Wellness

Mi-ar plăcea să reuşesc să-l deprind pe Theodor cu gândul că omul este unic, în felul său. Că este deopotrivă parte din marea familie a celor care – prin har, credinţă şi fapte bune – „s-au făcut popoare, din fiare”. Care popoare, „din vorbe ce sunt şi-au făcut graiuri”. Că nu e, vasăzică, home alone pe această „stea albastră ce palid scânteie”, numită Planeta Pământ. Dar că este, în egală măsură, şi pecetluit cu o simţire şi o gândire a sa proprie, ca nimeni altul. Din păcate însă omul încurcă borcanele şi, atunci când trebuie să arate compătimire, este cu inima de piatră, iar atunci când trebuie să fie cool şi să nu se piardă cu firea, se lasă biruit prea lesne de înşelătoare gânduri străine şi de „duhul lumii acesteia”, de invidie, de răutate, de viclenie.

Aseară am fost invitaţi la CFJ, unde i-am revăzut pe MML. Fiecare cu copiii lor - nouă de toţi. Au fost câteva ore de rară bucurie, în curtea lor încăpătoare. Am stat la poveşti, deşi un norişor a umbrit puţin buna dispoziţie - un hoţ a spart maşina lui MM în timp ce se aflau în casă, drept care au urmat declaraţii, rapoarte, telefoane. O situaţie neplăcută dar totuşi - in the (not so) long run - nu fără ieşire, nu ireversibilă. Delicioasă gustarea. Excelentă revederea – ca-n the good, old times, ca deschiderea unei butelcuţe de vin vechi şi bun. Şi, peste toate, un mood de wellness, de pace şi bucurie ce vin din adâncuri. Mă gândesc, acum, că nu e deloc un business profitabil să te laşi copleşit de furtunile gândurilor împieliţate. Că tocmai de aceea e profitabil şi folositor şi necesar (că altfel ne urâţim, ne înrăim, ne zdrobim) să înţelegem că revolta pe care o resimţim uneori este în fiecare. Atâta doar că biruitorii acestei lumi reuşesc să treacă peste ea, să vadă mai departe, să-şi vadă mai ales de rostul şi menirea vieţii lor. Să fie, altfel spus, mai buni manageri cu sufletul lor în condiţii de stres. Să nu se piardă în mărunte scandaluri şi în false probleme. A proceda altfel (adică de capul tău, fără sfat, fără socotinţă) e o pierdere de vreme. E semn incontestabil de narrow-mindedness, de self-destruction, de stupidity. Ori Oscar Wilde a grăit drept când a zis: „There is no sin except stupidity”.

De-a râsu’-plânsu’

Pe Tamara Buciuceanu am văzut-o jucând pe scenă o singură dată. O ştiam doar din momente tele-revuistice şi din rolurile sale din filme - nevasta învăţătorului Herdelea din Ion, nevasta din Grăbeşte-te încet, doica din Alo, aterizează străbunica, profesoara de matematică Isoscel din serialul Liceenilor. Prin 1987, Teatrul Bulandra a montat Dimineaţa pierdută - un best seller înnobilat de textul Gabrielei Adameşteanu şi de punerea în scenă a Cătălinei Buzoianu. Cap de afiş: Tamara Buciuceanu, într-o partitură tragi-comică, de-a râsu’-plânsu’. Atunci, la acel spectacol abia, am înţeles că această „actriţă comică serioasă” (cum îi place să se autodefinească) poate juca excelent şi dramă (piperată cu umor), în prezenţa de zile mari a unor monştri sacri ai teatrului românesc, precum Gina Patrichi, Irina Petrescu, Rodica Tapalagă, Tora Vasilescu, Victor Rebengiuc, Valentin Uritescu (& introducing Mihai Constantin).

Dar o mai văzusem live cândva. Era pe la mijlocul anilor 80 şi mă aflam la un spectacol de revistă cu mari vedete (actori şi cântăreţi), ce s-a ţinut pe un stadion. Din senin s-a pornit o ploaie torenţială ce a scurtat brusc reprezentaţia. Mi-o amintesc şi acum pe Tamara (stăteam aproape de culoarul de intrare a jucătorilor) cum se grăbea să ajungă la adăpost, zicând: „Vai de mine şi de mine!” Pentru o clipă, faţa-i demachiată subit de stropii necruţători de ploaie mi-a amintit că – atunci când vin ploile şi „viaţa e un teatru trist” - soarta actorului (cel care, costumat „cu paloş, mantie şi scut” e salutat de mulţimea toată: „Să ne trăieşti, Măria Ta!”) este, poate, şi aşa cum spune un poet: „Dar ploaia a venit deodată / Şi ei văzând cu ochii lor / Întreaga-i faţă demachiată / I-au aruncat un fel de plată: / Lăsaţi-l dracu', e-un actor.”

Cu intuiţia ei proverbială (care, alături de sobrietate şi perseverenţă este una din marile sale calităţi), Tamarei Buciuceanu avea să facă un fel de „prognoză” pentru vremurile care vor veni. Cuvintele actriţei sunt, vai, actuale şi astăzi: „Avem nevoie să ne adunăm. Şi zău că oamenii trebuie să înţeleagă că trebuie să muncească. Mă uit în jur: lenea, prostia şi escrocheria sunt cele trei lucruri care mă distrug!” DVD-ul recent apărut (ca supliment la un cotidian de mare tiraj) în cinstea celei care tocmai a împlinit 80 de ani, conţine 12 scenete în care apar numeroşi actori populari. Ca bonus, ni se oferă un interviu din 2006 în care Tamara Buciuceanu pare mai tânără şi mai strong ca oricând. Secvenţe antologice din câteva spectacole de teatru (Cucoana Chiriţa, Romeo şi Julieta la sfârşit de noiembrie, Doctor fără voie, Dimineaţa pierdută, Gaiţele, Cumetrele) ne dezvăluie câteva din ipostazele variate în care a fost distribuită această fascinantă şi tonică actriţă.

Oedipus Wrecks

Tema segmentului Oedipus Wrecks (scris, regizat şi interpretat de Woody Allen, director de imagine: Sven Nykvist) din tripticul New York Stories (1989) este relaţia mamă-fiu. Într-un fel ce ţine de însuşi brand-ul său stilistic, Allen râde - ca de obicei - de lucrurile serioase, mărturisind în cheie comică despre prezenţa nemuritoare a mamei.

Sheldon (Allen) este asociat într-o firmă de avocatură şi toate i-ar merge bine dacă ar putea să-i dea de capăt relaţiei sale cu … maică-sa (Mae Questel, vocea lui Betty Boop şi a lui Olive Oyl, nu are nici un nume în film, pentru că este însăşi Mama – cu majusculă). Cicăleala ei pare fără leac şi îl obsedează până şi-n vis, când – ca şofer al maşinii de pompe funebre - o conduce pe ultimul drum. Visul se transformă-n coşmar: „Dacă ai de gând să fii obraznic, nu merg niciunde!” – îi auzim vocea din coşciugul de luxe. Ascultându-i „spovedania”, Mr. Shrink (Marvin Chatinover) îi ghiceşte imediat gândurile: „Vrei într-adevăr să scapi de ea, nu-i aşa?” Într-adevăr, micuţul Sheldon e agitat şi timorat pentru că urmează să i-o prezinte maică-sii pe noua lui prietenă, Lisa (Mia Farrow), cu care ar vrea să se însoare. Care are însă trei copii dintr-o căsătorie anterioară. Sheldon se teme că va fi, iar, criticat, umilit, exasperat de o mamă cicălitoare care, la cei cincizeci de ani ai lui, îl consideră tot un copil. Degeaba îi spune doctorul să-şi păstreze umorul, el continuă să se streseze. „O iubesc – îi spune psihiatrului - dar aş vrea, nu ştiu cum, să dispară din viaţa mea…”

Cum Oscar Wilde a ştiut ce-a făcut când s-a jucat cu paradoxurile lui lexicale, unul din ele fiind: „Dumnezeu ne pedepseşte în două feluri: atunci când nu ne îndeplineşte dorinţele şi atunci când ni le îndeplineşte”, iată că-ntr-o bună zi merg toţi şapte la circ. Dintre toţi spectatorii, marele scamator o alege pe această băbuţă nostimă să intre în lada fermecată în care el urmează să înfigă vreo zece săbii de oţel, ca s-o – glumeşte el - gâdile mortal („tickle to death”). Nu scăpăm ocazia de a vedea faţa, deodată înseninată, a lui Sheldon atunci când săbiile străpung lada şi, crede el, pe maică-sa. Dar – stupoare – la sfârşitul numărului de succes, ia-o pe mama de unde nu-i. Uimire, enervare şi, în cele din urmă, relaxare. Totul (inclusiv viaţa lui amoroasă cu Lisa) pare să-şi intre, în sfârşit, în matcă. „Şi a dispărut aşa…fără urme” – îi va spune, profund uşurat, psihiatrului.

Minunea însă nu durează mult, astfel că lui Sheldon i se pregăteşte ceva. A doua zi, pe când se află într-un butic, aude zarvă mare pe stradă. Ce se întâmplă? Mulţime de oameni, trecători obişnuiţi, privesc în sus, spre cerul albastru. De acolo, mama lui Sheldon (prin nişte efecte speciale, ocupă aproape întreg cerul) le povesteşte – mereu nemulţumită - despre fiul ei. Astfel, întreaga metropolă află că Sheldon făcea pipi în pat, că era roşcat în copilărie (iar acum cheleşte), că şi-a schimbat numele de evreu în Mills, iar acum „e pe cale să pună mâna pe el una cu trei copii” ş.a.m.d. „Aşa face şi fiică-mea: nu mă ascultă deloc. Copiii din ziua de azi cred că le ştiu pe toate!” – i se alătură o afro-americană zdupeşă, cu alură de gospodină.

De bună seamă, această „apariţie” este filmată şi larg mediatizată de jurnaliştii în căutare de senzaţional, însă – comentează ironic Allen - după o săptămână, bizara prezenţă celestă s-a banalizat şi newyorkezii au început s-o trateze drept o ciudăţenie (încă una) din aiurita viaţă modernă. Dar Lisa cedează psihic şi nu mai suportă să audă cum, din cer, mama lui Sheldon o face-ntr-una kurva. Adică, îi transcrie Sheldon din aramaică, târfă.

Părăsit de Lisa, Sheldon apelează tot la shrink şi drept răspuns i se recomandă să încerce să investigheze fenomenele oculte. Şi uite-aşa, raţionalistul convins face ascultare şi o cunoaşte pe Treva (Julie Kavner) - o tânără „vrăjitoare” ce se foloseşte de practici magice primitive, exotice (ridiculizate de Allen) pentru a-i ajuta pe nevrotici. După câteva tentative eşuate de iniţiere în ocultism, Sheldon se îndrăgosteşte de cea care încerca să-l vindece de spleen. Împreună merg în apartamentul său din Manhattan. Sheldon dă fuga pe balcon să-i spună maică-sii, cocoţate acolo sus în cer, că şi-a găsit o altă fată. Când să se întoarcă înapoi în casă – surpriză! - o găseşte pe maică-sa alături de ocultista „răspopită”, cu albumul de fotografii în braţe.

Cercul se închide: aceeaşi cicăleală, aceleaşi poveşti despre părul lui roşcat, despre chelire etc. Dar guraliva şi cârcotaşa lui mamă o acceptă pe Treva de noră, drept care filmul se poate îndrepta sigur către happy ending. Cu un stop-cadru pe fiul care – cu un zâmbet resemnat în colţul gurii, semn că a început să deprindă simţul umorului – îşi îmbrăţişează cu privirea mama şi posibila nevastă.

Killjoys

Citesc în Mount Athos. Renewal in Paradise despre pustia Athosului, din sudul peninsulei. Locuri aspre, chilii pitite-n stânci, pusnici care se retrag acolo, se nevoiesc şi vieţuiesc, în deplină singurătate, câte cincizeci de ani şi mai bine. Oameni care fug de lume pentru a se întâlni – prin rugăciunea neîncetată, prin post, prin despătimire - cu Însuşi Dumnezeu. Straşnic mecanism de spiritual maintanence trebuie să mai aibe anahoreţii aceia. Care, culmea, nu se plâng ba de una ba de alta, nu fac fiţe, nu reproşează celor din jur (rudelor mai întâi) că i-au uitat, că nu mai au nevoie de ei, că sunt ai nimănui.

Dincolo, peste ameţitoare văi, în cotloanele stâncilor şi prăpăstiilor unite doar de-un cablu şi-un scripete, oameni înduhovniciţi cu asupra de măsură se simt cu adevăraţi fericiţi fără să aibe parte de telefoanele politicoase sau de vizitele de curtuazie ale nimănui. Noi, aici în lume, suntem adevăraţii killjoys (ucigători de bucurie, feţe stafidite de răutate şi ranchiună fără vreun motiv, chiar şi fără să fi ajuns neapărat la bătrâneţe), iar ei sunt cei care nu citesc, ci trăiesc de-a pururi jurnalul fericirii de-a fi oameni desăvârşiţi.

Printe aceştia sunt câţiva pustnici care păstrează hamletian (sau e viceversa, şi Marele Will a împrumutat găselniţa cu craniul lui Yorick din scrierile Părinţilor sau poate alte scrieri, precreştine, şi mai vechi?) zeci de cranii ale predecesorilor, pe câte un raft. În semn de memento mori, desigur. Cum se mai urcă unul la cer, cum i se decupează craniul din schelet (la exhumare, după o vreme) pentru a-i fi adăugat la mulţimea existentă...

Evanghelia îndoielii

„Ştiu de ce fug, dar nu ştiu ce caut!”, scria Montaigne în Eseuri-le sale, despre cel ce călătoreşte. În Religulous (2008), un documentar în straie de road movie (ilar pentru unii, blasfemiator pentru alţii), Bill Maher - producător, scenarist şi neastâmpărat jurnalist - călătoreşte prin diferite „locuri sfinte” din Italia, Israel, Marea Britanie, Florida, Missouri, Utah etc.

De ce anume fuge Bill Maher aflăm încă de la început: de măştile lui homo religiosus – aşa cum le percepe un stand up comedian al cărui umor sardonic se intersectează, nu o dată, cu replicile tăioase şi haioase à la Woody Allen. Spre ce anume se îndreaptă şi cum ar arăta lumea ideală pentru el? Spre nicăieri, după cum spune şi cântecul lui Talking Heads (Road to Nowhere) lipit de genericul final. Iar lumea sa ideală ar arăta – e uşor de ghicit - fără religie. Dar o lume fără religie (religii) e greu de închipuit. Teritoriul e foarte alunecos - John Lennon a încercat să şi-o imagineze („no heaven”, „no hell below us”, „no countries”, „nothing to kill or die for”, „no possessions”, „no need for greed or hunger”, „and no religion, too”) şi a plătit cu viaţa revolta sa. În plus, se ştie că şi militantismul antireligios se poate uşor transforma într-o religie. Iudaismul, creştinismul, islamismul, mormonismul, scientologia, practicile păgâne şi religiile egiptene sunt luate pe rând în tărbacă de Maher în Religulous. Peste aderenţii acestor religii este aşezată – invariabil şi fără nuanţare - aceeaşi etichetă: crazy. Naratorul şi-a găsit şi-un aliat de nădejde, cu patalama, în Dr. Andrew Newberg (un neurolog) care îi confirmă bănuiala: „Religia este o tulburare de natură neurologică.”

De ce atâta înverşunare împotriva religiei? Pentru că somnul raţiunii – propovăduieşte agnostic şi revoltat acest auto-proclamat „evanghelist al îndoielii” - naşte nu doar monştri, ci şi devastatoare războaie. Toate religiile sunt „extrem de dăunătoare progresului omenirii”, „e ca şi cum ai vinde un produs invizibil”, „dau naştere terorismului nuclear” ş.a.m.d. O observaţie, aici. Se pomeneşte în câteva rânduri – apropo de pericolul totalitarismului şi al fanatismului religios ori politic - despre dezastrul Holocaustului, dar nu se suflă o vorbă despre fenomenul Gulag din imperiul ateu (nota bene!) cârmuit de un convins prigonitor al religiilor. (Nu se spune nimic nici despre rolul jucat de credinţa aceea paradoxală, tainică, restauratoare, ce a salvat atâtea vieţi de la disperare în vremuri de bejanie, dar aceasta ar fi un alt subiect de discuţie, ce nu ar face oricum rating la un film.)

Simplificator şi tezist, Religulous este cosmetizat „ca la carte” cu poante isteţe şi replici quick, cu scurte inserţii de arhivă (ce punctează idei, observaţii, teze), cu interviuri luate la diverşi lideri (şi formatori) de opinie sau pur şi simplu umor oameni simpli prin care se urmăreşte scoaterea la iveală a convingerilor absurde îmbrăţişate de toţi cei ce se consideră oameni religioşi. De fapt, ceea ce pare să-l scandalizeze pe Maher este nu atât religia „în sine”, cât activismul religios - triumfalist, lozincard şi ipocrit - al celor ce, din considerente mai degrabă politice, abuzează cum îi taie capul de un verset sau altul din Biblie. Fără nicio urmă de simţ al ridicolului, de unde şi titlul filmului, o combinaţie între religious şi ridiculous.

În fond, Biblia este Cartea Bisericii, care – prin adunări (sinoade) ecumenice – a redactat-o, a formulat canoanele scripturale, iconografice etc. şi care, în fine, constituie cadrul firesc în care această „Carte a Cărţilor” se cuvine tălmăcită, desluşită, trăită. „Contextul dă textul” – spunea Constantin Noica. Însă nu Biblia în sine (qua Carte a Bisericii) este ridiculizată de Maher, ci felul (contextul) în care anumite pasaje răzleţe, luate mot à mot din această vastă antologie de cărţi, au devenit pentru mulţi „literă de lege” şi prilej de a mai înfiinţa un club sau o bisericuţă, de a arunca anateme „infidelilor”, „ereticilor”, „apostaţilor”. Nu ideea de mântuire/desăvârşire/izbăvire prin suferinţă şi dobândirea smereniei (imitatio Christi) îl irită pe Bill Maher, ci acea „self-fulfilling prophecy”, acea aroganţă şi îndreptăţire de sine pe care-o întâlneşte la tot pasul, în parcurile tematice cu subiecte biblice (vezi, referitor la acest subiect, replica inteligentă a lui Denis Arcand în Jésus de Montréal), în fenomenul răspândit (în SUA) al tele-evanghelismului, în impostura practicată fără de ruşine peste tot în lume cu Biblia în mână etc.

Prin revolta sa viscerală, Bill Maher aminteşte de Friedrich Nietzsche, James Joyce, Ingmar Bergman sau Louis Bunuel – ca să pomenim doar câteva nume de iconoclaşti celebri. Ce au cu toţii în comun? Acelaşi nefast context puritan care, în loc să le îmbisericească mintea, i-a depărtat din ce în ce mai tare de o biserică pe care o găseau înfricoşătoare şi plictisitoare. Practic, Maher (jumătate evreu, jumătate catolic) a fost victima unei „cateheze” agresive şi sardonic de legaliste, cu totul străină de orice „dreaptă socotinţă”, de orice happy medium. „Când mă gândesc la copilărie, îmi spun că biserica nu avea nicio relevanţă în viaţa mea. Superman şi baseballul însă aveau.” Dez-bisericirea a fost, pentru el, „schimbarea la faţă” (avea 13 ani), dar „luminarea” i-a venit nu din strălucirea taborică transfiguratoare, ci din înţelepciunea lumească – războinică, anticlericală şi raţionalistă - a iluminiştilor.

Ghost village

Am fost în Nadăş - satul părintesc al bunicilor Ralucăi (pe linie paternă), din apropiere de Recaş. Locul este un fel de ghost village. Dacă la sfârşitul anilor 50 vieţuiau în jur de 500 de suflete, acum mai trăieşte acolo o singură familie. Alte câteva familii (fii şi fiice ale celor care, once upon a time, locuiseră aici) şi-au construit recent nişte cabane, iar altele sunt în construcţie. Din casele celor care şi-au luat lumea-n cap spre alte zări mai norocoase (satul, situat între dealurile Lipovei, a fost adesea inundat) n-au mai rămas decât – pe ici, pe colo – nişte moviliţe de pământ pe care au crescut copaci şi bălării. Cu ochiul liber nu se putea recunoaşte, cu exactitate, unde anume a fost casa părintească, şcoala, primăria etc. Fiind un fel de no man’s land, am ciugulit nişte mure şi prune delicioase. Decupate din decoruri tarkovskiene, cele două biserici (ortodoxă şi romano-catolică) sunt acum o ruină: fără acoperiş, ferestre şi uşi, cu doar o parte din zidurile laterale. Biserica ortodoxă, informează Wikipedia, „respecta caracteristicile stilului baroc vienez, larg răspândit în această parte a ţării”. Într-un fel, poate că e mai bine că am văzut-o fără picturile din ea (probabil tot renascentiste, realiste şi baroce). Aşa cum a rămas - doar cărămizi şi-un strat de tencuială, pe care se mai zărea o vopsea galbenă - mai păstrează un aer romantic, poetic, elegiac.

Flash-back: filmul lui Laurenţiu Damian (1991), Rămânerea. Same story: un sat care, de-a lungul anilor, se depopulează. Personajul principal: Timpul, cu graba lui nemiloasă, care ne va înghiţi cândva pe toţi.

Inscripţie

M.E. (un fel de agent) îmi vesteşte, în timpul unui „chat duhovnicesc” de pe messenger (part deux), că odată, un tip pe care l-a cunoscut (a venit la el la un interview) s-a declarat agnostic, deşi a absolvit un institut teologic ortodox. A vrut să ştie mai multe despre el, l-a descusut şi băiatul i-a mărturisit că după cele văzute acolo n-a mai putut să creadă. Şcoala sau facultatea de teologie, loc de pierzanie – iată o teză interesantă! Incidentul relatat de amicul meu (unul dintre cybernauţii – încă – ni vu , ni connu) mi-a amintit de o zi frumoasă de, parcă, februarie, anul acesta. Eram acasă împreună cu Costel, Octavian, cu F.D. şi cu O.C.. Am stat împreună zece ore toţi cinci, am povestit, am văzut un film (Bobby Deerfield) şi, evident, am mâncat şi-am băut bere. O.C. găseşte pe-un raft cartea lui Bunuel (Mon dernier soupir) şi se opreşte asupra unui pasaj care lui i se pare semnificativ: iconoclastul regizor al Viridianei şi al Câinelui andaluz povesteşte cum anii tinereţii petrecuţi la o şcoală romano-catolică, l-au făcut să-şi piardă ireversibil credinţa. F.D. răspunde provocator că aceeaşi atmosferă se poate întâlni la fel de bine şi într-un seminar ori într-un institut teologic ortodox. O.C. nu pare convins şi-l contrazice. Se iscă atunci un schimb de replici strânse între ei, pe alocuri amuzante, dar all’s well that ends well. Nota dominantă a fost nu schimbul de replici tăioase, ci buna dispoziţie şi umorul, o stare de easy goingness de zile mari.

Exact acum două săptămâni, tot împreună cu F.D. şi O.C., aveam să refacem, parţial, atmosfera din acea zi de iarnă. De data asta însă decorul era incinta unei mănăstiri (primitoare, reconfortante, dichisite), unde l-am găsit pe O.C. pe post de novice. Într-un anumit sens, a ajuns în locul şi mediul pe care şi l-a dorit - mai propice rugăciunii isihaste decât zgomotoasa urbe, mai aproape de „cele îngereşti”. Despre acest tip de loc şi mediu – mănăstirea - aveam să citesc chiar azi în cartea lui Graham Speake, Mount Athos. Renewal in Paradise. Capitolul se cheamă „Initiation procedures” şi se referă la slujba de primire a unui candidat la călugărie în obştea monahală.

(Flash-back : Monahul îmi vorbeşte despre cum Andrei Rubliov, filmul nepereche al lui Tarkovski, a smintit câţiva călugări cărora i-l recomandase: „Părinte, ce film ne-aţi dat, unul cu oameni despuiaţi?...” Filmele cu nudities – ne spune Monahul - sunt smintitoare. Involuntar, îmi amintesc de aceeaşi replică rostită pe Insulă cu vreo zece ani în urmă de un neo-zeelandez devenit zelos ortodox, ce nu voia să mai vadă niciun film (îi recomandasem câteva) pentru că simţea că îl tulbură, că „sunt lumeşti, chiar şi filmele lui Tarkovski”. Dar acelaşi lucru, i-am răspuns Monahului, îl spun şi baptiştii şi, în general, puritanii. „Şi călugării!” – adaugă el, ferm. Interesantă asociere, mi-am zis. „Dar Steinhardt, cu deschiderea lui spre paradox, spre politică, spre artă şi cultură?” întreb eu. Nu mai îmi amintesc ce-a răspuns. Oricum, a sărutat ca pe o icoană cartea recent apărută despre Steinhardt (Paradoxurile libertăţii, de George Ardeleanu) pe care i-am dus-o ultima oară când ne-am întâlnit. And that speaks volumes to me!…)

Citeam în cartea lui Speake despre tipicul slujbei ortodoxe de tundere în monahism prezentată ca un rite of passage, ca o „a doua naştere”… La care poţi să ajungi, la modul ideal, şi datorită vocaţiei, dar tare mă tem că se mai nimereşte să dai peste câte un „guru” dezamăgit (de lume, de viaţă) care-şi varsă-n tine propria-i ratare. E, desigur, tot un fenomen de tip being born again…La care, vrând-nevrând, subiectul se raportează şi în funcţie de inscripţia acumulată pe hard disk-ul sufletului, în funcţie de acel „ceva” (unii, precum Ed. Herriot, l-ar numi cultură) care, în chip minunat şi paradoxal, îţi rămâne după ce – dintr-un motiv sau altul – uiţi totul.

Atenţie la pana de suflet!

Sara Goldfarb (Ellen Burstyn) e mama însingurată din Requiem for a Dream: rămasă fără bărbat, îşi petrece timpul cu celelalte femei singure din bloc. Formează chiar un fel de gaşcă de băbuţe ce clevetesc toată ziua (desigur, fără să comunice între ele), stau la plajă în zilele însorite, îşi recomandă una alteia reţete de slăbire. Când e singură, Sara stă ceasuri întregi în faţa televizorului. Atunci când fiul (Harry, un pierde vară de vreo 20+ ani) nu-l amanetează, mereu în acelaşi loc, pentru a-şi procura bani de droguri. Dar ea, mamă jertfitoare, va merge oridecâte ori e în „pană” de televizor să-şi răscumpere preţiosul obiect. „De ce nu-l reclami la Poliţie” – o întreabă, la un moment dat, cămătarul. „Nu pot. E fiul meu.”

Cum ar veni, fiecare cu drogul său. Dar iată că zapping­­-ul o aduce în preajma unui show gen Surprize, surprize, prezentat de un tip foarte asemenea lui Horea Brenciu. Aceeaşi aroganţă, aceeaşi zăpăceală, acelaşi obositor de artificial smile pe chip. Primeşte un telefon prin care este anunţată că a câştigat un concurs la show­-ul pe care cu religiozitate îl urmărea, probabil, zilnic. Dă fuga la garderobă: rochia roşie, pe care a purtat-o ultima oară la festivitatea organizată când fiul ei a terminat liceul, n-o mai cuprinde. Una dintre amice îi şopteşte: ştiu eu o reţetă de slăbit cât ai zice peşte. Alt pocinog: pilule de slăbire, dietă extremă, halucinaţii, interferenţe vis-realitate (ce amintesc de All That Jazz), delir, spitalizare, administrare forţată de mâncare, electro-şocuri. Rezultatul: un om desfigurat. Babele care-o vizitează la spital îi plâng de milă. Dar ea, mamă până-n vârful unghiilor, încă mai visează: se ghemuieşte, pe patul de spital, asemenea pruncilor în burta maternă, şi cu ochii larg deschişi se vede aievea pe platoul acelei emisiuni, unde ea apare – suplă – în rochia roşie, iar the special guest e chiar fiul ei, tras la costum de patru ace. Se îmbrăţişează şi îşi spun I love you.

Practic, sindromul de care suferă Sara este nemiloasa akedie. Sau, mai pe româneşte: depresia, plictiseala, spleen-ul năprasnic. Inutil să spui unui purtător de acest virus să se gândească la cei mai trişti ca ei (la soarta milioanelor de victime ale Gulag-ului sovietic, pentru a ne opri doar la un exemplu, dintre nenumărate altele, din turbulenta istorie a omenirii), să vadă jumătatea plină a paharului, să se bucure de darul numit viaţă, să înveţe să se iubească, să se tolereze, să se respecte mai mult. Paralizia lor sufletească e iraţională. Şi într-adevăr, în absenţa credinţei-nebunie, în absenţa unei pasiuni (hobby, spun englezii) care să-ţi ocupe timpul şi să-ţi dea un rost vieţii, „totu-i vânt, totu-i vânt, cad stele arzând”. Nimeni însă nu a putut explica raţional nici mecanismele tainice prin care, cei care încă mai păstrează vie torţa din suflet, ştiu să privească lumea cu ochi buni, ştiu să se bucure de un răsărit de soare, de un apus ori de căderea ploii. Altfel spus, ştiu să rămână, încă, tineri.

Ni vu, ni connu

Cu vreo 15-16 ani în urmă aveam să fac cunoştinţă cu câţiva „misionari” de tip born again, veniţi şi-n ţara aceasta „să planteze biserici”. Chiar aşa se exprimau, nu sunt cuvinte inventate de mine. Ei bine, oricât încercam să leg un dialog cu ei, mă loveam mereu de concepţiile lor puritane, de nezdruncinat, moraliste, de sintagme decupate din Biblie după bunul lor plac pe post de obuze etc. Viaţa lucrează adesea în chip miraculos, căci în toată această „colaborare”, au fost şi – zic eu – câştiguri. Aşa aveam să descopăr câteva cărţi în limba engleză care mi-au infirmat prejudecata că Ortodoxia ţine de zona balcanică: The Orthodox Church by Timothy Ware, Eastern Orthodox Church. A Western Perspective by Daniel Clandenin, Sham Pearls on Real Swine & Dancing Alone. A Quest for Orthodox Faith in a World of False Religions by Franky Schaeffer etc. M-au ajutat enorm să înţeleg (împreună cu, atunci, recent descoperitul Jurnal al fericirii de Nicolae Steinhardt, cu filmele lui Tarkovski ş.a.) cuvintele lui Ware: „Theology, mysticism, spirituality, moral rules, worship, art: these things must not be kept in separate compartments” sau ale lui Tarkovski însuşi: „Arta şi religia sunt două feţe ale aceleiaşi monede”. În timpul şederii pe Insulă aveam să întâlnesc însă vreo câţiva ortodocşi occidentali ale căror obtuzitate de gândire şi simţire cripto-americană m-au derutat. Revenit acasă experienţa s-a repetat. Drumul printre Scylla (focarul nihilist, încrâncenat militant de free thinking) şi Caribda (focarul ce aplică feciorelnic politica struţului şi pudibonderia de pension asortată cu o vajnică morală triumfalistă) trebuie – nu se poate altfel - să continue.

Deunăzi am ieşit dintr-un schimb de replici steril şi epuizant (a talk in circles) cu un tânăr semnatar de comentarii pe blog - nevăzut, necunoscut - ce o ţine pe-a lui în numele unui puritanism pravoslavnic (dar putea fi la fel de bine de tip papist ori tributar lozincii sola Scriptura). Mi-a amintit astfel de o groază de maniaci pe care i-am întâlnit în trecutul mai recent sau mai îndepărtat. Mi-am amintit-o şi pe bătrânica sclifosită ce comenta după fiecare proiecţie cu filme anul trecut, de la UVT. Mania cristalofiliei nu ţine însă de vârstă. După această zâzanie stupidă primesc - din cer, de undeva – câteva cuvinte de recunoştinţă pentru rândurile pe care, de vreo doi ani, le adun şi apoi expediez aproape zilnic în neantul alb al blogosferei. Am trăit astfel, pentru o clipă, un strop din bucuria ce-o vor fi simţit şi Steinhardt când i se adresa o vorbă de bine (vezi eseul său pe această temă aici) şi Tarkovski în urma lecturii scrisorilor călduroase venite de la necunoscuţi spectatori ai Oglinzii din toată Rusia („Vă mulţumesc pentru Oglinda! Aşa a fost şi copilăria mea…Dar cum aţi ştiut? …În sala întunecată, privind la pânza luminată de harul dumneavoastră, pentru prima oară în viaţă am simţit că nu sunt singură…”, „Este atât de minunat să ştii că totuşi, există un om care ar putea să te înţeleagă, să te înţeleagă corect şi până la capăt!”, „Pentru prima dată în viaţa mea filmul a devenit realitate, iată de ce merg la el: ca să trăiesc în el!” etc.) Îi mulţumesc încă o dată acestui cybernaut ni vu, ni connu pentru vorbele sale bune.

Dialog cu infinitul

Deunăzi, mai în glumă, mai în serios AE îmi reproşează, parafrazându-l pe Ţuţea, că – atunci când e vorba de aprecierea unui regizor de film - aş judeca lucrurile aşa: „Regizor e Tarkovski; dacă nu e Tarkovski, nu cred în el” ... Foarte departe de adevăr nu e, ce-i drept. Atâta doar că formula stricto sensu (reducţionistă) pe care mi-o impută nu mă împiedică să mă bucur (şi ce mare lucru să te bucuri, încă să te mai bucuri!) de alte câteva sute de filme din acest un secol şi ceva de cinema.

M-am jucat odată şi, largo sensu, am întocmit un power point cu imagini (şi afişe) din peste 500 de filme din toată lumea: de la Griffith, Murnau, Vidor, von Stroheim, Chaplin, Welles, Dovjenko, Eisenstein, Dreyer, Bresson, Bunuel, Bergman, Ray, Kurosawa, Mizoguchi, Ozu, Paradjanov, Abuladze, Mihalkov, Wajda, Zanussi, Forman, Menzel, Demy, Godard, Pollack, Scott, Allen, Alea, Antonioni, Fellini, Renoir, Kusturica, Wenders, Lyne, von Trier, Fosse, Ciulei, Pintilie, Săucan, Piţa, Tatos, Veroiu, Daneliuc, Mungiu şi lista rămâne în continuare deschisă. Filme care trimit spre celelalte arte, şi, uneori (mai mult sau mai puţin explicit), spre „arta artelor” – rugăciunea, care „deschide posibilitatea relaţiei cu infinitul”.

Am rămas la Tarkovski datorită omogenităţii valorice a operei sale, omogenitate şi problematizare pe care nu am mai întâlnit-o la nimeni. Datorită unor teme cruciale care continuă să mă bântuie: relaţia mamă-fiu, tatăl absent, încăpăţânarea de a-ţi urma crezul (datoria morală despre care vorbea), şi last, but not least, mântuirea. Tarkovski a înţeles (cum puţini alţi confraţi ai săi din cea de-a şaptea artă au intuit) şi m-a ajutat să înţeleg că „menirea artei este de a pregăti omul pentru moarte”; că „numai arta, prin şoc şi catharsis, se învredniceşte să facă sufletul omenesc să fie receptiv la bine”.

Aşadar, Călăuza Tarkovski este – pour moi - un vector. Un vector şi nu o lozincă, nu un „bilet de papagal”, nu o teză ideologică sau religioasă, nu concepte şi predici aride. El este „canonul” de limbaj cinematografic (semnificant şi semnificat), the message in a bottle, the truth in a nutshell, dar mai sunt o groază de lucrări „necanonice”, complementare, în care găsesc multă bucurie, de „butelcuţe” în care sunt pitite raze de lumină şi adevăr. Pentru mine însă, partea cea mai frumoasă a lucrurilor e că – dincolo de capriciile propriei mele sensibilităţi şi limitelor pricinuite de gusturile pe care mi le asum – această necunoscută, acest Δx („necanonic”, „apocrif”) are valori infinite. Este asemenea sintagmei (poate cea mai frumoasă) de la sfârşitul Evangheliei lui Ioan: „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris.”

Eldorado

Gaily bedight,
A gallant knight,
In sunshine and in shadow,
Had journeyed long,
Singing a song,
In search of Eldorado.

But he grew old
This knight so bold
And o'er his heart a shadow
Fell as he found
No spot of ground
That looked like Eldorado.

And, as his strength
Failed him at length,
He met a pilgrim shadow
"Shadow," said he,
"Where can it be
This land of Eldorado?"

"Over the Mountains
Of the Moon,
Down the Valley of the Shadow,
Ride, boldly ride,"
The shade replied
"If you seek for Eldorado!"

Eldorado

by Edgar Allan Poe

Candles

Days to come stand in front of us
like a row of lighted candles—
golden, warm, and vivid candles.

Days gone by fall behind us,
a gloomy line of snuffed-out candles;
the nearest are smoking still,
cold, melted, and bent.

I don’t want to look at them: their shape saddens me,
and it saddens me to remember their original light.
I look ahead at my lighted candles.

I don’t want to turn for fear of seeing, terrified,
how quickly that dark line gets longer,
how quickly the snuffed-out candles proliferate.

Candles
by Konstantin Kavafis

Ithaca

În Ulysses de James Joyce capitolul corespunzător momentului Ithaca (penultimul din volumul al doilea) este scris la modul catihetic - întrebări (cât mai precise, ştiinţifice cu putinţă) şi răspunsuri ce urmăresc serios, pedant, o similară pecizie. Cum Joyce a izbutit, în Ulysses, o „geografie a trupului”, acest capitol ar corespunde scheletului. În ideea că dialogul, comunicarea, comuniunea ar reprezenta osatura omenirii. Tâlcul acestui capitol? Ni-l dezvăluie Mircea Ivănescu, rafinatul traducător al romanului: „Afirmarea posibilităţii de comunicare, de comuniune (fie că o interpretăm ca având loc între două fiinţe omeneşti pur şi simplu, fie că îi atribuim sensurile mai adânci pe care le-ar reprezenta cele două personaje centrale) se produce aici, acasă la Bloom, şi celebrarea acestei conjuncţii sufleteşti s-ar înfăptui, la modul ironic, caracteristic viziunii joyciene, prin consumarea unei ceşti de cacao, sugerându-se şi acompaniamentul unor cântece sau imnuri rituale corespunzătoare formaţiilor respective ale celor doi participanţi [Leopold Bloom şi Stephen Daedalus]. Ultimele pagini ale capitolului, când Bloom, rămas singur, se reintegrează patului conjugal, reproduc în fraze tot mai relaxate alunecarea treptată în somn a personajului care şi-a încheiat ziua.”

Am găsit, azi, în cartea Mount Athos. Renewal in Paradise de G. Speake, o trimitere la barbarii lui Kavafis. Am căutat în cyberspace şi, at a click distance aveam să găsesc, o clipă mai apoi, câteva informaţii despre poetul cu pricina. Se numeşte Konstantin Kavafis (Κωνσταντίνος Π. Καβάφης) şi una din operele sale de căpătâi este poemul Waiting for the Barbarians (1904). Aici, prin persoana unui narator bizantin ipocrit, Kavafis explorează cu cinism ideea că a cultiva frica de un inamic extern invizibil de obicei aduce foloase în interior. Interesantă ipoteză. Şi mereu actuală. Am găsit însă, pe youtube, un alt admirabil poem al său pe muzica lui Vangelis şi în lectura lui Sean Connery: Ithaca. Mesajul: bogăţia e în drum (experienţe, maturizare, cunoaştere), nu în ţintă. Numai drumul e interesant, ţinta e cuprinsă în drum.

ITHACA

Konstantin Kavafis / Vangelis / Sean Connery

see video here

As you set out for Ithaca

hope that your journey is a long one,

full of adventure, full of discovery.

Laistrygonians and Cyclops,

angry Poseidon-don't be afraid of them:

you'll never find things like that on your way

as long as you keep your thoughts raised high,

as long as a rare sensasion

touches your spirit and your body.

Laistrygonians and Cyclops,

wild Poseidon-you won't encounter them

unless you bring them along inside your soul,

unless your soul sets them up in front of you.

Hope that your journey is a long one.

May there be many summer mornings when,

with what pleasure, what joy,

you come into harbors you're seeing for the first time;

may you stop at Phoenician trading stations to buy fine things,

mother of pearl and coral, amber and ebony,

sensual perfume of every kind- as many sensual perfumes as you can;

and may you visit many Egyptian cities

to learn and learn again from those who know.

Keep Ithaka always in your mind.

Arriving there is what you're destined for.

But don't hurry the journey at all.

Better if it lasts for years,

so that you're old by the time you reach the island,

wealthy with all you've gained on the way,

not expecting Ithaca to make you rich.

Ithaca gave you the marvelous journey.

Without her you would have not set out.

She has nothing left to give you now.

And if you find her poor, Ithaca won't have fooled you.

Wise as you will have become, so full of experience,

you'll have understood by then what these Ithacas mean.

Hora dezbinării

În chiar ziua plecării noastre de la Pătrunsa, un călugăr sfătos m-a reţinut câteva minute pentru o ultimă discuţie, cum altfel, duhovnicească. Spunea, la un moment dat, că atunci când omul arată cu degetul (spre altcineva, desigur), doar un deget e îndreptat spre persoana (ori spre fapta) incriminată, cele trei care sunt dedesubt sunt îndreptate spre acuzator, iar unul e sau ridicat, de obicei, înspre cer sau îndreptat şi el spre „vinovat”. Oricum, scorul e 3 la 2 în defavoarea persoanei care arată cu degetul (degetele). Imaginea creată astfel e grăitoare şi justă. Pentru că există, de fiecare dată, o parte de vină a celui ce acuză. Spre ea îndreptăm, iată, cele trei deşte ale noastre ce stau cuibărite în căuşul palmei.

Oboseala (sila, saturaţia) pricinuită de neînţelegeri repetate este numai în parte vina celui care, zicem noi, nu vrea să priceapă. Să ne priceapă. Dar de ce ar trebui să priceapă în felul în care nouă ni se pare că pricepem ceva? Nu poţi fi dădacă la toată lumea şi nici la fiecare în parte. Ţi-ar trebui miliarde de vieţi. Lumea e mare şi îndestulătoare. Loc sub soare e pentru toţi. Live and let live – iată cea mai bună consiliere. Dar nu poţi împlini asta câtă vreme te afli în mijlocul discordiei, polemicilor, zâzaniei.

Mi se pare întru totul explicabilă supărarea omului pe sine, mai exact pe partea sa de vină, de „colaboraţionism” cu prostia, cu fanatismul, cu imbecilitatea, cu viclenia etc. care-l face responsabil de toate neînţelegerile sterile următoare intrării sale în hora dezbinării. Pe de altă parte bănuiesc că puţini au deprins puterea de a-i rezista, de a vorbi cât mai puţin, de a se exprima cât mai esenţializat, pentru a nu-i asteniza pe cei din jur cu obsesiile lor, cu lozincile lor, cu nemulţumirile lor, cu – adesea – falsele lor probleme. Iar pentru asta e nevoie de umor, niţică ironie şi chiar autoironie (de care spiritele obtuze nu vor să ştie).

Nu numai că socot explicabilă supărarea omului pe sine, ci cred că este cu adevărat necesară pentru lămurire, pentru „igienizarea” sufletului său, pentru împăcarea pe care de cele mai multe ori fără să ştie o caută.

Well done, Mr. Forman!

La (oarecum) insistenţele lui AE am vizionat un film (relativ) recent. Am ajuns să văd filme noi din an în Paşti. Dar nu-mi pare rău.

Aşadar, am urmărit cu Raluca Goya’s Ghosts (2006) by Milos Forman. O plastică elaborată ce pune în mişcare fresce & tablouri ale celebrului pictor şi o intrigă din care am reţinut câteva scene melodramatice de telenovelă (e drept, tratarea se vrea slylish). Şi o temă înduioşătoare: mama ce-şi iubeşte şi (după ce e eliberată, 15 ani mai târziu, din temniţa Inchiziţiei) îşi caută disperată fetiţa ce i fost luată de la piept înainte de a apuca să fie alăptată. Deci tot n-am scăpat de virusul soap opera, oricât m-aş feri de TV. În plus, nişte prezenţe actoriceşti în roluri de cvasi-operetă (Javier Bardem, cel din Mar adentro; Natalie Portman, copila din Leon; Stellan Starsgård, cel din Breaking the Waves). Şi, not to forget that, un mesaj – foarte, foarte trendy azi - anti-clerical şi antibisericesc. În treacăt (şi nu prea), aluzii la politica antisemită din timpul Inchiziţiei. Totul petrecându-se sub soarele strălucitor al Iluminismului. Prea mult însă nu recuperează filmul lui Forman (regizor şi co-scenarist) din lumina Taborului, a Schimbării la Faţă. Din instituţia apuseană papistă a comunităţii romano-catolice îl intersează exclusiv can-canurile, „jocurile de culise”, „exploatarea ignoranţilor” de către cei educaţi (clericii) etc. În schimb ridică osanale curentului politic anticlerical şi „eliberării”, de către oastea lui Napoleon, a naţiunii ţinute „în întuneric” prin grija Bisericii Apusene. Well done, mister!

Ce vină are maestrul Forman, cel care cândva era un brand în lumea filmului, prin filme ca: Balul pompierilor, Asul de pică, Iubirile unei blonde, Taking Off, One Flew Over a Cuckoo’s Nest, Amadeus? Nu mai are nicio vină. După comisionul sau ciubucul (gras, foarte gras) numit People vs. Larry Flynt (în care dirija un aprig match între notoriul magnat al mediei pornografice şi un la fel de notoriu predicator baptist, în aşa fel ca publicul să adere la „cauza” lui Mister Hustler) nu mai poate avea nicio vină. Pur şi simplu pentru că n-a mai rămas nimic din el. Oh, da. A mai rămas pasiunea de a filma cadre somptuoase în costume şi decoruri glamorous de epocă. Şi totuşi: cui prodest?

A kind of inferno

Aseară, în vizită la mama, am descoperit că tocmai începuse la TV filmul american The Towering Inferno (1974). L-am văzut o singură dată cap-coadă: la premiera sa pe ecranele cinematografelor din România, prin 1980. Era într-o duminică seara şi ţin minte că Şerban a procurat bilete „pe sub tejghea”. Avea el un password cu care mergea la sigur: „Inspecţia energetică!” Pentru că lucra la IRET (Uzina Electrică) avea cunoştinţe şi la cinematografe, întotdeauna obţinând locuri în loje, rezervate pentru special guests. Dintr-o lojă de la balconul cinematografului Capitol am privit, cu ochii copilului de 12-13 ani, acest disaster movie în format wide screen şi, bizar, memoria încă reţine că am sacrificat, în seara aceea, un alt film american ce fusese difuzat la TV în acelaşi interval orar: Julia (by Fred Zinnermann, cu Jane Fonda şi Vanessa Redgrave). Nu l-am văzut nici până în ziua de azi.

Am descoperit atunci câteva celebrities (Paul Newman, Steve McQueen, Faye Dunaway, Richard Chamberlain etc.) mai tinere cu vreo opt ani datorită politicii lui Ceauşescu de a achiziţiona „vechituri”. Noutăţile (filme din producţia anului curent) se plăteau – normal - mai piperat. Voi fi urmărit atunci, cu sufletul la gură, întâmplările fictive din Infernul din zgârie-nori (inspirata traducere românească a titlului) care în toamna anului 2001 aveau să devină apocalipsă pentru miile de oameni ce se aflau în turnurile gemene din N.Y. şi în celelalte clădiri afectate de „atacurile teroriste” din 9/11. Un detaliu întâmplător (oare?): baza de date imdb informează că filmările acestui block buster s-au încheiat în ... 11 septembrie 1974.

Towering Inferno ilustrează expresiv conceptul de film hollywoodian, în care producătorul (nu regizorul, cum s-ar cuveni) e totul. Că spectatorii (de ordinul sutelor de milioane) consumă, în virtutea inerţiei (a comodităţii de gândire) acest tip de film-conservă nu ar fi niciun necaz. Nenorocirea este că acest tip de filme (cu scheme şi clişee care „merg la sigur”, adică aduc bani într-o industrie încă extrem de profitabilă) fac ravagii în suflelele celor care, addicted to mediocrity, le urmăresc şi le asimilează asemenea produselor de fast food. Că omul mai trage cu privirea la astfel de eresuri n-ar fi bai. Dar atunci când, cuibărite în mintea şi inimile atâtor amărâţi ce aleg acum de bună voie să fie spălaţi pe creier, ele ucid orice dorinţă de a vedea şi altceva e deja dubios. E semn că gândul viclean al producătorilor contabili a izbândit şi robeşte acum tot ce-a mai rămas din oameni. E semn că imaginea-idol a cinematografului este viţelul de aur al vremurilor în care trăim. Acel altceva (filme „de autor”, filme care mărturisesc despre condiţia umană, despre căutările omului, despre odiseea lui întru desăvârşire etc.) nu mai ajunge nicidecum pe pânza ecranului de cinema. Cinematografele sunt tot mai sofisticate, sunetul tot mai performant, efectele speciale se întrec pe sine într-o cursă ce pare fără sfârşit, iar cel care pretinde altceva trece drept un alien de care vor să se descotorosească toţi.

Filme cool, superacţiune, supervedete, fantezie, evazionism. Adică, aşa cum spunea Norman Mailer, in an age without religion, celebrities are our new gods. If we have no faith in afterlife and this life is our only one, then celebrity is the nearest any of us will get to immortality, and the pursuit of it becomes more urgent. Atunci, dacă ar fi să dăm crezare vrobelor lui (şi de ce n-am face-o?) nu ne mai rămâne decât să ne întoarcem, în genunchi, la acele valori pe care corectitudinea politică a zilelor noastre le ascunde mereu sub preş.