Mama Terra

Cu mic, cu mare poporu’ se strânge prin pieţe şi grădini de vară la un film puternic mediatizat: Home. Predică – laică, ştiinţifică, populistă, ultra politically correct - despre salvarea planetei de la o posibilă catastrofă, filmul lui Yann Arthus-Bertrand se foloseşte de mijloacele cinematografice ale momentului pentru transmiterea mesajului – un fel de variaţiune pe tema: we kill the world. Stilul e, evident, foarte în ton cu ritmurile faster & faster în care se trăieşte în „lumea bună”: imagini magnifice din variate regiuni geografice (Michel Benjamin, Domnique Gentil) montate deştept (Yen Le Van), un soundtrack (Armand Amar) ce combină sound-ul etno (gen Enigma) cu sonorităţi strong electronico-simfonice, un comentariu patetic - totul sub supravegherea de producer a lui Luc Besson. Finalul up te copleşeşte cu exemple pozitive de ţări occidentale şi organizaţii care s-au angajat deja, promiţător, în felurite campanii ecologice. Asta după un cuprins plin de avertizări şi de „dovezi” la adresa existenţei vieţii pe pământ – a mineralelor şi, în ultimii 200000 de ani, a omului.

D’a capo al fine suntem bombardaţi cu o mulţime de cifre, date, informaţii de ştiinţă popularizată despre originile vieţii pe Planeta Pământ, despre evoluţia specilor, despre apariţia oraşelor, agriculturii, globalizării, efectului de seră etc. Şi, surprinzător, o singură informaţie cu iz vag religios: Insula Paştelui. Dar – cum altfel? - fără să se pomenească nimic despre semnificaţia religioasă a Paştelui. Ei bine, în această prezentare areligioasă, bazată pe o înşiruire de fapte ştiinţifice şocante, ni se lansează apelul – nouă, pământenilor – de a deveni, cât nu e prea târziu, res-pon-sa-bili. Cine să ne responsabilizeze? Nu se spune. Că doar avem conştiinţe. Ce mai contează că mass media ultimilor 50 de ani (perioadă în care s-au înregistrat scăderi dramatice ale resurselor naturale, populaţia globului a crescut fabulos, iar globalizarea a progresat în proporţii alarmante) ne spală creierii, că nouă, celor răsfăţaţi de societatea consumistă, ni se serveşte – cu asupra de măsură şi în ambalaje tot mai atrăgătoare – panem dar mai ales circem? Important e că „n-avem timp, acum, să fim pesimişti”. Trebuie – ni se spune, în repetate rânduri - să acţionăm „cu responsabilitate”. Pământul, ne dojeneşte comentariul din off, a ajuns să arate „după chipul şi asemănarea celor care l-au muls de resurse” (tulburând echilibrul ecologic) şi l-au poluat. E nevoie să-l remodelăm. Să ne remodelăm, cum ar veni, devenind „fiinţe responsabile”. Cum? Dumnezeu – cel niciodată inclus în ecuaţia acestui movie hit al verii 2009 - cu mila. Here endeth the lesson.

I've seen it all

I've seen it all, I have seen the trees,
I've seen the willow leaves dancing in the breeze
I've seen a man killed by his best friend,
And lives that were over before they were spent.
I've seen what I was - I know what I'll be
I've seen it all - there is no more to see!

You haven't seen elephants, kings or Peru!
I'm happy to say I had better to do
What about China? Have you seen the Great Wall?
All walls are great, if the roof doesn't fall!

And the man you will marry?
The home you will share?
To be honest, I really don't care...

You've never been to Niagara Falls?
I have seen water, it's water, that's all...
The Eiffel Tower, the Empire State?
My pulse was as high on my very first date!
Your grandson's hand as he plays with your hair?
To be honest, I really don't care...

I've seen it all, I've seen the dark
I've seen the brightness in one little spark.
I've seen what I chose and I've seen what I need,
And that is enough, to want more would be greed.
I've seen what I was and I know what I'll be
I've seen it all - there is no more to see!

You've seen it all and all you have seen
You can always review on your own little screen
The light and the dark, the big and the small
Just keep in mind - you need no more at all
You've seen what you were and know what you'll be
You've seen it all - there is no more to see!

Written by Björk, Sjón Sigurdsson & Lars von Trier
Performed by Björk, Thom Yorke
Arranged by Björk, Vincent Mendoza & Guy Sigsworth
Choir Arranged by Björk
Orchestrated & Conducted by Vincent Mendoza
Produced by Björk & Mark Bell
Mixed by Mark Stent (as Mark "Spike" Stent)

This is an excerpt from Lars von Trier's movie Dancer in the Dark

see video here

A friendly chat

Seara de luni printre amici. Am fost la ziua lui GM - am jucat ping-pong (după câţiva ani în care n-am pus mâna pe paletă) şi am stat la poveşti pe terasa din curtea lor. L-am întâlnit pe Florin – un simpatic matematician cinefil şi meloman cu studii acasă, în occidentul apropiat şi în cel îndepărtat. Am început să vorbim despre Tarkovski, iar virajul brusc spre Tarantino s-a dovedit periculos. Totuşi, nu fatal. Pentru că i-am promis, la despărţire, că-l voi căuta negreşit când voi ieşi la pensie pentru ca să-mi explice taina filmelor lui Tarantino - acea metanoie prin care, spune el, trec personajele sale care „nu rămân la fel, ci se transformă”. Atunci, am glumit eu, voi fi un moş cool pentru că voi savura at last subtilităţile şi ironia limbajului cinematografic propus de Tarantino. Când am schimbat subiectul şi-am dat-o pe muzică electronică (cu aplicaţie la Vangelis), vehemenţa cu care a descalificat-o (chiar dacă a recunoscut că nu are urechi pentru ea şi deci nu a s-a expus decât la foarte puţine audiţii de electronic music) mi-a amintit de Inginerul care, cu vreo 25 de ani în urmă, avea să-mi dechidă ochii spre literatura universală şi muzica simfonică. S-a alăturat discuţiei Csabo, pe care-l ştiu de la proiecţiile cu filme de la Humanitas şi apoi de la concertele simfonice şi jazz de la Capitol. Intervenţia lui mi s-a părut de bun simţ, iar argumentaţia bine articulată. Pr. RN a pus punctul pe I: Dacă ar trăi acum, Bach şi-ar scoate pălăria în faţa lui Vangelis. Apoi am trecut în revistă cu Florin momentele memorabile (pentru noi) din cinematograful american. Puţin înainte de midnight Gabu şi FD ne-au condus la maşină. Cele trei ore au trecut ca şi cum ar fi fost trei minute.

Fiecare cinematografie cu Nicolaeştii, Gibsonii şi Costnerii ei

Prin 1986, regizorul Mircea Veroiu (Nunta de piatră, Duhul aurului, Dincolo de pod, Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţii, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Adela) mărturisea, în cadrul unei retrospective organizate de Casa Tineretului din Timişoara cu câteva din filmele sale, că grandomania lui Sergiu Nicolaescu e fără leac, dar „să-l ţină Dumnezeu aşa cum e, fiindcă nu se va schimba niciodată; dacă n-ar fi el, niciunul dintre noi n-ar putea să facă filme în România”. Sergiu Nicolaescu a rămas un mit. Un mai tânăr amic cinefil mi-a povestit recent că, după ce a scris atât de rău despre ultimele sale filme (şi considera că încă a fost blând), a primit ameninţări cu bătaia de la admiratorii lui Sergiu. Până una-alta, triumfalistele lui filme istorice, poliţiste şi populiste continuă să producă manii. Şi - mai puţin ca înainte, ce-i drept - money-money.

Dacă ar fi să aleg doar un titlu din filmografia sa de regizor (ce numără 50+ titluri), după ce i-am văzut mai toate lung-metrajele de dinainte de 1989 (şi câteva de după), memoria mea afectivă se opreşte la drama psihologică Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (1971). Pentru tema sacrificiului (inutil) şi a laşităţii (autorul scenariului: Titus Popovici, după nuvela sa, Moartea lui Ipu), pentru imaginea stranie (Alexandru David) ce te făcea să simţi arşiţa soarelui sau mirosul prafului de puşcă sau trecerea timpului sau parcurgerea unui spaţiu, pentru decoruri (Hortensia Georgescu) şi interpreţii principali (Amza Pellea, Gheorghe Dinică, Octavian Cotescu, Ion Besoiu, Ioana Bulcă şi copilul Cristian Şofron). Peste cinci ani, între alte două filme de aventuri (unele realizate în co-producţie cu studiouri din Europa de Est & Vest), Nicolaescu mai încearcă o dramă: Osânda (1976), ecranizare după romanul Velerim şi Veler Doamne de Victor Ion Popa. O parte din excelenta echipă de la Ipu se regăseşte şi aici: Amza Pellea, Gheorghe Dinică, directorul de imagine (Alexandru David) şi compozitorul (Tiberiu Olah).

Celelalte filme sunt tributare unui gen sau altul – superproducţia istorică din „epopeea naţional㔺i filme „de aventuri” (Dacii, Mihai Viteazul, Nemuritorii, Pentru Patrie, Capcana mercenarilor, Întâlnirea, Ringul, Ziua Z, Mircea, Noi, cei din linia întâi, Coroana de foc, Punctul zero, Oglinda, Triunghiul morţii, 15, Carol), policier-ul (Cu mâinile curate, Ultimul cartuş, Accident, Duelul, Revanşa, Viraj periculos, Supravieţuitorul), plonjări într-un timp retro (Ultima noapte de dragoste, Mihail, câine de circ, Ciuleandra, Orient Express) şi – ocazional – în lumea comediei (block buster-ul local, Nea Mărin miliardar) sau a şantierelor muncitoreşti (Zile fierbinţi). Majoritatea au fost, la vremea lor, best sellers şi, în lipsa modelelor occidentale (importul de filme comerciale din Apus era limitat, iar dupa 1983 drastic redus), constituiau singurele repere din zona producţiilor „bărbăteşti”, „de acţiune”, „cu bătăi, împuşcături” şi multă pirotehnie. Întotdeauna însă personajul numit Muzică îşi „făcea temele” ireproşabil. Fie că e pusă pe note şi orchestrată de Theodor Grigoriu, Tiberiu Olah, Richard Oschanitzky, Nicu Covaci & Phoenix, Radu Goldiş, Adrian Enescu, Vasile Şirli sau Anton Şuteu, muzica evergreen din filmele lui Sergiu Nicolaescu (de factură simfonică sau jazz, pop-rock-folk sau electronică) trăieşte şi în afara imaginii. Păcat că în România nu se promovează muzica de film prin disc sau radio şi cinefilii melomani care îndrăgesc muzicile din filmele româneşti sunt nevoiţi, cu foarte puţine excepţii, să o asculte „la pachet” cu imaginea.

Pentru milioane de spectatori filmele regizate de Nicolaescu ­ante-1990 deveniseră un brand de neegalat. Unii s-au dezis de el, alţii îl mai frecventează şi azi. În ciuda implicării sale politice în evenimentele din decembrie 1989, sau poate tocmai de aceea. După 1990, filmele lui Nicolaescu au fost în repetate rânduri difuzate la TV, transpuse în format VHS, apoi DVD şi comercializate cu succes, în vreme ce – observă Iulia Blaga – „adevăraţii cineaşti care au făcut 4-5 filme chinuite sînt în continuare de nişă; mai grav e că există chiar public tînăr care prizează filmele lui Sergiu Nicolaescu rupîndu-l de contextul epocii, luîndu-l ca pe un autor de filme populare, fără a sesiza manipularea ale cărei victime sînt, aşa cum au fost şi spectatorii din vremea respectivă. Dar chestia cu gusturile spectatorilor e deja altă discuţie”.

În anul zero al mileniului trei, obsesia „nemuritorului” Sergiu este tratată cu fină ironie de Cristian Mungiu în scurt-metrajul Zapping. Îl vedem aici pe Sergiu Nicolaescu în câteva mici fragmente din al său Mircea (1989), în timp ce personajul (un dependent de televizor) zappează plictisit şi obosit pe telecomandă, căutând să vadă „ce mai e”. Îi auzim mai întâi vocea metalizată („Îmbătrânesc şi simt povara răspunderilor. Şi-am visat şi-o apă neagră”), apoi – după o plimbare pe alte canale – îl regăsim într-un scurt dialog în care nepotul Voievodului (raisonneur al tinerei generaţii de regizori români talentaţi, însă faultaţi când vine vorba să apuce dă facă film?) îl întreabă pe Mircea-Sergiu cel Mare: „Bunule, tu eşti nemuritor?”. Iar „Bunul” răspunde sec: „De ce-ntrebi?”. La finalul partidei de zapping, încă un cadru scurt cu armate de călăreţi, decupat din generic, în care apare numele „nemuritorului” Sergiu Nicolaescu pe fondul unui soundtrack triumfal (compozitor: Adrian Enescu) din acelaşi Mircea. Toate conotaţii locale, româneşti, dar - nu-i aşa? - fiecare cinematografie îşi are Nicolaeştii, Gibsonii şi Costnerii ei.

Om bun

De dimineaţă, Sfânta Liturghie la mănăstirea de la Cebza. Din nou psalmodierea maicilor s-a îmbinat cu trilurile păsărilor din câmpul verde pe care-l puteam zări prin uşa deschisă de la paraclisul unde s-a ţinut slujba. Rapelul evanghelic la Maria şi Marta mi-a amintit ceea ce spunea Pr. Rafail Noica despre Răsărit/Apus. Astfel, „partea cea bună care nu i se va lua” am găsi-o în tezaurul de rugăciune ortodoxă, în vreme ce treburile cele multe şi ostenitoare s-ar afla în spiritul pragmatic al spiritualităţii apusene. O maică ne-a litografiat – spre bucuria noastră - două din cele mai frumoase icoane de la Cebza (Învierea şi Schimbarea la Faţă).

După-amiaza, peste un ceas am vorbit cu Monahul. Ciudat, acum când mă gândesc mai bine, el şi nu altcineva mi-a modelat în toţi aceşti ani (uneori-adeseori chiar împotriva judecăţii mele slăbănoage) sentimentul identităţii duhovniceşti. Aveam să descopăr că în anii 80 amândoi ne hrăneam cu frumuseţea imaginilor/sunetelor tarkovskiene din Stalker şi amândoi (ca atâţia alţii) revedeam acel film on and on fără să pricepem nimic din el. Ca apoi să înţelegem că acel film este de fapt o Chemare, unică şi irepetabilă, ce întemeiază şi zideşte. Mai departe, fiecare după vrednicia sa de a restaura vremea şi de a rămâne la înălţimea Chemării. De la el din chilie, Monahul ne-a vorbit iar despre cuminţenia pisicii sale care acum hrăneşte trei pui şi de la care, spune el, simte că are atâtea de învăţat în ce priveşte folosirea timpului şi primirea celor cu adevărat necesare pentru suflet.

Seara am petrecut-o cu fam. Pr. RN. Am depănat amintiri, încă vii, din tabăra de la Semenic şi, la despărţire, am cântat (printre altele) Amintire cu haiduci, Cântecul bufonului şi Bine c-a-nfrunzit pădurea.

P.S. Dintr-un cotidian românesc de mare tiraj, aflu că Dan Andrei Aldea (chitaristul teribil din anii 70, autorul soundtrack-ului de neuitat de la filmele Nunta de piatră şi Duhul aurului, solist poliinstrumentist al trupei rock Sfinx) acordă, spune el, ultimul interviu şi anunţă că este hotărât (după aproape 30 de ani de activitate în Germania) să-şi retragă cetăţenia română. Fair enough, doar că la întrebarea jurnalistului „Crezi că România are artiştii pe care-i merită, iar tu aici, în Germania, ai publicul pe care îl meriţi?” răspunde evaziv: „Grea întrebare!”. Cum ar veni, e greu să rămâi acolo unde nu te apreciază nimeni, e greu să şi trăieşti în pribegie, acolo unde – material – îţi este răsplătită munca. Drama nostalghiei (=dorului) unui alt Andrei – Andrei Tarkovski (şi el s-a hotărât - tot în acelaşi an, 1982 - să întoarcă spatele patriei sale nerecunoscătoare ce n-a avut nevoie de arta sa) - e dusă mai departe de acest muzician de la care au rămas câteva albume evergreen şi melodii aflate acum pe buzele multora (Om bun, An după an, Şir de cocori, Într-un cer violet).

Dan Andrei Aldea îşi încheie acest interviu-surpriză cu o profeţie: „Eu zic că la ora actuală România este pe cel mai bun drum înspre a-şi pierde însăşi esenţa poporului care o locuieşte. Ceea ce nu s-a întâmplat nici sub unguri, nici sub turci, sub ruşi, sub comunism... Acum, îşi pierde identitatea.”... Care să fi fost oare identitatea românilor sub comunism (în condiţii de sporită presiune ideologică, poliţienească etc.), mai pronunţată şi mai vie, în opinia sa, decât acum când există posibilitatea îmbrăţişării uneia sau alteia dintre ideologii, religii, cetăţenii etc.? Situaţia în România nu e pe roze, de bună seamă, însă parcă e puţin derutantă această capitulare. Dar poate că aşa înţelege el să meargă înainte chiar de drumu-i greu, să nu mai privească înapoi peste umăr. Poate că acesta e drumul său, aşa cum cânta (premonitoriu?) în România anilor 70 (songul Secolul vitezei) şi atunci nimeni n-are dreptul să i se opună. Să se fi referit el oare la pierderea acelei identităţi care a fost însăşi raţiunea de a fi a celor ce – de veacuri - se încăpăţânează încă să stingă ultimii lumina aici, la porţile Orientului? Să nu existe decât două căi, anume: ratarea prin rămânerea în patria care-şi pierde identitatea, respectiv împlinirea prin fuga înspre un pământ al făgăduinţei (şi asumarea implicită a ruperii cu trecutul, inclusiv prin renunţarea la cetăţenie)?

A contesta gestul lui Aldea (oricât de scandalos li s-ar părea el unora) echivalează cu a contesta existenţa Apusului şi a Lumii Noi, formate tocmai din personalităţi puternice care au rezistat nostalghiei şi au supravieţuit (cum, cu ce preţ e altă poveste). La urma urmei, unui om care îşi concepe moartea „în Italia, într-un orăşel la malul mării, cu faţa la mare” şi care (nu e puţin lucru) îşi permite să-şi vadă visul cu ochii (materialiceşte vorbind), nu-i poţi spune decât: Umblă sănătos, om bun. Facă-se voia ta!

Into the wild

Am fost toţi trei în tabără (pentru Theodor). Patru zile am petrecut into the wild. Mă rog, atât de wild pe cât ne putem permite, ca oameni ai cetăţii, dependenţi full time de electricitate şi confort occidental.

Am dormit trei nopţi în cort şi ne-am bucurat de soare (şi mai puţin de ploaia care ne-a scurtat şederea cu vreo două zile), de o drumeţie („explorare”, ne-a explicat Baloo aka Dragoş) până pe o creastă de munte plină de afine. Am retrăit, în parte, atmosfera cazonă de acum 20 de ani, din armată. Doar că atunci nu eram „pe tuşă”, ci primeam ordine de la caporali până la colonei „pe bune”. Mâncarea, raţional drămuită avea parcă alt gust, ştiind că e gătită în ceaunul sub care am aşezat lemnele pe care eu însumi le-am spart. Şi ce-mi mai plăcea să privesc ore-n şir jarul din vatra cu lemne-nroşite!...

În ultima zi, unul dintre seniori (Cristi) le-a ţinut copiilor o predică despre ascultare, pornind de la povestea Facerii. Le-a spus, în încheiere, să asculte de părinţi, de preoţi, de profesori etc. Şi m-am gândit că da, e de minune să împlineşti cuvântul acesta. Cu o precizare: atunci când părinţii, preoţii-duhovnici, profesorii etc. sunt „pe aceeaşi lungime de undă”. Ce te faci însă când, în familie, unul o ia în cea, altu-n hăis; când cei care ţi-au dat un nume se urăsc de moarte şi această ură le consumă toată dragostea pe care ar trebui s-o investească-n tine, odrasla lor? Când profesorii n-au niciun interes să-şi ţină orele cum ar trebui şi mesajul lor trece pe lângă tine, nereuşind să te implice şi pe tine în procesul învăţării? Când preoţii sunt împărţiţi în tabere (iată, în ortodoxie: „ecumenişti” vs. „tradiţionalişti”), cu toate parti-pris-urile ce decurg de aici? În cine, atunci, să crezi; pe cine să asculţi? Şi câtă vreme? Până la prima divergenţă de opinii? Să asculţi orbeşte, necondiţionat şi nelimitat?

La final de tabără, în careul festiv, unii participanţi (pici cu vârstele între şase şi 12 ani) au primit o cravată de wee wolf. La sfârşit de tot, au mimat cu mic cu mare predarea, din mână-n mână, a unei bombe imaginare şi comédia lor mi-a amintit involuntar de ultima secvenţă din Blow Up-ul lui Antonioni. Raluca a condus smoothly pe un drum plin de serpentine (şi ceaţă), avându-l pe Pr. RN drept călăuză şi la dus şi la întors. Când am zărit arhitectura urbei noastre, am tresărit. Pentru că sweet home înseamnă – asta e, suntem domesticiţi, suntem civilizaţi – pereţii apartamentului nostru din oraş. Acolo ne e căminul şi vatra. Mama natură e doar o legătură pasageră.

Filiaţia dostoievskiană a filmelor lui Andrei Tarkovski

„O mare importanţă au pentru mine – scria Andrei Tarkovski în Sculpting in Time - acele tradiţii din cultura rusă ce pleacă de la opera lui Dostoievski. Dezvoltarea lor în Rusia modernă este fragmentară, insuficientă; de fapt, ele sunt mai degrabă considerate desuete sau ignorate cu desăvârşire. Şi aceasta datorită incompatibilităţii lor totale cu materialismul. În plus, criza spirituală prin care trec toate personajele dostoievskiene (însăşi inspiraţia operei sale şi a celor care i-au urmat) este şi ea văzută cu mari rezerve. De ce această teamă faţă starea de „criză spirituală” în Rusia contemporană?”

Există, la Dostoievski, ideea - centrală - că suferinţa este indispensabilă mântuirii omului. Raskolnikov, Mâşkin, Alioşa, Dimitri Karamazov & co. traveresează acea „criză spirituală” din care iese biruitoare, în ei, „făptura cea nouă”. Criza” (grecescul etimon krisis vine de la krinein, „a hotărî”, „a judeca”, „a discerne”) este deci un bun prilej de a ne activa şi folosi discernământul (sau „dreapta socotinţă”) în încercările prin care trecem, spre a ieşi biruitori. „Este – scrie Tarkovski – o încercare de a ne regăsi, de a dobândi o nouă credinţă. Şi cum ar putea fi altfel, când sufletul tânjeşte după armonie, iar viaţa este plină de dispute?” În filmografia tarkovskiană, Andrei şi Borişka (din Andrei Rubliov), Kris (din Solyaris), naratorul din Zerkalo / Oglinda, Călăuza din Stalker, Andrei din Nostalghia şi Alexander din Offret / Sacrificiul trec prin momente de disperare atunci când credinţa le e zdruncinată, dar de fiecare dată îşi înţeleg mai bine menirea ce le-a fost hărăzită: aceea de a sluji, de a se pune în slujba celor ce şi-au pierdut nădejdea.

Nimic mai străin ca asumarea „crizei spirituale” în our modern times când, ademeniţi de materialism „ca muştele de miere”, acceptăm cu greu filiaţia dostoievskiană a operei lui Tarkovski. Fireşte, suntem gata să identificăm referinţele stilistice şi atmosfera filtrată din Dovjenko, Eisenstein sau Kurosawa, din Dreyer, Bergman sau Bresson; să ne delectăm cu citatele muzicale din Bach, Wagner, Verdi, Mozart, Purcell sau cu prelucrările electronice inovatoare ale sunetului, datorate lui Eduard Artemiev; să admirăm citatele plastice din Dürer, Rembrandt, Breughel, din Piero della Francesca ori Leonardo. Savurăm ecourile cehoviene din trama Sacrificiului însă ne poticnim de cuminţenia sa patristică - „inima” şi „crucea” acestui ultim opus şi totodată esenţa fiecărui film regizat de Tarkovski.

Istorisirea din Pateric - Viaţa şi învăţăturile monahilor (un fel de testament lăsat de Alexander fiului său, tot aşa cum Sacrificiul se vrea un testament lăsat, aflăm din genericul final, „cu încredere” de Andrei Tarkovski fiului său) nu spune nimic spectatorilor care şi-au pierdut simţul mirării cosmice. „Anticilor – afirmă un personaj din Solyaris - le era încă accesibil, ei n-ar fi întrebat niciodată De ce? şi Pentru ce?” Ori gestul băiatului din final (opintindu-se să care două găleţi cu apă pentru a uda - aşa cum îl povăţuise tatăl său - copacul fără viaţă, până acesta va produce frunze noi) este receptat astăzi ca desuet. Şi totuşi, după ce face ascultare de părintele său, puştiul se odihneşte la orizontală sub acel copac (eternul copac al vieţii din care se decupează de-a pururi crucea lui Hristos-Cuvântul) privind încrezător spre ramurile lui – încă - goale. Pentru întâia oară în film băieţelul vorbeşte: „La început a fost Cuvântul. De ce e aşa, tată?”. Aceste ultime cuvinte reprezintă însă nu o contestare teribilistă a unei întregi tradiţii cultice şi culturale centrate pe Cuvântul răstâgnit, ci mai degrabă voinţa sinceră de a o desluşi, de a şi-o asuma.

Ruşinea va salva omenirea

„Solyaris (1972) – afirma Andrei Tarkovski – exprimă incapacitatea omului de a se concentra asupra lui însuşi, evidenţiind conflictul dintre viaţa spirituală şi achiziţia obiectivă a cunoaşterii. Este drama spirituală a omului atunci când el se simte neputincios în a-şi rezolva problemele sufleteşti, fiind acaparat de tehnologie.”

Undeva, în cosmos, pe o navă spaţială înconjurată de un „ocean gânditor”, cele mai adânci fantasme (tentaţii, dorinţe şi vini înnăbuşite care chinuie mintea omului) devin realitate, se materializează, se „întrupează”. Savantul Gibarian este chinuit de ciudate „vedenii” (o femeie tânără ce apare şi dispare) cărora nu le poate rezista, hotărăşte că e propriul său judecător şi-şi pune capăt zilelor. Îi lasă psihologului Kelvin (noul vizitator al navei, încă sceptic faţă de pretinsele puteri miraculoase ale „oceanului gânditor”) o înregistrare video (ca un fel de testament) în care vorbeşte despre „acest lucru de nedescris, ce se poate întâmpla oricui” şi care „e doar începutul”. Îi spune în încheiere: „Să nu crezi că am înnebunit, Kris. Cât de mult mi-am dorit să ajungi mai repede!...”

Gestul lui Gibarian a fost precipitat de neputinţa de a se obişnui, de a se împrieteni cu propria-i persoană, cu propria-i conştiinţă. A sperat să-l reîntâlnească pe Kris (pe care-l considera un adevărat amic, un „suflet-pereche”), însă nu îndeajuns. Ceilalţi doi savanţi de pe navă (Sartorius şi Snaut, „vizitaţi” şi ei de creaturi ciudate) voiau să-l ajute, dar nu s-au priceput să vorbească „pe limba lui”. Şi câtă nevoie avea Gibarian de cineva care să-i înţeleagă disperarea, deznădejdea, spleen-ul... Sartorius califică gestul sinucigaş al colegului său astfel: „A fost un laş.” Cuvintele lui Snaut - mai profunde, mai înţelegătoare - ne ajută să desluşim misterul „solaristicii”: „Nu dorim să cucerim spaţiul, ci doar să extindem Pământul la infinit. Nu avem nevoie de alte lumi, ci de o oglindă. Căutăm să stabilim un contact şi nu-l vom atinge nicicând. Ne aflăm în situaţia stupidă a unui om ce se îndreaptă spre o ţintă de care se teme şi pe care nu şi-o doreşte. Omul are nevoie de om!”

Kris ajunge, însă prea târziu. Pe Gibarian nu-l mai poate salva, dar va înţelege că el n-a murit de teamă, ci de ruşine. Exlamă atunci, parafrazându-l pe Dostoievski: „Ruşinea e sentimentul ce va salva omenirea!” (autorul Idiotului spunea că „frumuseţea va salva omenirea”). Dintre toţi, numai Kris va descoperi „drumul înapoi” spre Pământ, însă abia după ce se va fi împăcat cu propriile-i fantasme - „întrupările”, „învierile” fiinţei pe care a iubit-o (şi a trădat-o) cel mai mult: soţia sa, Hari. Procesul complicat al luptei cu amintirile personale, cu ciudatele întâlniri de pe navă, este orientat de Kris printr-un gest crucial, ce foarte uşor poate scăpa neobservat: rugăciunea (reculegerea, comuniunea cu cele „mai presus de fire”) în faţa icoanei Sfintei Treimi a Sf. Andrei Rubliov. Acest „vector” izbăvitor îl va ajuta pe Kris să-şi restaureze relaţia cu părinţii, cu fiinţa mult iubită căreia-i va mărturisi: „Îmi eşti mai dragă decât toate adevărurile ştiinţifice!” Acelaşi sentiment al ruşinii care l-a zdrobit pe Gibarian îl va salva pe Kris.

Weekend reunion

Cu Theodor am ajuns (joi şi vineri p.m.) la primele două etape ale concursului internaţional de interpretare vocală „Sabin Drăgoi”. Am ascultat opt voci promiţătoare (Antal Bardon, Nadejda Cerchez, Cristina Grigoraş, Julia Manyov, Emanuela Pascu, Marian Pop, Bogdan Baciu, Mihai Sâmboteanu) ce au cântat arii din opere şi lied-uri (de Mozart, Bach, Verdi, Haydn, Massenet, Haendel, Donizetti, Purcell, Rossini, Sabin Drăgoi), acompaniaţi la pian.

Vineri seara Theodor a cântat câteva minute pentru doi pianişti cunoscuţi (SD & DM), iar apoi am mers împreună la un recital de violoncel (László Fenyö) şi pian (Roxana Ardelean), din: Bach, Beethoven, Schumann, Şostakovici, Faure. Foarte apreciat de public; lumea a venit la spectacol în ciuda promovării aproape zero. Nouă ne-a spus de recital SD, cu numai două ceasuri înainte.

Sâmbătă seara ne-am strâns în formulă de nouă la Daf jr. s-o sărbătorim pe Oana. Ne-am bucurat să-i revedem astfel pe Cornel & Michelle, pe Tatiana & Claudiu şi pe Octavian. Nice music (doar câteva piese...orientale, dar în sârbă), piese din anii 70-80-90, între care şi Billie Jean a lui MJ. Cornel mi-a dăruit cartea lui Mihail Neamţu (din partea autorului), Elegii conservatoare, pe care mi-am propus s-o citesc. Ne-am întors acasă pe o ploaie torenţială reconfortană.

Prozelitismul homoerotic şi limita prieteniei

Cuvânt înainte de Mihail Neamţu la cartea lui Thomas Hopko,

Homosexualitatea. O abordare ortodoxă

(trad.: Marian Rădulescu; coperta: Dan Voinea; Editura Teosis, Oradea, 2009)

„The expense of spirit

in a waste of shame

Is lust in action.”

William Shakespeare

Sonetul 129

Neutralitatea modernă

La mijlocul secolului XX, ofiţerii nazişti au deschis porţile cuptoarelor de la Auschwitz nu doar evreilor, polonezilor, ţiganilor, disidenţilor creştini, ci şi bărbaţilor şi femeilor presupuşi sau declaraţi homosexuali. În mod aprioric, extrema dreaptă a decis că aceşti oameni, chiar dacă discreţi în comportament, erau inapţi pentru chemările înalte ale istoriei germane. Sunt şi astăzi oameni care cred în „soluţia finală” a exterminării – invocând literal episodul Sodomei, socotind că membrii acestei categorii de oameni sunt incapabili de inteligenţă, hărnicie sau devotament în slujirea unor cauze nobile pentru viaţa cetăţii. Totuşi, istoria îi contrazice pe sceptici. De la înţeleptul Socrate (471–399 î.e.n) până la conservatorul Allan Bloom (1930-1992)[1], din timpul liricei Sappho (sec. VII î.e.n) spre relaxatele scrieri ale lui Oscar Wilde (1854-1900) sau către veacul nefericitului Arthur Rimbaud (1854-1891), existenţa prieteniilor homosexuale n-au împiedicat excelenţa artistică ori superlativul gândirii. Este totuşi dificil, dacă nu cumva stupid să afirmi că fără bisexualitatea împăratului Alexandru cel Mare (356-323 î.e.n.), Mediterana şi Orientul apropiat n-ar fi avut parte de cuceririle ştiinţifice ale elenismului. Homosexualitatea nici nu suprimă, dar nici nu oferă garanţia civilităţii ori a geniului poetic, filozofic sau militar. Modernitatea occidentală a avut deci temeiuri să suspende discriminarea juridică a cetăţenilor cu alte preferinţe sexuale decât cele ale majorităţii (prevăzută de faimosul articol 200 al Codului penal al României socialiste).

Stigmatizarea socială a unui homosexual qua homosexual nu poate găsi justificări din perspectiva unei etici care recunoaşte caracterul inalienabil al libertăţii de asociere. Aceasta nu înseamnă că dezacordul faţă de practica şi prozelitismul de tip homosexual nu poate fi exprimat articulat, inteligent şi tăios.[2] În rândurile de mai jos voi încerca să răspund la câteva întrebări: (1) care este raportul public-privat în relaţia pe care homosexualul contemporan o întreţine cu sine? (2) ce este şi ce nu este prozelitism gay & lesbian? 3) cum poate fi înţeles discursul cultural postmodern despre homosexualitate? 4) cum reacţionează sfera politicii (ministerele guvernamentale, parlamentul, etc) la provocările aduse de limbajul auto-victimizant al minorităţilor sexuale? 5) ce are de spus creştinismul tradiţional despre această problematică şi ce principii teologice subîntind punctul de vedere al Bisericii ortodoxe?

Febra postmodernităţii

Marcată de etosul revoluţionar şi de ideologia progresului, postmodernitatea contestă neutralitatea poziţiei modernilor. E prea puţin! Suntem chemaţi să recunoaştem contribuţia esenţială la diversitatea culturală a lumii pe care o aduc operele literare şi ştiinţele sociale conduse în cheie homoerotică. Potenţiale homofobii sunt denunţate pretutindeni în operele clasicilor. Dialogul fratern între Ghilgameş şi Enkidu, dragostea dintre Ahile şi Pericle, prietenia lui David pentru Ionatan, iubirea lui Iisus pentru apostolul Ioan – toate marile drame ale afecţiunii trebuiesc filtrate prin hermeneutica suspiciunii. Nicio religie cu rădăcini ancestrale – mai cu seamă religiile Cărţii – nu scapă deconstrucţiilor universitare. Vaste congregaţii academice participă la rescrierea istoriei culturale a Occidentului, din care Platon (428-347 î.e.n.), Cicero (102–43 î.e.n) ori Sf. Pavel (†67 e.n.) ies vinovaţi pentru introducerea noţiunii de „păcat împotriva naturii.”[3] Homosexualitatea ajunge să fie descrisă nu doar ca înclinaţie liberă a subiectului, ci drept rezultat al unei predestinări absconse. Biologia şi genetica conjură la producerea unui nou discurs în care minoritarii varsă lacrimi iar majorităţile întind batista.

Linia „idealistă” citată aici subscrie unei ontologii care acceptă distincţia fundamentală între nobil şi abject, între sus şi jos, între esenţial şi derizoriu, între veşnicie şi lucrurile pasagere. În antichitate au existat valori mai puternice decât „identitatea sexuală” (de altfel, cel mai jos numitor comun pe care îl împărtăşim cu animalele). Apartenenţa la familie, la un trib, la o cetate (cetăţenia ateniană sau romană, de pildă), slujirea unui panteon – toate acestea deschideau un anumit tip de universalitate. Nici primii moderni n-au socotit că sexualitatea poate fi sursa unei identităţi subiective, socotind că resursele noastre de umanitate şi dumnezeire trebuiesc căutate în altă parte.

Dincolo de bibliografia subiectului – vastă şi care ar merita parcursă în altă parte – revine aceeaşi întrebare: există o natură umană cu o vocaţie aparte, pentru care omul trăieşte „întru mister şi revelare,” sau mai degrabă subiectul reprezintă – cu toate ale sale – un construct cultural, oricât gata să fie despachetat? Cât de departe poate avansa modernitatea în disocierea sexualităţii de reproducere? Ce răspuns vom oferi noilor generaţii de copii născuţi dintr-o femeie lesbiană cu donor de spermă anonim pe rol de tată?

Revoluţia permanentă

Pentru că pune idealul egalităţii abstracte deasupra idealului libertăţii, socialismul preferă relativismul. De la judecăţi individuale se trece la raţionamente colectiviste. Imputînd heterosexualilor culpa nerecunoştinţei (un fapt simbolic pentru hegelienii de dreapta, dar pentru marxiştii de stânga o vină compensată numai prin lichidităţi financiare), activiştii curcubeului („diversity trainers”) cer egalitate în termenii discriminării pozitive (modelul fiind cel adoptat în campaniile anti-rasiale: affirmative action). Statul, cu alte cuvinte, trebuie să intervină mereu pentru a îndepărta pericolul (adesea imaginar) al persecuţiei foştilor marginali.

Un caz flagrant care indică excesul de reglementare partizană în favoarea noii ideologii îl reprezintă Marea Britanie. Cunoscută multă vreme ca spaţiu privilegiat al conservatorismului (monarhie, excepţionalism insular, etc.), această ţară a adoptat printr-o hotărâre a Înaltei Curţi de Justiţie legislaţia privind adopţia „nediscriminatorie” de copii. Începând cu anul 2002, primul-ministru Tony Blair a încurajat adopţia de copii din partea tuturor cuplurilor înregistrate legal (ca familii sau „parteneriate”) – homosexuali şi heterosexuali, deopotrivă. De ce ar mai conta diferenţierea între partenerii homosexuali şi cuplurile heterosexuale care adoptă copii, atunci când figura „tatălui” sau a „mamei” este perfect estompată de gesticulaţia ubicuă a birocraţilor statali?

În 2006, aşa-numitul „Equality Act” a obligat fundaţiile caritabile ale Bisericii Romano-Catolice din Marea Britanie să accepte noua politică guvernamentală, fapt care contravine principiilor morale ale creştinismului tradiţional (abandonate în mare parte de comunitatea anglicană). Libertăţile dobândite de minorităţile sexuale restrâng libertatea religioasă.[4]

În luna aprilie 2008, dioceza din Nottingham[5] a fost obligată să îşi închidă activităţile legate de adopţii, fiind obligată să ia această măsură de legislaţia statului. Toate celelalte fundaţii devotate cauzei copiilor orfani din diocezele romano-catolice din Marea Britanie au fost obligat ca până la sfârşitul anului 2008 să aleagă între auto-suspendare şi transformarea într-o instituţie seculară. Unul din statele europene (cunoscut drept statul dădacă, nanny state) renunţă aşadar nu doar la principiile eticii creştine, ci chiar şi la motivaţie economică pentru care a sprijinit în mod tradiţional demografia pozitivă (necesară în contextul crizei pensiilor şi al îmbătrânirii societăţii, etc.) cu ajutorul investiţiei în familiile heterosexuale, pe care le-a încurajat ca celule reproducătoare.

Tot în Marea Britanie a apărut propunerea ca profesorii de liceu să nu mai folosească expresia „mamă” şi „tată” (mum and dad) din pricina discriminării implicite. În schimb, barurile gay & lesbian pot primi din partea primăriilor oraşelor emancipate cât mai multe licenţe de funcţionare în centrele istorice urbane, slujind astfel idealul multiculturalismului. Clipuri orgasmice şi filme LGBT sunt promovate din bugetul UE în timp ce asociaţiile catolice sau ortodoxe descoperă restricţii serioase în lista criteriilor de eligibilitate pentru fondurile de „cultură contemporană.” La secţia miscellanea găsim în librării cărţi pentru copii cu teme homosexuale, „un sărut public pentru diversitate,” construirea de puncte sanitare cu specific, locuri în cimitire homo, etc. În grădinţe şi şcoli educaţia sexuală începe foarte devreme iar discursul despre Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana este suspectat de potenţială homofobie. Prichindeii află că „anything goes” atâta vreme cât plăcerea este garantată. Cu sau fără perdea, în Occident se predau tehnici de masturbare şi sex oral doar pentru că ele provoacă o anume satisfacţie. Este stimulată precocitatea sexuală la vârste profund vulnerabile, când idila se poate transforma rapid în traumă.

Consumată odinioară într-un domeniu strict privat, homosexualitatea occidentală este acum exhibată cu ostentaţie într-o sferă publică unde războaiele culturale nu pot fi arbitrate decât prin decizii de ordin juridic şi politic.

Politizarea intimităţii

După toată această gălăgie vesel-tropicală îţi doreşti o ploaie lungă şi curăţitoare. Horia-Roman Patapievici a indicat deznodământul metafizic al acestei încrâncenări: „rezultatul este nu doar că relaţia intimă cu sine a omului recent devine tot mai oficială, dar acesta pierde din ce în ce mai mult controlul asupra propriei interiorităţi.”[6] Deşi lipsit de orice simpatii pentru estetica gay, remarc abandonul cadrului romantic dintr-o nuvelă precum Moarte la Veneţia de Thomas Mann (1875-1955). O miză strict subiectivă – tema, eventual, a unei reverii literare - cedează locul aventurii politice. Sloganul gay pride evacuează orice posibil mister al intersubiectivităţii.

Coregrafiate într-un stil kitsch şi decadent, paradele estivale fac din „prietenia” homosexuală subiect de negociere electorală.[7] ONG-uri vocale exercită un lobby intens pe lângă parlamentari şi curţile de justiţie pentru a obţine privilegii prin apelul la precedent. State de persuasiune liberală (de ex. New York) obţin în SUA drepturi suplimentare pentru homosexuali, acestea fiind apoi revendicate cu vehemenţă în state cu tradiţii conservatoare (de ex., Texas). În Europa, olandezii dau tonul pentru ca strigătul „la arme” să fie auzit şi la gurile Dunării. În acest fel, Occidentul a ajuns să ataşeze cauza homosexualităţii unei bătălii ideologice cu accente aproape religioase. Stânga trece cu vederea înverşunările islamiştilor, ale iranienilor, să spunem, dar sunt plini de obidă faţă de societăţile tradiţional creştine. Preşedintele Ahmadinejad este invitat la Columbia University pentru a i se reproşa de către studenţi discriminarea anti-homosexuală din Iran, faţă de care situaţia armamentului nuclear devenise un detaliu anodin. În aceleaşi timp, o universitate europeană a refuzat accesul unui cleric creştin proeminent pe temeiul conservatorismului ştiinţific al acestuia din urmă. Franco Butiglione a fost concediat pentru opiniile sale private de tip catolic, în timp ce festivalurile gay primesc încurajări explicite din partea membrilor Comisiei Europene. Această „neutralitate” confirmă standardele bizare ale dublei-măsuri din mass-media occidentală: a batjocori imaginea Fecioarei într-un muzeu de artă reprezintă un act de „curaj artistic” (uneori finanţat din bugetul public), în timp ce caricaturile făcute profetului subminează logica multiculturală.

Principiul îngăduinţă

Am stabilit că nu trebuie să fii gay pentru a primi un certificat de creativitate, după cum nici heterosexualitatea în sine nu te face virtuos. Ar fi imposibil de susţinut, dintr-o perspectivă personalistă, că omul se reduce la faptele sale exterioare. Pot exista dulgheri, ingineri mecanici, profesori de latină sau medici homosexuali care nu îşi promovează ideologic agenda. Adoptarea unei perspective creştine nu exclude dialogul inteligent cu cei cu care se întâmplă să împărtăşeşti un dezacord punctual. Biografia privată a lui Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893) nu maculează splendoarea „Spărgătorului de nuci” (op. 71) sau Concert pentru pian nr. 1 în si bemol minor (op. 23). Într-o judecată de alt ordin, poţi să ştii că un coleg sau un prieten cade sporadic în tentaţia relaţiilor extraconjugale exprimîndu-ţi diferendul. Nu este firesc să ascunzi acelui om faptul că neorânduiala îi aduce vătămare sufetească, suferinţă şi împuţinare de har. Aceasta nu înseamnă însă că legăturile de ordin profesional încetează şi nici faptul că o veche conversaţie animată de căutarea adevărului trebuie întreruptă. Sinceritatea îţi impune să afirmi public lucruri adverse prozelitismului homosexual (andromania, după cum se exprimă Oracolul din Baalbek) fără să întrerupi toate contactele cu cei care îşi declară public sau privat orientarea gay. Poţi împărtăşi alături de homosexualul discret valori politice sau estetice, fără ca dezacordul moral să fie exprimat în limbajul procurorilor stalinişti. Protestul unui Ion Negoiţescu faţă de regimul comunist nu îi cauţionează faptele inavuabile relatate în Straja Dragonilor. Incongruenţa etică nu poate niciodată trece neobservată din raţiuni circumstanţiale.

Ce anume se afirma într-un orizont al obiectivităţii ştiinţifice? Mai întâi, că această „minoritate sexuală” tăgăduieşte „principiul făgăduinţei.” Fără întâlnirea dintre bărbat şi femeie nu poţi vorbi despre dăinuirea peste timp a unor idealuri, slujite prin solidaritate de zeci de generaţii. Pentru homosexualii religioşi, figura patriarhului Avraam şi arborele lui Iesei sunt pedanterii narative perfect inutile. Prin recursul grăbit la eprubetă, ei neagă taina germinaţiei naturale şi principiul seminal al vieţii celebrat în memoria poporului Israel. Fără asistenţa in vitro, lesbienele nu pot trăi, prin chiar datele firii, emoţia unei sarcini ori suferinţa plină de bucurie a naşterii de prunci. Doar prin adopţie, homosexualul, trans-sexualul ori travestitul poate ajunge tată sau bunic, mamă ori mătuşă. Dacă această stilistică s-ar generaliza la scară universală, am ajunge o naţiune de bastarzi iar umanitatea ar cunoaşte implozia demografică înaintea crizei ecologice planetare.[8]

Pentru comunităţile care, având un ideal transcendent minimal (definit chiar în termenii continuităţii biologice), vor să reziste prin reproducere trecerii timpului, prozelitismul homosexual reprezintă invitaţia la suicid. Nu trebuie să fii nici un inginer social neo-malthusian (excesiv îngrijorat faţă de raportul alimentaţiei publice şi fenomenul de suprapopulare) şi, nici posesorul unei conştiinţe apocaliptice (mereu temător faţă de iminenţa diluviului) pentru a accepta, totuşi, un asemenea exerciţiu de imaginaţie futurologică.

Răspunsul religios

În sfârşit, creştinismul tradiţional defineşte homosexualitatea drept sodomie (Geneza 19, 5) şi socoate această practică un „păcat împotriva firii.” Pentru cititorii Torei şi al Talmudului, acest „limbaj ofensator” nu poate fi surprinzător. Cartea Leviticului (18, 22) prescrie pedeapsa capitală pentru această „urâciune” – mai gravă atunci când devine prostituţie cultică (Deuteronom 23, 17) – iar un comentator avizat ca Maimonides (Yad, Issurei Bi˒ah 21.8) consideră lesbianismul o deviere sexuală demnă de flagelare.[9] Legile lui Noe prescriu aceleaşi pedepse aspre pentru un comportament socotit transgresiv, ieşit din etica relaţional-complementară şi logica reproductivă a firii umane. Fireşte, sunt mulţi astăzi cei care refuză atât o teologie naturală („povestea” lui Adam şi Eva), cât şi ideea biblică a revelaţiei unui Dumnezeu inserat în istoria umanităţii cu o chemare personală decisivă.

Dincolo de afirmarea legii naturale, afectată de tragedia căderii lui Adam, creştinismul caută soluţia vindecătoare şi, interpretând litera legii, invocă mereu Duhul. De la generalizările esenţialiste şi pedepse colective de tip iudaic se trece la conştiinţa individuală, adresat prin Cuvântul lui Dumnezeu în straturile cele mai fini ale sufletului său. Nu atât un neam definit pe criterii etnico-religioase precise, cât inima unică a fiecărui om este pusă la testul purităţii. Evanghelia postulează universalitatea chemării lui Adam spre lumină şi adevăr, fără să confunde păcatul (o moarte anticipată) cu păcătosul (care, până la groapă, poate relua oricând lupta cu propriile patimi). Textele pauline (Romani 1, 24-27) condamnă fără echivoc „to arsēn eros” din perspectiva unei teologii care vede trupul omului botezat ca „templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 6, 9-10).

În acest punct, se mai impune o precizare. Părinţii Bisericii fac adesea distincţia între caracterul generic al naturii umane (logos physeos) chemată la comuniunea veşnică de iubire cu Dumnezeu, profilul particular al fiecărei persoane (hypostasis), liberă prin aceea că poartă în sine chipul divin; şi, în sfârşit, actele individuale (energeia) ale fiecărui om, care înclină spre virtute sau fărădelege în funcţie de ţeluri, educaţie şi aşezare lăuntrică. Este un mod sofisticat, poate, de a spune că omul nu trebuie redus niciodată la faptele sale.[10] Pot exista judecători, profesori sau medici cu înclinaţii private lipsite de orice demnitate şi care refuză să promoveze orice agendă ideologică. Nici negarea, nici clamarea isterică a sexualităţii (care ne înrudeşte morfologic şi filogenetic cu animalele), ci doar transfigurarea acesteia ne face liberi. Prin hărnicia minţii şi lucrarea harului, pofta cărnii lasă loc dorului de Dumnezeu. Sentimentalismul este înlocuit de afectul pur, lipsit fără dedublare.

Trebuie însă chestionat falsul principiu al sincerităţii, atât de frecvent abuzat în postmodernitate. Exprimată vulgar în termenii unei penibile întrebări – „dacă tot o faci, de ce să n-o faci în public?” – această propensiune către mizeriile „mărturisirii” iese la iveală din sacul marsupial al emisiunilor de divertisment. Onest ar fi, chipurile, „să dai totul pe faţă”, abandonând orice şovăială, pudoarea, sentimentul culpei sau ruşinea privată.[11] Asemenea porniri indică o psihologie defectă, gata să transforme deciziile tinereţii într-un ceasornic al morţii sufleteşti. Or, conştiinţa noastră ar fi vocea unei fiare dacă n-ar conţine un relief lăuntric vălurit, aspiraţii cuprinzătoare, voci ezitante, incertitudini fertile. Nici păcatul, nici virtutea nu ajung a doua noastră natură fără să fi traversat mai întâi deşertul îndoielilor. Pentru păcat sau virtute, pentru rugăciune sau rugăciune există întotdeauna amânare. Or, prozelitismul pederast se grăbeşte înainte, cântă „Go West” şi promite revoluţii pe plaja insorită a uitării.

Polifonia structurală a sufletului omenesc asistă căutarea de sine printr-o conversaţie neîntreruptă decât de tăcerile angoasei. Numai prin mijlocirea verbului din sau literatură, a formelor din pictură şi a altor expresii artistice poate dispare nihilismul gregar născut dintr-o politizare a conştiinţelor sub marca 1968. În Occident, astăzi, trebuie să fii de acord cu tot ce scrie pe ultima agendă progresistă (drepturi la moştenire şi adopţie de copii pentru cuplurile homosexuale), fiind catalogat altminteri drept un „reacţionar” indigest. Nici măcar sublimarea poetică a identităţii homosexuale nu este suficientă – ceea ce se cere, astăzi, este votul mainstream, suportul explicit, poza febrilă.

De ce cred că ar fi fost de preferat întotdeauna „ipocrizia duplicităţii” a subiectului modern în locul bufoneriei sterpe sau al bravadei chioare din plină postmodernitate? Pentru că omul îndepărtat de har şi lipsit de disciplină interioară poate avea numeroase izbucniri de imaginaţie pornografică, dar nicio firmă nu-l va invita să-i mâzgălească pereţii într-un delir grafic orgiastic. Prin urmare: controlul voinţei, cenzura instinctelor de primă circumstanţă, purificarea treptată a lexicului dorinţei sunt paşi indispensabili pentru cel care caută sincer rostul vieţii sale sub văzduh (dincolo de raţiunea contingentă a unei existenţe muritoare). Elanul homoerotic, dacă există fără să fie în chip demonic stârnit sau căutat, trebuie sublimat într-o slujire castă a prieteniei. La celălalt pol, unii dintre oamenii căsătoriţi ajung să resimtă chemarea fecioriei, fără să îşi abandoneze însă vreodată datoriile casnice. Peste toate, războiul nevăzut se poartă cultivând tăcerea, nu exihibiţionismul în faţa camerelor de luat vederi.

Nu întâmplător, într-o pagină greu de uitat a Sfântului Ioan Gură de Aur, marele dascăl al Bisericii condamnă nu doar păcatul în sine, ci nesimţirea, ostentaţia şi caracterul provocator cu care el ajunge să fie afişat în cetate, mai cu seamă în faţa tinerilor necopţi şi naivi în privinţa întâmplărilor vieţii. Pentru toţi pedagogii care cunosc starea decadentă a vieţii din campusurile universitare de astăzi (din Europa de est şi până în Canada ori SUA), avertismentul arhiepiscopului din Constantinopolul secolului IV îşi păstrează neştirbita actualitate:

„...Tinerii îndeplinesc rolul de femei în locul femeilor. Şi grozăvia nu se reduce numai la atât, se merge şi mai departe, căci se săvârşeşte o atât de mare ticăloşie cu cea mai mare libertate şi cu conştiinţa că nu se săvârşeşte niciun păcat, încât nelegiuirea a ajuns lege (νόμος γέγονεν ἡ παρανομία). Nimeni nu se teme, nimeni nu tremură, nimeni nu se ruşinează (οὐδεὶς αἰσχύνεται), nimeni nu roşeşte; mai mult încă, se laudă şi, în ochii acestor păcătoşi, cei cumpătaţi (οἱ σωφρονοῦντες) par nişte nebuni.”[12]

Cu alte cuvinte, nu atât păcatul săvârşit în dubiu, ignoranţă sau remuşcare este alarmant pentru viaţa cetăţii, cât mai ales mândria (LGBT Visibility Pride) scandalul, pompa, aroganţa, tupeul şi graba de-a insulta virtutea celor care iubesc fecioria şi, prin urmare, îşi acoperă altarul minţii cu vălul plin de lumină şi har al Fecioarei. Prozelitismul homoerotic interzice emoţia fricii, interogativitatea firească a conştiinţei („dacă totuşi greşesc?”), pornirea spre căinţă, lupta cu boldul cărnii, atletismul virtuţii, sacralitatea proximităţii celuilalt, dorul de absolut şi necondiţionare, misterul euharistic al persoanei. Proximitatea faţă de pedofilie rămâne, de asemenea, alarmantă.

De ce atâta austeritate când vine vorba de religie, în general, şi de creştinism, în special? De ce atâtea exigenţe? Pentru că Evanghelia nutreşte pentru fiecare dintre noi visul purităţii, la fel de greu de obţinut în cazul celor înclinaţi către castitate, spre heterosexualitate ori pentru homosexualitate. Împărăţia cerurile ne cere pruncia inimii. Într-un anumit sens, toate păcatele sunt împotriva naturii primordiale a omului, chemat la comuniunea veşnică şi fericită cu Dumnezeu. Ortodoxia răsăriteană nu întocmeşte obsesiv grade de culpabilitate, ci vizează restaurarea, vindecarea prin faptă şi cuvânt, iar nu o condamnarea juridică.[13] Libertatea de-a depăşi instinctul animalităţii aparţine tuturor oamenilor, indiferent de înclinaţia heterosexuală ori homosexuală.

Pentru cei care însă refuză această logică a verticalităţii va fi imposibil de oferit un răspuns la întrebarea „totuşi, de ce acest rigorism?” Rămâne la fel de grea înţelegerea din perspectiva sceptic-atee a construcţiei relaţiei heterosexuale în orizontul iubirii monogame. La rigoare, din perspectiva unei raţiuni utilitare, nici refuzul poligamiei sau cel al poliandriei nu se justifică – după cum nici alte forme ancestrale de tabuizare a relaţiilor între rude sau prieteni. Pentru cei care cred în revelaţia lui Hristos, Cel întrupat din Fecioara Maria, doar răspunsul insuflat de Duhul Sfânt trebuie căutat – iar aici autoritatea Sfintelor Scripturi şi a tradiţiei patristice nu se negociază. Citite inteligent şi fără rea intenţie, izvoarele creştinismului apostolic ne arată faptul că Dumnezeu nu este homofob atacând sodomia, aşa cum nu este misogin condamnând prostituţia. Dumnezeul Bibliei rămâne doar gelos: nu numai pe portretul lui Dorian Gray, ci şi pe oricare dintre zeii străini capabili să ne ia în posesie.

O abordare ortodoxă

Această lungă introducere vizează mai degrabă contextul cultural, politic şi academic al dezbaterilor actuale despre homosexualitate. De aceste noi date ale lumii occidentale nu poate face abstracţie nimeni: atât creştinii laici obligaţi să coabiteze
într-un cadru profesional neutru cu cetăţeni homosexuali pasivi sau activi, cât şi preoţii chemaţi să predice, să îndrume ori să spovedească oameni expuşi la această realitate deopotrivă nouă şi veche. Este neîndoios important ca, interpelat deschis în spaţiul public, un creştin să poată articula un punct de vedere lipsit de inhibiţie, dar necontaminat totodată de agresivitatea fundamentalistă. Nuanţările conceptuale sau diferenţierile de ordin teoretic sunt utile, dar totuşi insuficiente pentru cei care caută sincer vindecarea personală de patimă. Acestora din urmă,
pr. Thomas Hopko le vorbeşte cu multă dragoste şi compasiune, bazat fiind pe înţelepciunea tradiţiei patristice a Bisericii Ortodoxe, dar şi pe experienţa pastorală a unui sacerdot născut, crescut şi format pe teritoriul nord-american.

Autor de cărţi teologice cuprinzând mai ales comentarii ale Sfintei Scripturi şi exegeze pe marginea textelor liturgice din calendarul bisericesc, pr. Thomas Hopko a fost multă vreme decan al seminarului teologic Sf. Vladimir din Crestwood, NY. A ghidat multe generaţii de tineri pe calea luminoasă a sacerdoţiului, a asistat la numeroasele revoluţii sexuale din SUA (între anii 1960-2000), a urmărit îndeaproape spectacolul deprimant al căderii omului prin diferite forme de păcat, adicţie sau răzvrătire, fiind însă şi martorul unor miraculoase întoarceri a fiilor risipitori către „casa Tatălui” (Ioan 14, 2). Vorbind despre homosexualitate,
pr. Thomas Hopko nu mimează indignarea pudibondă sau răsfăţul concesiv. Discursul contemporan despre „identitatea sexuală” trebuie mutat dintr-un plan secular, al purei imanenţe, către sfera întrebărilor ultime: cine sunt eu în faţa lui Dumnezeu? Cunoaşterea de sine a omului se realizează altfel în lumina revelaţiei lui Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu. Adevărul despre noi înşine se descoperă în adâncimile nevăzute ale vieţii lăuntrice – în zbuciumul inimii care traversează strâmtoarea dintre „tărâmul neasemănării” şi limanul odihnei veşnice. Doar acolo, pe malul însorit al despătimirii, vedem că Duhul lui Dumnezeu „este pacea noastră” (Efeseni 2, 14).

Această orientare duhovnicească nu încalcă libertatea personală a omului. Pr. Hopko avertizează repetat asupra necesităţii consimţământului dat în orice etapă a procesului terapeutic. Aspectele psihologice ale fiecărei traiectorii biografice nu pot fi neglijate. Pentru a oferi aici un exemplu cu specific românesc, traumele înregistrate în orfelinatele de copii ale României ceauşiste (şi, ulterior, în perioada tranziţiei) explică o parte din comportamentul de tip homosexual al multor adulţi. Sunt şi alte împrejurări de viaţă care nu justifică, dar permit situarea corectă a erorilor personale într-un anume context social. Cu totul altfel va fi tratată orientarea homosexuală consolidată pe fondul unui exhibiţionism gratuit, lipsit de conştiinţa tragică a păcatului.

Un preot adevărat este un om al rugăciunii, al pocăinţei neîncetate şi al discreţiei. Este de neconceput, aşadar, ca el să folosească limbajul meschin şi vulgar al străzii (care se arată indulgentă cu fenomenul adulterului de tip heterosexual în timp ce atribuie altora apelativul stigmatizant de „poponari”). Realismul duhovnicesc, discernământul şi dragostea filială nu trebuie să lipsească din conversaţia purtată între slujitorul altarului şi un creştin atras de o persoană de acelaşi sex. Moralismul fariseic, voinţa de manipulare sau plăcerea preotului de-a ţine predici interminabile (în locul asumării curajului de-a asculta povestea unor eşecuri repetate) – toate acestea sunt obstacole pe calea vindecării. Dezarcordul arătat faţă de patima vrăjmaşă nu trebuie să se transforme într-un dispreţ visceral faţă de taina neştiută a aceleiaşi persoane.

Pr. Thomas Hopko arată de ce numai o relaţie solidă de încredere între pacient şi doctorul sufletesc poate da roade. Efectele spovedaniei, de asemenea, nu se văd neapărat peste noapte. Timpul seminţei Cuvântului lui Dumnezeu diferă faţă de calendarul exterior al semănătorului. În sfârşit, ipocrizia religioasă este inacceptabilă şi foarte uşor detectabilă mai ales în
situaţiile-limită pe care le presupune o mărturisire deplină a poverilor sufleteşti. Un penitent sincer nu va accepta niciodată îndrumarea sau predica din partea unui preot care se spovedeşte foarte rar şi mereu incomplet – deşi este titular al discursului purist, obsedat de „cristalofilie” (pr. Nicolae Steinhardt). Păcatul ne separă de bucuria comuniunii euharistice cu Hristos, dar nu interzice nimănui întoarcerea prin rugăciune către Dumnezeu. De această fină echilibristică între gândul la moarte şi nădejdea învierii noastre prin Crucea lui Hristos trebuie să fie capabilă întreaga comunitate creştină – începătorii sau cei îmbunătăţiţi dintr-o parohie sau mănăstire. Îndepărtarea „indezirabililor” nu are temei canonic şi efect duhovnicesc decât atunci când penitentul refuză sistematic terapia şi alunecă halucinat pe calea prozelitismului.

O ideologie nu poate fi înfrântă prin replicile agresive ale unei alte ideologii. Ortodoxia propune o viaţă trăită sub binecuvântarea Duhului, iar nu un sistem închis de reglementări punitive. Din această perspectivă, pr. Thomas Hopko oferă publicului larg – îndeosebi educatorilor, psihoterapeuţilor, medicilor, preoţilor şi duhovnicilor – un evantai teologic de reflecţii profunde şi echilibrate pe o temă delicată. Departe de-a minimaliza impactul profund vătămător al pansexualismului şi al dezordinii morale din civilizaţia occidentală post-creştină, autorul ne reaminteşte criteriile agapice ale adevăratei îndreptări a omului, coram Deo. În acest fel, pr. Thomas Hopko subscrie integral cuvintelor Sf. Pavel: „aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire” (Galateni 5, 13).

---

[1] Un cu totul alt caz este cel al lui Michel Foucault în varianta istoriei subiective oferită de fostul amant David Macey, The Lives of Michel Foucault, Londra, Vintage Press, 1993.

[2] Robert H. Bork, Slouching Toward Gomorrah: Modern Liberalism and American Decline, Regan Books, 1996.

[3] Nu peste mult timp, viitori studenţi ai filozofiilor deconstrucţiei (în genul lui Michel Onfray) vor face etimologia lui Epicur (341-270 î.e.n) şi, în limba română, vor crede că e vorba probabil despre pederastie. Departe de-a fi fost un apologet al plăcerilor vulgare, exhibate în stradă, filozoful din Samos a predicat – spre ciuda epigonilor săi – frugalitatea lipsită de suferinţă (aponia), dar nu şi o existenţă fără pathos (între altele, prietenia). Epicur a arătat în numeroase rânduri că o viaţă atinsă de plaga exceselor alungă liniştea (ataraxia) şi aduce înapoi tulburarea şi durerea. Nu întâmplător, Epicur a atras atenţie unui autor ca Friedrich Nietzsche. Pentru alte detalii vezi Eugene O’Connor, The Essential Epicurus, Prometheus Books, New York, 1993.

[4] Un alt caz îl reprezintă cazul dezbătut de Curtea supremă a Statului California, chemat să decidă asupra legitimităţii refuzului inseminării artificiale a unei lesbiene de către un doctor din San Diego, a cărui confesiune religioasă îi interzice asemenea practică. Despre aspectele americane ale acestei dezbateri, vezi Marc D. Stern, „Same-Sex Marriage and the Churches,” în Douglas Laycock, Anthony R. Picarello, Jr., and Robin Fretwell Wilson (eds.), Same-Sex Marriage and Religious Liberty. Emerging Conflicts, Rowan & Littlefield, New York, 2008, p. 1-58.

[5] Simon Caldwell, „Gay rights law forces diocese to end adoption work,” The Catholic Herald, 28 Aprilie 2008.

[6] H.-R. Patapievici, Omul recent, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, ediţia a III-a, p. 366.

[7] Niciodată carnavalul gay nu seamănă cu manifestările sociale de tipul grevei sindicatelor, care înfăţişează mereu o suferinţă autentică (şi, într-un sens, tragică). Estetica protestului proletar propune defilarea mută, demnă, într-o costumaţie sumbră, cu rare excepţii „mic-burghez.” În contrast, paradele gay încalcă ultragiază sistematic normele clasice despre „bunele moravuri,” emulând frescele pornografice din lupanariile de la Pompei sau Herculaneum. Între alte experienţe personale inavuabile legate de odiseea mea universitară, reţin puternicul şoc întregistrat în chiar centrul istoric al oraşului München undeva în primăvara anului 2002. La numai câţiva paşi de faimoasa catedrală Frauenkirche (sec. XII) din Marienplatz puteam vedea, alături de sute de alţi turişti amuţiţi, cupluri homosexuale încinse erotic, ziua în amiaza mare, într-un spectacol explicit şi dezgustător. Copiii timizi din preajmă, ca şi părinţii lor adulţi priveau consternaţi la această desfăşurare de „eliberare sexuală”, temători ca nu cumva protestul să fie catalogat drept „fascism cultural.”

[8] Hugo T. Engelhardt Jr., „Long-Term Care: The Family, Post-Modernity, and Conflicting Moral Life-Worlds,” Journal of Medicine and Philosophy, vol. 32 (2007) no. 5, p. 519-536.

[9] Aceeaşi asprime este reflectată în legislaţia romană apărută în siajul revoluţiei culturale orchestrate de împăratul Constantin cel Mare. Valentinian al II-lea (371-392) a condamnat pederastia prin ardererea pe rug. Edictul lui Teodosie cel Mare din 14 Mai 390 (afişat în casa romană a Minervei) încurajează tot arderea pe rug a bărbaţilor prostituaţi din Roma, angajaţi într-un prozelitism violent, cu eventuale conotaţii pedofile. Mosaicarum et Romanarum Legum Collatio 5.2.1 (ed. Moses Hyamson, Oxford, 1913): „Cel care din voia proprie violează (stupraverit) un bărbat, să fie decapitat (capite punietur)”; 5.3: „Iubite şi scumpe Orientus, nu vom suferi ca oraşul Romei, mama tuturor virtuţilor, să mai fie murdărit de ruşinoasa efeminaţie a bărbaţilor, ori să insulte epoca întemeietorilor şi împăraţilor, aşa încât vlaga conducătorilor (conditoribus robur) de odinioară (ai cetăţii) să fie înmuiată, în chip ruşinos, de-o gloată slăbănogită (plebe tenuatum). Demn de laudă este, deci, efortul tău (experentia tua) de-a curăţi prin flacără, în faţa întregului popor (spectante populo flammae vindicibus expiabit), pe cei care au obiceiul ruşinos de-a obliga un trup bărbătesc să îndure, ca nişte femei, un raport sexual străin (alieni sexus damnare patientia), nefiind cu nimic diferiţi de femei atunci când sunt luaţi prin surprindere – aşa cum sălbăticia comportamentului lor o cere – şi scoşi afară – este ruşine să spui – din bordele de bărbaţi, aşa încât întreaga lume să priceapă că găzduirea sufletului (în trup) bărbătesc trebuie să fie tuturor sfântă şi că, cel care îşi murădreşte propriul sex poftind un sex străin, nu va scăpa de cea mai cumplită pedeapsă (summo supplicio)”. Despre viziune juridică în Bizanţul creştin, vezi Périclès-Pierre Joannou, La législation impériale et la christianisation de l’Empire romain (311-476), Roma, 1972. În sfârşit, codul lui Iustinian – rareori aplicat ad litteram – permitea mutilarea şi torturarea homosexualilor în public. Gravitatea acestor pedepse explică recurenţa acuzaţiei de homosexualitate în diatribele sau polemicile personale angajate de figurile politice sau literare ale epocii.

[10] Arhim. Sofronie Saharov, Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, trad. rom.: Ioan I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 165: „Noţiunea sfinţeniei nu este etică, ci ontologică.” Vezi de asemenea afirmaţia lui Pavel Florenky, Iconostasul, trad. rom.: Boris Buzilă, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994, p. 213: „Bisericii îi este străină în cel mai înalt grad morala, iar atunci când se vorbeşte în limbajul bisericesc despre conduită, termenul este luat exclusiv în sens ontologic.”

[11] Pentru o fenomenologie a pudorii, vezi Emmanuel Housset, L’intelligence de la pitié, Les Editions du Cerf, Paris, 2003, p. 69-100, cu acestă frumoasă definiţie oferită la pagina 95: „ La pudeur est à la fois le sentiment de sa propre faiblesse devant la majesté qui inspire le respect et le courage de surmonter sa honte en s’ouvrant au repentir.”

[12] Sf. Ioan Gură de Aur, Adversus oppugnatores vitae monasticae (PG 47, 361. 7-14), trad. rom.: pr. Dumitru Fecioru, Apologia vieţii monahale, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 266.

[13] Ieromonah Savatie Baştovoi, „Cum ne uităm la homosexuali,” Între Freud şi Hristos, ediţie revizuită şi adăugită, Editura Cathisma, Bucureşti, 2008, p. 95-124, oferă acest principiu duhovnicesc al diagnosticului duhovnicesc: „cel mai greu este să scapi nu de homosexualitate, nu de mânie, nu de zgârcenie, ci anume de patima sau păcatul care te stăpâneşte.”