să le îndepărtăm cu mult tact, altminteri le transformăm într-un forbidden fruit. În plus, va veni o vreme în care Theodor se va izbi de realitatea din spatele acestor cuvinte. Practic, doar contextul în care-au fost rostite e deplasat.
Seara am ajuns la Vecernie. Toate rugăciunile din programul slujbei de seară vorbesc – în duhul Psalmilor - despre nevoia imperioasă a omului de a se curăţi de „cele rele” săvârşite peste zi (şi peste viaţă), de a fi ferit – peste noapte - de lucrarea celui potrivnic. Miezul rugăciunilor este foarte intens – o dată cu apropierea nopţii (ca interval de trecere spre o nouă zi sau spre „neant”), sufletul împovărat de atâtea poticneli şi vinovăţii caută să se primenească, să se scape cumva de ceea ce-l apasă. Şi iar ajungem la întrebarea lui Theodor: Ce-nseamnă: „curăţeşte păcatele noastre”?
Pe drum spre biserica de la Poliţie am zărit – în zona grădiniţei de lângă str. Filipescu - nişte grădini pline de narcise şi lalele roşii. În spaţiile verzi dintre blocuri, iarba a crescut înaltă după ultimele ploi. Peste tot ne-au însoţit păsărelele din copaci cu veşnicul lor concert de caritate pentru bieţii trecători.
Pentru Raluca a fost prima zi de lucru în Tai Pei şi primul meniu de prânz exotic. We miss her already and look forward to seeing her again.

Un trio formidabil

Amintiri din Epoca de Aur a Bisericii cu un trio formidabil: Sfinţii Grigore de Nazians, Ioan Hrisostomul şi Vasile cel Mare. Iată o axă a timpului punctată de Sf. Grigore de Nazians: „De-a lungul veacurilor, două au fost schimbările însemnate numite Testamente sau cutremure. În primul rând, trecerea de la idoli la Lege, iar apoi de la Lege la Evanghelie. Prin Evanghelie ni s-a vestit un al treilea cutremur, care începe cu Cincizecimea, în care Duhul Sfânt se încetăţeneşte între oameni, făcându-ne mai limpede arătarea Lui”. Teoretic, ne-am situa – nu-i aşa? - în intervalul închis la stânga (Cincizecimea) şi deschis la dreapta (sau, mă rog, pentru rigorişti, tot închis şi la dreapta, la momentul Last Judgement). As it happens, majoritatea citim şi descifrăm Evangheliile, însă - o spuneau şi Părinţii - tot la ce-a fost „înainte” ne întoarcem: „idoli” şi „Lege”. Liturghia – The Divine Liturgy, o „coloană infinită a unităţii Bisericii", de atunci şi până la sfârşitul veacului pentru întreaga Ortodoxie – redactată, „culeasă” de Sf. Ioan Hrisostomul („Gură de Aur”) şi Sf. Vasile cel Mare este, ca şi celelalte slujbe, reprezintă - gaudeamus igitur - un prilej de „întoarcere”, de „recuperare” şi „primenire”. So, there is hope.

Deh, toate bune şi frumoase în cărţi. Praxis-ul ne omoară. Dar unde se regăsec în viaţa socială a Bisericii (azi din ce în ce mai întortocheată, mai tensionată, mai contradictorie) eforturile susţinute şi responsabile depuse – o spune tradiţia Bisericii – de Sf. Vasile pentru a-i sluji pe oameni, demascând inegalităţile existente, intervenind cu simţ critic în desfăşurarea vieţii sociale, considerând „că nu poate exista pace socială fără o dreptate socială”? Şi câtă nevoie ar fi de actualizarea demersului Sf. Grigore de Nazians de a pătrunde dincolo de litera Scripturii, înaintând din adânc în adânc, ajungând să perceapă „frumosul ascuns” şi să simtă nemărginitul adevăr dumnezeiesc. În fine, cât de necesară ar fi o „sublimă slujire” preoţească, însoţită de conştientizarea „înfricoşătoarei responsabilităţi” când preoţii – aşa cum scrie la Carte - o să dea seama pentru fiecare dintre sufletele încredinţate. Drumul de la mântuială la mântuire este – pentru fiecare – o mare piatră de încercare.

Ireversibil

Unde se duce muzica atunci când cel ce o interpretează nu o mai cântă? – întrebare de copil citat de personajul harpistei din Prova d’orchestra. Unde se duce un om atunci când încetează cântecul vieţii sale – mai autentic sau mai fals - pe acest pământ? Unde se mută suflul său?

Nu o dată mi-am spus că – în ciuda dorinţei declarate de a rămâne, aşa cum ne îndeamnă şi Brâncuşi, forever young – am încetat să mai fiu copil în clipa în care am început să conştientizez că sunt muritor, că vine – ca-n poemul Chemare, de Romulus Vulpescu şi pus pe note de Adrian Enescu - o vârstă, vine-o vreme / vine-o vamă, vine-o voce care cheamă / cheamă ziua, cheamă ora / cheamă clipa tuturora / cheamă, pleacă, vine, este. Viteza cu care – ireversibil, ca-n Heraclit - vine ziua să coboare discul meu solar / vine ziua să fiu boare, cer şi aer clar / vine ora care doare, scrisă-n calendar este percepută diferit, în funcţie de vârsta noastră spirituală, dar mai ales de elanul din noi. Şi totuşi, ce îmbietor este mitul veşnicei reîntoarceri şi-al timpului reversibil...

All we need is love

Ce neinteresantă este ura, ce fără de appeal e omul care dispreţuieşte la nesfârşit. Devine plictisitor, obositor, sufocant – a real nuisance - contabilizând orice greşeală a celorlalţi. Reuşim deci să fim plăcuţi, interesanţi şi cu appeal în măsura în care ne împărtăşim din (ne conectăm la) acea stare de iubire, de compasiune (străină de îngâmfare şi falsă superioritate), de înţelegere a rostului lucrurilor. Şi poate că - apostolul Pavel, Shakespeare, Cervantes, Dostoievski, The Beatles & comp. au dreptate - sensul vieţii acesta e: deprinderea cu (şi râmânerea în) starea de iubire. Omul care iubeşte este înconjurat de taină pentru că iubirea – spre deosebire de ură – este o taină şi atrage, fascinează. Pe de altă parte, la câtă prostie e pe pământ, la câte prejudecăţi şi răutăţi nici nu e chiar greu să ajungi să urăşti, să răsplăteşti răul cu rău. Dar este cu adevărat o minune să te descotoroseşti neobosit de omizile urii ce te-a năpădit, să încerci să uiţi, să ierţi. Cu atât mai minunat, mai vrednic de admiraţie este cel care mai poate să iubească şi a rămas copil pe dinăuntru. Iubirea – e deja un truism – ne poate salva de ridurile premature, de zbârceala şi sluţenia lăsate de ţinerea de minte a răului, de aducerea aminte a nedreptăţilor şi chiar de frica de moarte. Muzica, Arta - atunci când sunt înţelese ca receptacul al acestei energii tămăduitoare şi izbăvitoare – ne pot somehow consola. Avem, în fine, mare nevoie de iubire fie şi din pricină că, lăsându-ne prea uşor în voia urii sau indiferenţei, sfârşim a ne purta aidoma celor pe care aspru îi judecăm. Scorpiile şi moliile de odinioară îşi retrăiesc – în noile generaţii - vieţile pline de venin. Alte măşti, aceeaşi gamă.
Lucrurile sunt însă mai întortocheate: atunci când iubeşti nu-ţi mai trebuie nimic, iar atunci când n-ai iubire în tine zadarnic o cauţi „în afară”. Astfel, o dată ce ai pierdut-o şi ai înlocuit-o cu ură şi indiferenţă nu-ţi mai rămâne decât să te lupţi cu proprii demoni pe care – conştient sau nu – i-ai crescut la piept.

Întrebare, întrebare

Raluca a ajuns cu bine la Tai Pei (via Bankok şi Hong Kong).
Am revăzut, duminică, Prova d’orchestra – pseudo-documentarul lui Fellini din 1978. la un moment dat, harpista povesteşte (în faţa camerelor de luat vederi) că un copil a întrebat-o: Unde se duce muzica atunci când nu mai e? Numai copiii, spune ea, pun asemenea întrebări. Theodor începe şi el să pună tot mai multe întrebări. Unele sunt puerile şi nu depăşesc zona jucăriilor lui preferate. Altele însă - aşa cum aflăm şi din cântecele Stelei Enache (Întrebare, întrebare) şi ale grupului Canon (Întrebări) - vin din zone înalte, la care nici eu, nici înaintaşii mei n-au ajuns. Bunăoară nu prea ştiu ce să-i răspund atunci când îmi cere să-i explic termeni şi cuvinte desprinse din limbajul liturgic, din slujbele bisericeşti. Ce-i aia „sfinţeşte”? – zice el. Sau: Ce-nseamnă „viaţă”? Aseară, pe când ne întorceam de la cvartetul de coarde, m-a întrebat: Ce-i aia „curăţeşte păcatele noastre”? – auzise această sintagmă în slujba Vecerniei pe care i-o pun seara la stereo, înainte de culcare. Odată l-a întrebat pe pr. Robert ce-nseamnă „preot”. Altădată m-a-ntrebat pe mine ce-nseamnă „catolic” – auzise cuvântul când am vorbit despre Domul catolic, unde mergem la concerte de orgă...Urmează, most likely, să mă întrebe ce-i aia „ortodox”, apoi ce-i aia „protestant" etc. Pfui! Grea treabă să răspunzi la astfel de-ntrebări! Se vede că atinge chestiuni fundamentale, întrebări sfâşietoare ce chinuie oamenii de veacuri, de al căror răspuns („right” or „wrong”) atârna adesea viaţa omului. De cele mai multe ori i-am răspuns cu parcimonie, câtă vreme e oarecum prematur să-i vorbesc despre background-ul în care trebuie situată chestiunea cu pricina. N-aş vrea în niciun chip să-i servesc clişee sau lozinci. M-aş bucura însă dacă aş reuşi cumva să-l ajut să se apere de mulţimea de clişee şi de lozinci care-l vor înconjura, gândind - critic şi autocritic - pentru sine, folosindu-şi creierul. Şi, desigur, bucurându-se de Muzică. Nădăjduiesc să-i devină cel mai bun prieten şi sfetnic. La mai mult nici nu pot spera.

Ignorance rules

Undeva în Piaţa Libertăţii din centrul Timişoarei, Primăria oraşului a plasat recent, pe o linie moartă de tramvai, un vagon de muzeu – primul vagon de tramvai tras de cai, se spune. M-am uitat mai bine pe plăcuţa aurită ce conţine un scurt istoric, prezentat în trei limbi (română, germană şi engleză). Am citit, curios, versiunea în engleză. De la primele cuvinte m-au intrigat câteva inatvertenţe gramaticale. Se mai întâmplă – mi-am zis - şi mi-am continuat lectura. Apoi, pe măsură ce-am înaintat în miezul textului, aveam să descopăr progresiv tot mai multe calchieri din română, o topică străină de specificul limbii engleze şi forme gramaticale ce păreau a fi redactate în grabă de un elev mediocru şi neatent, care niciodată n-a pus preţ pe corectitudinea exprimării. Dar textul nu l-a conceput un elev semidoct, ci o persoană matură, calificată şi plătită pentru acest job.
Constat cu sporită amărăciune că până şi subtitrările autorizate, profesioniste (zice-se) de la filme (la cinema sau la TV) suferă de aceleaşi neglijenţe majore. Limba în care se traduce, e drept, seamănă mai mult sau mai puţin cu româna. Şi poate că ar fi chiar limba română – cea vie, nu cea stâlcită – dacă traducătorii ar ţine seama de false friends, de acorduri şi nuanţe. Who cares about them anyway? Uite că merge şi-aşa. Invazia barbarilor agramaţi (cu diplome de bacalaureat şi chiar de facultăţi de filologie!) s-a generalizat, iar competenţa lingvistică îşi trăieşte agonia. Eminescu e, încă o dată, viu printre noi: Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură, Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii, / Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, / Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii ăstei naţii! La aşa stăpâni, aşa flecăreală şi aşa exprimare.

Chamber music cu Kammerstyl Quartet (Sostakovici, Dvorak, Piazzola)

Raluca a plecat spre Viena. De-acolo, către Bankok şi apoi Tai Pei. Blaga, cel din Inimile nu-s în noi, e mai aproape ca oricând.
Chamber music 2night. Nişte “copii cuminţi” (după cum îi caracteriza d-na Maria, bătrânica simpatică pe care-o întâlnim mereu la concert) au cântat astă-seară Şostakovici (Cvartetul nr.8) şi Dvořak (Cvartetul american, op.96). Cvartetul lor - înfiinţat în 2007 - se numeşte Kammerstyl, iar ei sunt: Rafael Butaru (vioara I), Cătălina Costin (Vioara a II-a), Mihaela Tuţă (violă), Diana Ivaşcu (violoncel) şi au între 23 şi 28 de ani. Am recunoscut câteva armonii din partea a doua a cvartetului de Dvořak – le mai auzisem în splendidul film ceh (laureat cu Oscar pentru film străin, în 1996) de Jan Sverak, Kolya. I-am zărit pe d-nii Sorin Petrescu şi Sorin Dogariu. Theodor a stat smirnă. O altă bătrână a vrut să ştie dacă la bis au cântat din Piazzola. I-am răspuns că 99% cred că da. Îi spuneam în tramvai d-nei Maria că un singur cusur a avut spectacolul din seara asta: în pauza dintre Şostakovici şi Dvořak nişte femei s-au dus să fumeze. Fumul, desigur, a ajuns şi la spectatorii care au rămas, ca noi, pe scaune. Înţelegătoare (deşi n-a fumat niciodată), d-na Maria a replicat: Aşa sunt ei, plăcerea de a inhala fum în piept trebuie satisfăcută. Ceilalţi din jur nu mai contează. Într-un fel, asta e valabil – nu-i aşa? - pentru orice plăcere egoistă căreia, neavând voinţa necesară, nu-i putem rezista.

O carte foarte veche şi...cam grea

Vara lui 1985 a marcat – a fost un marcaj, o bornă, a milestone indeed – întâlnirea (la Marea Neagră, mai întâi) cu o poveste numită Pas în doi. Parcă respir şi acum aerul acela proaspăt de după primele două vizionări (la grădina de vară din Mamaia şi la un cinematograf din Constanţa), părcă zăresc aievea culorile vii din acele zile. Filmul mi s-a părut zguduitor - probabil nu mai întâlnisem niciunde altundeva pe ecran un mesaj atât de pronunţat împotriva paşilor în doi: Mihai (Claudiu Bleonţ, aici într-unul din cele mai bune roluri – alături de cele din Concurs, 1982; Să mori rănit din dragoste de viaţă, 1983; Dreptate în lanţuri, 1984; Flăcări pe comori, 1987; Rochia albă de dantelă, 1989; O vară de neuitat, 1994 - din cariera sa cinematografică) îşi ratează legăturile cu Monica (Anda Onesa) şi Maria (Ecaterina Nazare); Maria se desparte de parvenitul politruc Iulian (Valentin Popescu) imediat după ce naşte copilul din flori; părinţii Monicăi (Cornel Revent, Lucreţia Maier) trăiesc sub acelaşi acoperiş fără să fie împreună; Dodo (Adrian Titieni) e nefericit cu Felicia (Aurora Leonte), Bob este încornorat de nevasta care – în secvenţa discotecii - se aruncă-n braţele unui pictor, doar Ghiţă (Petrică Nicolae) şi Maria par a rămâne împreună – dar fără glamour - din momentul întâlnirii fatidice de la final. Îmi amintesc jocuri de culise (cu Partidu-n frunte), învârteli şi răutăţi, cupluri care coboară trepte şi perechi care se dezbină – totul pe fondul grav (încă din secvenţa-generic) al muzicii lui Adrian Enescu şi al citatelor muzicale (nu mai puţin grave) din oratoriul Creaţiunea de Haydn.

Există însă, printre atâtea drame, şi câteva secvenţe „de rezistenţă” pe care filmul se sprijină – mă gândesc mai ales la secvenţa bibilotecii. Mihai şi Maria se întâlnesc, întâmplător, în sala de lectură a unei biblioteci. Maria: „Ce ai luat” Mihai: „O carte foarte veche de astrologie: Poveşti despre stele. E o carte foarte veche şi...cam grea. Am luat-o pentru că mă ajută să-mi corectez ţinuta. Devin mai drept.” Şi, când rosteşte această replică face un fel de echilibristică, lăsând acea carte „veche şi cam grea” să-l apese pe cap, cu greutatea ei...Cartea ca instrument de corectare a ţinutei şi de îndreptare. Ce mai spune această secvenţă (şi acest tip de cinema) vremurilor grăbite (şi idolatre) de azi, când prea puţini mai au respect pentru carte, pentru cuvântul scris?...Şi n-au trecut nici măcar 25 de ani! Fiţi binevenite, vremuri minimaliste, cu cinematograful vostru „direct” şi „autentic”, fără metaforă şi poezie. Fii binevenită poezie cu metaforă pustie. Poate că – cine ştie – după ce ne vom fi săturat de-atâta poezie pustie, ne-om întoarce şi la cinematograful poetic - azi uitat - pe care l-au practicat Dovjenko, Murnau, Chaplin, Mizoguchi, Kurosawa, Ozu, Robert Bresson, Fellini, Antonioni, Bergman, Bunuel, Paradjanov, Tarkovski, Abuladze, Piţa, Veroiu sau Săucan, pe care îl mai întâlnim (dar câtă vreme?) la Emir Kusturica sau Jiri Menzel.

Alarm system

Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei, cartea lui Livius Ciocârlie, este o interesantă mărturie venită din partea unui om care - fără a se considera credincios - nu e nici antireligios, un om care îi recunoaşte religiei meritul – unic – de a crea o spiritualitate. Livius Ciocârlie (pe care, din păcate, nu l-am cunoscut personal) este sceptic şi chiar dezaprobator faţă de cei care se declară, fără rezerve, atei. Îmi amintesc astfel că şi pe mine m-a intrigat uşurinţa cu care, la răstimpuri, cunoştinţe de-ale mele de aici ori din lumea largă au afirmat că sunt necredincioase. Totuşi, nu mi-am revendicat indignarea dintr-o credinţă fierbinte, bine definită dogmatic.

Un lucru mi se pare super important: să pot să depăşesc cumva poticnelile care-mi răsar în drum atunci când analizez in excess atitudinea altora faţă de mine, faţă de noi trei. În realitate n-ar trebui să existe – nu pot fi raţional până la capăt – astfel de scrupule. Viaţa e, desigur, doar una şi nu merită consumul nervos pentru fiecare fleac, pentru fiecare răutate, câtă vreme neuronii distruşi (cel mai adesea autodistruşi) nu se mai regenerează. Atâta doar că sistemul de „alarmare” şi „autosesizare” funcţionează underground, la nivel subconscious – prietenii întru frământări ştiu de ce.

Timpuri noi

Azi după-amiază Raluca a plecat spre Budapesta. Au avut ceva turbulenţe în zbor, însă a ajuns OK. Mâine va porni spre Tai Pei.

Eu am fost la şcoală. Cu elevii de-a XII-a am analizat un text intitulat Eat-Sleep-Buy-Die – o radiografie fără dulcegării a „miracolului economic occidental”, cu tot ceea ce ascunde el: alienare, exacerbarea dorinţei de a consuma more and more, mecanicizarea vieţii, poluarea mediului, exploatarea etc. Am fost un pic surprins de faptul că aproape nimeni nu ştia precis ce înseamnă globalizare şi societatea de consum. Cu elevii mei mai mici (de-a IX-a) am făcut exerciţii (gramatică şi texte mai uşoare) pe grupe.

Seara am ieşit cu Theodor la un corner shop să luăm nişte alimente pentru zilele următoare. M-a copleşit un copac cu flori sub care am trecut. Flori au acum pomii toţi, însă acesta mi se părea că avea crengi întregi de flori mari şi albe. Atunci, preţ de o clipă am uitat de tot ce poate să urâţească viaţa asta: cleveteala, ţinerea de minte a răului, încăpăţânarea de a nu uita de rănile pricinuite de alţii. Priveliştea cu aceşti copaci înfloriţi (chiar sluţită de background-ul desenat de blocurile tip match box care, cu douăzeci de ani în urmă, au înlocuit casele din cartierul în care locuim) pare a spune că merită a ne încăpăţâna într-altă direcţie. Victoria acestor petale albe (ce au ieşit de dub dictatul încă unei ierni călduţe şi cenuşii) şi a acestui anotimp al noului şi al renaşterii ne îmbie să stăruim în adevărata luptă: aceea cu noi înşine - atunci când partea slabă (= rea) din noi ne sună-n auz glasuri şi vorbe pe care – cu mintea - dorim să le ştim apuse for ever, însă – cu inima – încă ne mai dor. La urma urmei, totul converge spre această nouă naştere a naturii, punctată ritualic pe partea mea de continent (potrivit tradiţiei creştin răsăritene) de Praznicul Învierii de la sfârşitul lui aprilie. La modul ideal, urcuşul acesta anevoios - datorită unei insuficiente pregătiri (asceze) – trebuie să ducă (nu se poate altfel) spre rostirea din inimă a unui Hristos a-nviat! chiar şi către cei pe care – dintr-o pricină sau alta – nu-i (mai) avem la inimă.

Pământul, deocamdată

Slujba de azi a fost centrată pe vindecarea băiatului posedat. Subiect pe cât de evident – pentru fariseii care se consideră on the safe side – pe atât de spinos şi delicat pentru ceilalţi. Pericopa evanghelică luată în discuţie în această duminică mi-a amintit, involuntar, de o după-amiază penibilă de acum (aproape) patru ani. Am îndrăznit atunci să pomenesc – unde şi când, se pare, nu se cuvenea – despre un excelent documentar BBC care se ocupa de cei cu sindromul Tourette. Spuneam celor aflaţi la masă – era o „agapă” – că am fost impresionat de atitudinea unuia dintre subiecţi – un băiat de vreo 10 ani care, intervievat, a răspuns că nu întrevede nicio vindecare a bolii sale. Că nu crede că se va face vreodată bine. Că ştie că va purta cu sine acest sindrom care, mai spunea el, se va agrava - most likely - cu trecerea anilor. De bună seamă, o astfel de atitudine este „neortodoxă” (deci pasibilă de "anatemizare") căci ignoră percepul evanghelic „negru pe alb”: Toate sunt cu putinţă celui care crede. Ignoră şi povaţa hristică (remediu sigur, pentru unii): Acest neam de demoni nu poate ieşi decât cu post şi rugăciune...Some things (and even people) simply have to be forgotten, others have to be avoided as much as one can. La câte anatemizări şi osanale se vântură – din diverse pricini şi în varii forme - peste tot în lume, mi-ar trebui o mie de vieţi să le iau în seamă pe toate. Atunci şi nici atunci nu voi prididi să ţin pasul cu ele. Până una-alta încerc să mă întorc la povaţa patristică, după care omul ar trebui să se mântuiască pe sine şi apoi se vor mântui mulţime de oameni în jurul său. Altfel spus, I do try to mind my own business. And to stay as cool as I can. Eminescu şi a sa Glossă (pusă pe note inspirat de Pro Musica), mereu evergreen.

Primesc, pe mail, un mesaj în Power Point cu celebra piesă a lui John Lennon, Imagine. Frumos le mai zice ex-Beatles-ul: Imagine there's no heaven, / It's easy if you try, / No hell below us, / Above us only sky, / Imagine all the people / living for today... / Imagine there's no countries, / It isn’t hard to do, / Nothing to kill or die for, / No religion too, / Imagine all the people / living life in peace... / Imagine no possessions, / I wonder if you can, / No need for greed or hunger, / A brotherhood of man, / imagine all the people / Sharing all the world... / You may say I’m a dreamer, / but I’m not the only one, / I hope some day you'll join us, / And the world will live as one. Până una-alta însă, tot ce pot să zică visătorii ca el este: trebuie să fim realişti şi să rămânem cu Pământul, deocamdată. Aici trăim, printre partizani ai „raiurilor” / „iadurilor”, cu grijile cele lumeşti pe care unii dintre noi se încăpăţânează să nădăjduiască - (şi) prin Liturghie – că le vor putea lepăda, cu rasismele şi naţionalismele pe care le respirăm vrând-nevrând (şi care adesea ameninţă să ne sufoce), cu crimele şi războaiele de zi cu zi, cu toate religiile şi confesiunile, cu lăcomia mereu mai lacomă şi cu ideologii care mai de care mai „ortodoxe”. After all, let us not forget that it takes all sorts to make a world. So: peace, man and cool down.

Brahms 2night - by Dogariu, Guţu, Popa

Seară Brahms la Filarmonică: Sonata nr. 3 op. 108 pentru pian şi vioară (Allegro, Adagio, Un poco presto e con sentimento, Presto agitato), Sonata nr. 1 op.38 pentru violoncel şi pian (Allegro non troppo, Allegretto quasi Menuetto, Allegro), Trio nr.1 op.8 pentru pian, vioară şi violoncel (Allegro con brio, Scherzo – Allegro molto, Adagio, Allegro). La pian: Sorin Dogariu, la violoncel: Alexandra Guţu, la vioara: Gabriel Popa. În hol, înainte de recital, i-am zărit pe Anca şi Marius, pe Adriana Dogariu - care îi povestea Ralucăi despre bucătăria din Taiwan: şerpi, câini etc., de unde rezultă, încă o dată, că one man’s meat is another man’s poison – şi pe Alexandra Guţu (care ne-a prezentat-o pe mama ei). Într-una din pauze a venit la noi Marius – un băiat specializat în calculatoare şi cinefil pe de-asupra. Am vorbit despre ultimele filme văzute de el şi de mine: 8 femmes şi Restul e tăcere.

Petrică şi lupul

De dimineaţă am fost cu Theodor la Capitol (în foaierul de la balcon), unde Doru Roman, Sorin Petrescu, Dorin Cuibaru au interpretat (împreună cu nişte puppeteers) Petrică şi lupul – pe muzica lui Serghei Prokofiev. Am găsit şi pe youtube (I, II, III) o punere în scenă foarte inspirată (Sting e the narrator), cu prezentarea instrumentelor (corespunzătoare fiecărui personaj) şi feerice momente de coregrafie. Foaierul a fost plin de copii cu părinţii lor. Ne-am întâlnit cu cei trei copii ai pr. Robert, erau cu mama lor. Înainte de spectacol Doru Roman (şi apoi Sorin Petrescu) au venit lângă noi şi am vorbit puţin.
Raluca is getting ready for her departure, which is due in less than two days.