Sorry seems to be the hardest word - Film & metanoie

Un mai tânăr amic cinefil îmi sugerează să scriu despre „filme bune de pus la rană, filme care tratează despre remuşcare şi iertare”. Din puzderia de titluri posibile, rândurile de faţă vor aminti, printr-o selecţie evident subiectivă, doar câteva. Cinematografia (ca şi celelalte arte) a recurs, nu de puţine ori, la teme (sau sub-teme) legate de iertare, căinţă şi remuşcare - „viermele conştiinţei”. Pretexte melodramatice adesea cosmetizate – pe micul şi pe marele ecran - în ambalaje comerciale (telenovele, confessional TV, romances etc.), ele pot naşte uneori creaţii antologice, de referinţă. Dar şi aceste filme le pot folosi doar ca element de umplutură. Ce altceva sunt, de exemplu, puseurile de căinţă – subliminale, frivole şi neizbăvitoare – ilustrate de Steven Spielberg în Lista lui Schindler / Schindler’s List (1993). Acolo, ofiţerul nazist jucat de Ralph Fiennes este, subit, copleşit de ruşine, de vinovăţie. Se hotărăşte să se schimbe radical, să fie un om bun. Şi rezistă, preţ de câteva…secunde, apoi – he simply can’t help it – îşi descarcă la întâmplare pistolul în cine se nimerea (prizonieri din lagăr, desigur). „Omul vechi” din el a fost mai puternic. În cele din urmă îşi va face dreptate singur, punându-şi capăt zilelor. „Omul nou” n-a mai avut timp să se nască. În exemplele care vor urma, lupta dintre „vechi” şi „nou” este strânsă şi biruitoare iese – mai mult sau mai puţin forţat şi „tras de păr” – metanoia, „făptura cea nouă”.

Iată mai întâi o melodramă stylish, cu happy end, ce sugerează trezirea la o nouă viaţă a conştiinţei eroului şi necurmata speranţă în renaşterea sufletului uman. Din perioada „antică” a cinematografului, Aurora / Sunrise (1927) de Friedrich Murnau rămâne o bijuterie de expresivitate stilistică şi „grandoare aproape liturgică” (Henri Agel). Pe genericul filmului stă scris: „Acest cântec al Bărbatului şi al Femeii, de nicăieri şi de pretutindeni s-ar putea întâmpla aici şi oriunde, pentru că peste tot - în tumultul oraşului sau sub cerul liber al fermei - soarele răsare sau apune, pentru că pretutindeni viaţa este foarte asemănătoare, câteodată amară, alteori dulce, cu lacrimi şi râsete, cu greşelile şi iertările ei...”

Cât de frumos arată remuşcarea şi în straie nipone! În epilogul Povestirilor lunii palide după ploaie / Ugetsu Monogatari (1953), în regia lui Kenji Mizoguchi, există un zguduitor deznodământ purificator. Tobei, ţăranul care (prin impostură) şi-a cucerit gloria de samurai şi a ajuns la culmea făloşeniei, îşi regăseşte soţia (Ohama) abandonată într-o casă de gheişe unde era obligată să se prostitueze după ce fusese violată de soldaţi. Ca într-un final de roman dostoievskian, amândoi îşi doresc să înceapă o nouă viaţă după ce - fiecare în felul său - au învăţat că „viaţa nouă nu se capătă de pomană, că trebuie răscumpărată cu preţ mare, plătită cu îndelung eroism”. Când se întorc în cătunul lor, îl surprindem pe Tobei schimbând armura şi suliţa lui de samurai (pe care le aruncă hotărât în apa unei bălţi) cu sapa. La ora prânzului, ex-gheişa redevenită cuminte „femeie de casă” îşi cheamă bărbatul la masă. Ştiind bine că semnul iertării nu stă într-o linişte nepăsătoare, ci în continua grijă că eşti mereu dator să faci ceva pentru a merita iertarea, penitentul Tobei, absorbit cu totul de treaba sa, îi face semn din cap că se va opri din lucru, dar îşi vede mai departe de săpat pământul, vrând parcă - osândindu-se sincer şi ostenindu-şi trupul - să-şi răscumpere vina de a-şi fi părăsit nevasta pentru a deveni samurai. Păcatul săvârşit devine astfel un bold de continuă înaintare în cele bune, o forţă de continuă sensibilizare spirituală. Şi olarul Genjuro îşi încheie odiseea tot acasă, după ce este trezit din vraja răsfrântă asupra lui de o misterioasă şi fantomatică prezenţă feminină (Domnişoara Wakasa, o tânără fată ce murise fără să cunoască plăcerile unei femei) care l-a atras în castelul ei. Ce anume îl face să renunţe la clipele de fericire iluzorie (despre care spune că nu şi-a putut imagina vreodată că poate să-i fie dat omului să cunoască atâta bucurie) plătită cu preţul sacrificării soţiei? Întâlnirea (întâmplătoare?) cu un preot (un înţelept al locului) care, citindu-i pe chip umbra demonică a Domnişoarei Wakasa, îi spune fără ocolişuri: „Omule, eşti într-o mare primejdie. N-ai şi tu familie, soţie, copii?...Atunci întoarce-te la ei, că altfel te îndrepţi spre pieire.” Genjuro ascultă fără să cârtească şi-l lasă pe înţelept să-i scrie pe piele un fel de tatuaj exorcizant - versuri ce evocă duhul sfânt, pentru a-l scăpa de mrejele înşelătoare ale „iubirii vinovate”. Dezlegat de vrajă, Genjuro se întoarce acasă, unde îl aşteaptă - din nou în chip „supranatural” - fantoma soţiei credincioase...În dimineaţa următoare va înţelege că totul a fost o iluzie, un vis. Vocea soţiei - acum din altă lume - îl asigură însă că îi va fi în continuare alături, că îi va da putere - deşi nu mai este în acelaşi realitate cu el - să-şi făurească, cu şi mai mare râvnă, vasele de ceramică. Copilul lor (care a supravieţuit războiului) primeşte de la mătuşa lui (Ohama) un vas cu merinde. Fără să stea pe gânduri se duce direct la mormântul mamei sale - o moviliţă în chiar faţa casei. Depune acolo, solemn, vasul cu mâncarea aburindă ca pe un prinos de recunoştinţă pentru cea care avea să plătească cu viaţa creşterea şi apărarea lui în vremuri de restrişte. Atunci, copleşiţi de magia filmului, de sublimul căinţei şi iertării aduse pe ecran, mai că ne vine şi nouă să-l parafrazăm pe Genjuro: „N-am crezut niciodată că poate exista atâta frumuseţe!” Sau metanoia birocratului din A trăi / Ikiru (1952) de Akira Kurosawa. A trăit întreaga viaţă ca un parazit al aparatului administrativ şi e pe cale să se pensioneze la fel de blazat. Vestea că suferă de o boală necruţătoare ce-i grăbeşte sfârşitul îl mâhneşte profund, însă prinde aripi după ceasurile petrecute în compania unei tinere colege de birou. Murind, învaţă să trăiască şi să dea – pentru prima oară - un sens vieţii lui anoste: ajută la construirea unui parc de joacă pentru copii într-un cartier defavorizat al urbei.

Despre iertare mărturisesc, fără excepţie, toate filmele lui Tarkovski. Ce-i drept, forma lor hieratică le face adesea mai greu accesibile. Să ne amintim de revolta şi apoi de căinţa lui Kiril, de „supărarea pe lume” şi apoi de „împăcarea cu lumea” întru desăvârşirea creaţiei sale a lui Andrei din Andrei Rubliov; de „schimbarea la faţă” a scepticului psiholog Kris după revenirea pe Pământ, în Solyaris (memorabilă replica sa: „Ruşinea va salva omenirea”, precum şi scena finală, a cărei construcţie plastică aminteşte de tabloul lui Rembrandt, Întoarcerea fiului risipitor); de boala personajului principal din Oglinda / Zerkalo – o boală ce-ar putea fi numită rău de oameni şi tratată prin menţinerea necontenită a nevoii de căinţă; de neputinţa mărturisirii şi izbăvirii din Stalker; de – în fine – testamentul patristic al lui Alexander (Erland Josepson) din Sacrificiul / Offret. Filmul lui Jiri Menzel Ciocârlii pe sârmă / Skrivánci na niti este, în primul rând, o restituire. După ce au stat sechestrate în cutii peste douăzeci de ani (message in a bottle), Ciocârliile aveau să redea (în 1990) portretul de grup şi radiografia satirică a unei uniformizante lumi cenuşii (piperate însă cu câteva tuşe erotice) în care speranţa nu a murit - un fel de microcosmos pentru întreg spaţiul concentraţionar din care nu lipsesc lirismul, tandreţea, subtilitatea, burlescul, compasiunea şi curajul. Căinţa / Monanieba lui Abuladze este, poate, expresia cea mai fericită pe care a luat-o, cinematografic, mărturisirea lui Soljeniţân despre Gulag. Acest film al perestroikăi discută mai cu seamă despre nevoia de căinţă, căci – în ciuda unei naraţiuni sofisticate (asemănătoare, conceptual, cu Scara lui Iacob / Jacob’s Ladder de Adrian Lyne, a cărei temă este dureroasa împăcare cu sinele) – nimeni nu se revoltă şi nu căieşte decât în imaginar. Ultima replică a filmului ne indică (oricât de agnostic am strâmba din nas) care este drumul şi ce anume avem de făcut: „Ce stradă e aceea care nu duce la biserică?” Tot despre restaurare sufletească – prin asceză şi nebunia întru Hristos – este şi Ostrov, filmul lui Pavel Lunghin din 2006. Monahul Anatolie trăieşte într-o mănăstire izolată şi - prin lucrarea mâinilor, post şi rugăciune - încearcă să-şi ispăşească vina de a-şi fi împuşcat camaradul, în război. Neavând pace-n suflet, reuşeşte - prin puterea rugăciunii isihaste - să dăruiască pace tuturor celor care-l vizitează din depărtări şi văd în el un făcător de minuni. Dăruind altora ceea ce el nu are, va dobândi până la urmă şi el pacea lăuntrică. Asta la capitolul story. La nivel de imagine, Ostrov-ul este „exotic” şi minimal(ist), declamativ cucernic, cu trimiteri mai mult la estetica plastică de la Discovery Channel decât la apofatismul icoanelor ortodoxe canonice. Şi, pentru a rămâne în spaţiul slav să nu uităm nici de filmul lui Zanussi, Iluminare / Iluminacja (1972): un eminent absolvent de liceu studiază fizica pentru a înţelege mai bine lumea în care trăieşte. Lucrează apoi într-un prestigios institut de cercetare. Escaladează munţii. Jeleşte un prieten care moare. Iubeşte, dar nu e iubit. Se căsătoreşte, are copii, pare să-şi găsească echilibrul interior, dar evadează şi din viaţa de familie şi se apropie de viaţa monahală, dorind să afle mai multe despre propriul suflet. Fuziune a ştiinţei cu arta, a preciziei cu creativitatea, a intelectului cu emoţia, filmul lui Zanussi este o reflecţie a nevoii dintotdeauna a sufletului omenesc pentru echilibru sufletesc şi iluminare.

O încântătoare poveste despre remuşcare şi iertare este Regele pescar / The Fisher King (1993) de Terry Gilliam. Cu precizarea că nobilul mesaj (izbăvirea unui DJ iresponsabil prin căutarea „Graalului” în plin Manhattan) este „topit” într-o suită de gag­-uri, de poncife proprii timpurilor grăbite de azi şi culturii pop. Şi ce frumos e exprimată cinematografic remuşcarea Selmei (Bjork) în Dancer in the Dark, într-una din secvenţele muzicale surreal (cu muzica folosită ca personaj dramatic, exact la în All That Jazz al lui Bob Fosse), imediat după uciderea coldbloodedly a vecinului lacom. În domeniul filmului american experimental, autofinanţat, tinerele talente şi creativitatea au şanse mai mari să răzbească. Aşa s-a întâmplat cu drama hardcore a lui Darren Aronofsky, Recviem pentru un vis / Requiem for a Dream (2000), cu patru personaje ce se zdrobesc datorită uitării (ignorării?) elementului numit demnitate şi self respect. Angajate într-o cursă infernală, sardonică întru risipire, mai găsesc totuşi puterea să evadeze – din coşmarul cotidian în care s-au rătăcit – în vis. Deopotrivă năucitor şi fermecător, Requiem este un cântec despre spulberarea acelui vis (the American Dream) şi despre abisurile morţii sale. Dar - ce surprinzător ! - ultimele sale cadre surprind cele patru personaje în poziţie fetală. Ca şi cum, la „judecata de apoi” a opţiunilor, şi-ar dori ca totul să fie doar un vis greu şi să se mai poată întoarce la starea de neprihănire a pruncilor. Tot remuşcarea este starea ce-l înviază şi pe Max, personajul din π (debutul lui Aronofsky, din 1998) – un geniu în teoria numerelor, mult mai interesat de calcule şi probabilităţi decât să socializeze, să trăiască printre oameni. Finalul este mai degrabă up (adică pozitiv, optimist şi fericit, dar - nota bene - fără să pară un adaos artificial): pentru prima oară acest savant excentric nu mai face concurenţă cu ordinatorul. Atunci când fetiţa din vecini îl întreabă pe Max rezultatul unei complicate înmulţiri, el nu îi mai spune - cum izbutea mereu - numărul (din multe unităţi) pe de rost, cu o secundă înaintea calculatorului (pe al cărui ecran ea putea citi rezultatul), ci preferă - iarăşi pentru întâia oară - să o privească-n ochi pe micuţa care-l asalta, ori de câte ori îl întâlnea, cu astfel de întrebări. Ultima secvenţă marchează astfel intrarea într-un alt ritm de viaţă (din algebră în geometria sufletului) şi o posibilă „umanizare” a personajului torturat de obsesia zecimalelor lui π.

În filmul românesc iertarea şi împăcarea nicicând n-au fost mai insolite ca în finalul cvasi-necunoscutelor Meandre (1966) ale lui Mircea Săucan. Gelu (Dan Nuţu), un tânăr adolescent non-conformist, fuge de acasă nemaiputând să respire în căminul bazat pe minciună al părinţilor săi. Pleacă la mare ca să-l caute pe Petru (Mihai Pălădescu), bărbatul „din umbră” pe care mama sa l-a iubit mereu (şi poate în iubeşte încă), dar cu care n-a avut curajul să rămână. Ei bine - cu o „gramatică” cinematografică extrem de pretenţioasă ce şi-a devansat cu mult momentul istoric în care a apărut – Săucan îşi încheie filmul astfel: „Să ştii că adevărul, frumuseţea, iubirea există, nu sunt vorbe-n vânt!” – îi spune Petru tânărului neliniştit (şi neîmpăcat) ce tocmai ieşise din adolescenţă şi vrea, disperat, o vorbă de încurajare de la cel pe care-l consideră tată. „Ce să-ţi dau în schimb? – întreabă Puştiul. Îţi dau soarele, plaja, marea...” „Sunt ale tale?” Răspunsul lui Gelu, exuberant: „Daaaaa!” Meandre este astfel filmul iluminării, al aflării tatălui şi al maturizării. Este – spre deosebire de filmele italiene ale spleen-ului, de nouvelle vague – un film solar, luminos. Revelator al adevărurilor şi al proiecţiilor alegorice esenţiale, ecranul televizorului din 100 lei (1973, Mircea Săucan) declanşează remuşcarea cea de pe urmă a lui Andrei (Ion Dichiseanu) – un actor la modă, infatuat, talentat însă eşuat în mizerie sufletească. Ecranul TV este aici „un revelator al ipocriziei, o oglindă care nu deformează, ci doar măreşte diformităţile deja existente ale personajelor” (Iulia Blaga). În scurt-metrajul lui Cristi Mungiu Zapping (2000), televizorul este drog. Personajul lui Hanno Hofer traversează un proces de „iluminare” asemănător celui prin care trece pompierul din 451 Fahrenheit. „Omul-telecomandă” (Ion Fiscuteanu), care lucrează pentru cei care schimbă canalele într-una la televizor, îndrăzneşte să-i recomande flegmaticului teleast „să mai pună mâna pe o carte”. Ultima secvenţă a filmului marchează începutul unei posibile aventuri de recuperare (şi terapie!) prin cuvântul scris întru descoperirea a ceea ce cronicarul Miron Costin o numea „cea mai frumoasă şi mai de preţ zăbavă: cetitul cărţilor”. Dar aici începe o altă poveste, povestea regenerării treptate a unui om virusat de imagini TV, a renaşterii lui progresive, a trecerii lui pe nesimţite dintr-o lume într-alta, într-o realitate nouă, necunoscută de el până atunci.

Exemplele înşiruite mai sus (dintr-o listă de filme care, la o privire mai atentă, trimit nu atât spre sala de cinema, cât spre propria conştiinţă) arată că iertarea, căinţa şi mărturisirea sunt semne sigure ale începutului restaurării sufleteşti. Partea cea mai importantă nu este identificarea, ci asumarea lor in the long run. Totodată, perseverarea în acest „război nevăzut” (căci despre asta este vorba) presupune şi aflarea contextului potrivit în care trebuie dusă „bătălia”, pentru a nu cădea în deznădejde, pentru ca iertarea şi căinţa să ducă nu la zdrobirea fiinţei noastre, ci la învierea ei.

Self-righteousness

Citeam într-un volum recent apărut, un interviu cu avva Dionisie de la Athos. Printre altele, mult respectatul părinte afirmă acolo că un monah/preot ortodox care şi-a făcut studiile teologice într-o ţară ce nu e nominal (predominant) ortodoxă din, să zicem, Europa Occidentală sau – horrible dictu - America, nu merită creditat (dar un occidental care se botează ortodox la maturitate, după o viaţă petrecută printre „heterodocşi”, „eretici” şi „atei” poate fi creditat?). Cum ar veni, ce-a căutat acolo, ce, în Grecia sau Rusia ori România nu putea să-şi facă doctoratul, dacă tot a vrut să desluşească tainele teologhisirii?...Mă întreb ce crede despre această fobie faţă de tot ce nu poartă numaidecât ştampila pravoslavnică (asemenea icoanelor pe care scrie: SFINŢITĂ) un, să zicem, diplomat ortodox ce îşi reprezintă oficial Biserica dreptmăritoare într-o ţară apuseană. La Vatican, bunăoară. Desigur, o astfel de poziţie extremistă ce taxează cu suspiciune tot ce e occidental este emisă de un om care şi-a petrecut cincizeci de ani de viaţă nu doar într-o ţară nominal ortodoxă, ci chiar la Athos. Într-un fel, nici n-ar putea să vadă decât şi numai aşa.

Şi totuşi, fobia lui antioccidentală (dar parcă numai a lui?) îmi aminteşte, involuntar, de fobia lui Stalin faţă de oştile sale care au luptat în spaţiul extra-sovietic. Se ştie că pe armatele URSS întoarse de pe frontul de vest în patria-mamă le-a aşteptat – indiferent de rangul militar al soldaiţlor – gulagul şi exterminarea în masă. Pentru simplul fapt că au văzut – păcat de neiertat - cum arată occidentul. Sau orientul. Nimeni nu avea voie să aducă impresii de călătorie, să compare cum se trăieşte elsewhere cu life in the USSR. E şi asta o ortodoxie, la urma urmei…

Şi tot ortodoxă va fi fiind şi purtarea de grijă a unei femei mai în vârstă, azi după Liturghie. A venit spre mine şi m-a privit fix, patetic de compătimitor. (În ce hal a ajuns cuvântul acesta, compătimire…) „Pot să vă întreb ceva?” – zice. „Depinde ce”, îi răspund. Theodor, pe care-l ţineam de mână, ştiind deja ce-o să urmeze, spune anticipativ: „E bolnav?” (Începe să se obişnuiască…) Zice femeia: „E din naştere sau e bolnav?” … S-a oferit să-mi dea un bilet de tren gratuit să ajung cu Theodor la mănăstirea Muereasca din Vâlcea, că „e acolo o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului…” Şi doar atât să-i spun: da sau ba. Iar după aia o să văd minunea care-o să se-ntâmple…Ce să mai zic? Zic aşa: omul cât trăieşte învaţă cum să se poarte în momente nedorite, nechemate, cu persoane nedorite şi nechemate. Practic oamenii cicălitori şi firoscoşi sunt asemenea nedoritelor, enervantelor programe TV pe care le poţi reduce la tăcere prin simpla apăsare a butonului on / off de la telecomandă. Dar, slavă cerului, Ortodoxia – Grădina Domnului - e mare şi are destulă splendoare şi frumuseţe restauratoare – ea e minunea! Chiar dacă, inevitabil, e plină de tot felul de specimene, de ciudaţi, de puritani atoatecunoscători şi de predicatori ai acelei self-fulfilling prophecy care-l irita pe Bill Maher în Religulous. A-i exclude pe zeloşi, pe guralivi, pe clarvăzătorii atât de siguri pe sine nu e cu putinţă. Au încercat Reformatorii cu mult timp înainte şi au ajuns să plămădească această brave new world în care trăim acum.

Dăruire şi discreţie

În ceea ce se numeşte „muzica uşoară românească” au existat şi personalităţi, autori ce şi-au păstrat – în condiţii de constantă presiune ideologică - verticalitatea. Şi – în ciuda succesului - discreţia. Într-un fel, omul Florin Bogardo (1942-2009) a trăit aşa cum a cântat: îndrăgostit de miracolul numit viaţă, de bine şi frumos. Iar sound-ul inconfundabil al pieselor sale (de care se apropie, poate, doar lirismul muzicii lui Anton Şuteu) – până acum imprimat cu parcimonie pe discuri - emană şi cheamă o sensibilitate aparte.

Atunci, înainte de 1990, în plină dictatură a limbajului de lemn, mai era loc pentru metaforă şi visare. Armoniile sale (melodii mereu proaspete şi rafinat orchestrate) cântau primele iubiri din anii de liceu, minunarea omului la întâlnirea cu „iubirea cea mare”, singurătatea şi împlinirea. După 1990, când scena acestui tip de divertisment s-a profilat excesiv pe texte denotative, licenţioase (când nu sunt de-a dreptul nişte truisme inepte), Florin Bogardo s-a numărat printre cei care au ieşit din joc. Nu dorea să fie în lumina reflectoarelor, era – afirmă soţia lui, cântăreaţa Stela Enache – „modest, umil, foarte credincios, nu-i plăcea publicitatea de nici un fel, nu din rea voinţă, ci din modestie pur şi simplu, se considera aproape un nimeni, chiar exagera de multe ori în privinţa asta”.

Testamentul său muzical din zona pop numără şi aceste două piese: una cu mesaj aproape psaltic despre „sărăcia în iubire”, despre strigătul omului către cer pentru a deprinde iubirea cea restauratoare şi imensa valoare a surâsului „atunci când se-ngână cu plânsul pe buzele amare” (Învaţă-ne, Doamne, iubirea!, pe versuri proprii) şi alta, o invocaţie adresată Născătoarei de Dumnezeu (Rugăciune, pe versuri de Mihai Eminescu). Sorţii au făcut ca sufletul acestui om să se urce la cer chiar de praznicul Adormirii Maicii Domnului, cu o zi înainte ca el să împlinească 67 de ani.

„Încet, încet se primeneşte lumea asta…în sfârşit” – comentează pe net (cinic, inconştient, revoltat pe toţi cei care au trăit şi au creat sub comunism) un vizitator al unei gazete în format electronic, ce semnează „de da”. Într-un fel, are dreptate: este nevoie de primenirea unor ani, poate câteva zeci de ani (ori mai mult), pentru ca lucrurile şi valorile să se cearnă şi în România. Abia atunci bogata creaţia muzicală a unui compozitor de talia lui Florin Bogardo (pe care – din păcate - mulţi îl asociază doar cu hit­-urile Să nu uităm trandafirii şi Ani de liceu) să fie mai bine cunoscută, apreciată, difuzată: „Şi cine ştie – glumea compozitorul într-o melodie pe versurile lui Marin Sorescu - poate că în anul 4000, cercetătorii care vor veni îşi vor aminti şi de mine, spunând aşa ca o indicaţie, ca am existat la mijlocul secolului douăzeci, cu aproximaţie…”

Wellness

Mi-ar plăcea să reuşesc să-l deprind pe Theodor cu gândul că omul este unic, în felul său. Că este deopotrivă parte din marea familie a celor care – prin har, credinţă şi fapte bune – „s-au făcut popoare, din fiare”. Care popoare, „din vorbe ce sunt şi-au făcut graiuri”. Că nu e, vasăzică, home alone pe această „stea albastră ce palid scânteie”, numită Planeta Pământ. Dar că este, în egală măsură, şi pecetluit cu o simţire şi o gândire a sa proprie, ca nimeni altul. Din păcate însă omul încurcă borcanele şi, atunci când trebuie să arate compătimire, este cu inima de piatră, iar atunci când trebuie să fie cool şi să nu se piardă cu firea, se lasă biruit prea lesne de înşelătoare gânduri străine şi de „duhul lumii acesteia”, de invidie, de răutate, de viclenie.

Aseară am fost invitaţi la CFJ, unde i-am revăzut pe MML. Fiecare cu copiii lor - nouă de toţi. Au fost câteva ore de rară bucurie, în curtea lor încăpătoare. Am stat la poveşti, deşi un norişor a umbrit puţin buna dispoziţie - un hoţ a spart maşina lui MM în timp ce se aflau în casă, drept care au urmat declaraţii, rapoarte, telefoane. O situaţie neplăcută dar totuşi - in the (not so) long run - nu fără ieşire, nu ireversibilă. Delicioasă gustarea. Excelentă revederea – ca-n the good, old times, ca deschiderea unei butelcuţe de vin vechi şi bun. Şi, peste toate, un mood de wellness, de pace şi bucurie ce vin din adâncuri. Mă gândesc, acum, că nu e deloc un business profitabil să te laşi copleşit de furtunile gândurilor împieliţate. Că tocmai de aceea e profitabil şi folositor şi necesar (că altfel ne urâţim, ne înrăim, ne zdrobim) să înţelegem că revolta pe care o resimţim uneori este în fiecare. Atâta doar că biruitorii acestei lumi reuşesc să treacă peste ea, să vadă mai departe, să-şi vadă mai ales de rostul şi menirea vieţii lor. Să fie, altfel spus, mai buni manageri cu sufletul lor în condiţii de stres. Să nu se piardă în mărunte scandaluri şi în false probleme. A proceda altfel (adică de capul tău, fără sfat, fără socotinţă) e o pierdere de vreme. E semn incontestabil de narrow-mindedness, de self-destruction, de stupidity. Ori Oscar Wilde a grăit drept când a zis: „There is no sin except stupidity”.

De-a râsu’-plânsu’

Pe Tamara Buciuceanu am văzut-o jucând pe scenă o singură dată. O ştiam doar din momente tele-revuistice şi din rolurile sale din filme - nevasta învăţătorului Herdelea din Ion, nevasta din Grăbeşte-te încet, doica din Alo, aterizează străbunica, profesoara de matematică Isoscel din serialul Liceenilor. Prin 1987, Teatrul Bulandra a montat Dimineaţa pierdută - un best seller înnobilat de textul Gabrielei Adameşteanu şi de punerea în scenă a Cătălinei Buzoianu. Cap de afiş: Tamara Buciuceanu, într-o partitură tragi-comică, de-a râsu’-plânsu’. Atunci, la acel spectacol abia, am înţeles că această „actriţă comică serioasă” (cum îi place să se autodefinească) poate juca excelent şi dramă (piperată cu umor), în prezenţa de zile mari a unor monştri sacri ai teatrului românesc, precum Gina Patrichi, Irina Petrescu, Rodica Tapalagă, Tora Vasilescu, Victor Rebengiuc, Valentin Uritescu (& introducing Mihai Constantin).

Dar o mai văzusem live cândva. Era pe la mijlocul anilor 80 şi mă aflam la un spectacol de revistă cu mari vedete (actori şi cântăreţi), ce s-a ţinut pe un stadion. Din senin s-a pornit o ploaie torenţială ce a scurtat brusc reprezentaţia. Mi-o amintesc şi acum pe Tamara (stăteam aproape de culoarul de intrare a jucătorilor) cum se grăbea să ajungă la adăpost, zicând: „Vai de mine şi de mine!” Pentru o clipă, faţa-i demachiată subit de stropii necruţători de ploaie mi-a amintit că – atunci când vin ploile şi „viaţa e un teatru trist” - soarta actorului (cel care, costumat „cu paloş, mantie şi scut” e salutat de mulţimea toată: „Să ne trăieşti, Măria Ta!”) este, poate, şi aşa cum spune un poet: „Dar ploaia a venit deodată / Şi ei văzând cu ochii lor / Întreaga-i faţă demachiată / I-au aruncat un fel de plată: / Lăsaţi-l dracu', e-un actor.”

Cu intuiţia ei proverbială (care, alături de sobrietate şi perseverenţă este una din marile sale calităţi), Tamarei Buciuceanu avea să facă un fel de „prognoză” pentru vremurile care vor veni. Cuvintele actriţei sunt, vai, actuale şi astăzi: „Avem nevoie să ne adunăm. Şi zău că oamenii trebuie să înţeleagă că trebuie să muncească. Mă uit în jur: lenea, prostia şi escrocheria sunt cele trei lucruri care mă distrug!” DVD-ul recent apărut (ca supliment la un cotidian de mare tiraj) în cinstea celei care tocmai a împlinit 80 de ani, conţine 12 scenete în care apar numeroşi actori populari. Ca bonus, ni se oferă un interviu din 2006 în care Tamara Buciuceanu pare mai tânără şi mai strong ca oricând. Secvenţe antologice din câteva spectacole de teatru (Cucoana Chiriţa, Romeo şi Julieta la sfârşit de noiembrie, Doctor fără voie, Dimineaţa pierdută, Gaiţele, Cumetrele) ne dezvăluie câteva din ipostazele variate în care a fost distribuită această fascinantă şi tonică actriţă.

Oedipus Wrecks

Tema segmentului Oedipus Wrecks (scris, regizat şi interpretat de Woody Allen, director de imagine: Sven Nykvist) din tripticul New York Stories (1989) este relaţia mamă-fiu. Într-un fel ce ţine de însuşi brand-ul său stilistic, Allen râde - ca de obicei - de lucrurile serioase, mărturisind în cheie comică despre prezenţa nemuritoare a mamei.

Sheldon (Allen) este asociat într-o firmă de avocatură şi toate i-ar merge bine dacă ar putea să-i dea de capăt relaţiei sale cu … maică-sa (Mae Questel, vocea lui Betty Boop şi a lui Olive Oyl, nu are nici un nume în film, pentru că este însăşi Mama – cu majusculă). Cicăleala ei pare fără leac şi îl obsedează până şi-n vis, când – ca şofer al maşinii de pompe funebre - o conduce pe ultimul drum. Visul se transformă-n coşmar: „Dacă ai de gând să fii obraznic, nu merg niciunde!” – îi auzim vocea din coşciugul de luxe. Ascultându-i „spovedania”, Mr. Shrink (Marvin Chatinover) îi ghiceşte imediat gândurile: „Vrei într-adevăr să scapi de ea, nu-i aşa?” Într-adevăr, micuţul Sheldon e agitat şi timorat pentru că urmează să i-o prezinte maică-sii pe noua lui prietenă, Lisa (Mia Farrow), cu care ar vrea să se însoare. Care are însă trei copii dintr-o căsătorie anterioară. Sheldon se teme că va fi, iar, criticat, umilit, exasperat de o mamă cicălitoare care, la cei cincizeci de ani ai lui, îl consideră tot un copil. Degeaba îi spune doctorul să-şi păstreze umorul, el continuă să se streseze. „O iubesc – îi spune psihiatrului - dar aş vrea, nu ştiu cum, să dispară din viaţa mea…”

Cum Oscar Wilde a ştiut ce-a făcut când s-a jucat cu paradoxurile lui lexicale, unul din ele fiind: „Dumnezeu ne pedepseşte în două feluri: atunci când nu ne îndeplineşte dorinţele şi atunci când ni le îndeplineşte”, iată că-ntr-o bună zi merg toţi şapte la circ. Dintre toţi spectatorii, marele scamator o alege pe această băbuţă nostimă să intre în lada fermecată în care el urmează să înfigă vreo zece săbii de oţel, ca s-o – glumeşte el - gâdile mortal („tickle to death”). Nu scăpăm ocazia de a vedea faţa, deodată înseninată, a lui Sheldon atunci când săbiile străpung lada şi, crede el, pe maică-sa. Dar – stupoare – la sfârşitul numărului de succes, ia-o pe mama de unde nu-i. Uimire, enervare şi, în cele din urmă, relaxare. Totul (inclusiv viaţa lui amoroasă cu Lisa) pare să-şi intre, în sfârşit, în matcă. „Şi a dispărut aşa…fără urme” – îi va spune, profund uşurat, psihiatrului.

Minunea însă nu durează mult, astfel că lui Sheldon i se pregăteşte ceva. A doua zi, pe când se află într-un butic, aude zarvă mare pe stradă. Ce se întâmplă? Mulţime de oameni, trecători obişnuiţi, privesc în sus, spre cerul albastru. De acolo, mama lui Sheldon (prin nişte efecte speciale, ocupă aproape întreg cerul) le povesteşte – mereu nemulţumită - despre fiul ei. Astfel, întreaga metropolă află că Sheldon făcea pipi în pat, că era roşcat în copilărie (iar acum cheleşte), că şi-a schimbat numele de evreu în Mills, iar acum „e pe cale să pună mâna pe el una cu trei copii” ş.a.m.d. „Aşa face şi fiică-mea: nu mă ascultă deloc. Copiii din ziua de azi cred că le ştiu pe toate!” – i se alătură o afro-americană zdupeşă, cu alură de gospodină.

De bună seamă, această „apariţie” este filmată şi larg mediatizată de jurnaliştii în căutare de senzaţional, însă – comentează ironic Allen - după o săptămână, bizara prezenţă celestă s-a banalizat şi newyorkezii au început s-o trateze drept o ciudăţenie (încă una) din aiurita viaţă modernă. Dar Lisa cedează psihic şi nu mai suportă să audă cum, din cer, mama lui Sheldon o face-ntr-una kurva. Adică, îi transcrie Sheldon din aramaică, târfă.

Părăsit de Lisa, Sheldon apelează tot la shrink şi drept răspuns i se recomandă să încerce să investigheze fenomenele oculte. Şi uite-aşa, raţionalistul convins face ascultare şi o cunoaşte pe Treva (Julie Kavner) - o tânără „vrăjitoare” ce se foloseşte de practici magice primitive, exotice (ridiculizate de Allen) pentru a-i ajuta pe nevrotici. După câteva tentative eşuate de iniţiere în ocultism, Sheldon se îndrăgosteşte de cea care încerca să-l vindece de spleen. Împreună merg în apartamentul său din Manhattan. Sheldon dă fuga pe balcon să-i spună maică-sii, cocoţate acolo sus în cer, că şi-a găsit o altă fată. Când să se întoarcă înapoi în casă – surpriză! - o găseşte pe maică-sa alături de ocultista „răspopită”, cu albumul de fotografii în braţe.

Cercul se închide: aceeaşi cicăleală, aceleaşi poveşti despre părul lui roşcat, despre chelire etc. Dar guraliva şi cârcotaşa lui mamă o acceptă pe Treva de noră, drept care filmul se poate îndrepta sigur către happy ending. Cu un stop-cadru pe fiul care – cu un zâmbet resemnat în colţul gurii, semn că a început să deprindă simţul umorului – îşi îmbrăţişează cu privirea mama şi posibila nevastă.

Killjoys

Citesc în Mount Athos. Renewal in Paradise despre pustia Athosului, din sudul peninsulei. Locuri aspre, chilii pitite-n stânci, pusnici care se retrag acolo, se nevoiesc şi vieţuiesc, în deplină singurătate, câte cincizeci de ani şi mai bine. Oameni care fug de lume pentru a se întâlni – prin rugăciunea neîncetată, prin post, prin despătimire - cu Însuşi Dumnezeu. Straşnic mecanism de spiritual maintanence trebuie să mai aibe anahoreţii aceia. Care, culmea, nu se plâng ba de una ba de alta, nu fac fiţe, nu reproşează celor din jur (rudelor mai întâi) că i-au uitat, că nu mai au nevoie de ei, că sunt ai nimănui.

Dincolo, peste ameţitoare văi, în cotloanele stâncilor şi prăpăstiilor unite doar de-un cablu şi-un scripete, oameni înduhovniciţi cu asupra de măsură se simt cu adevăraţi fericiţi fără să aibe parte de telefoanele politicoase sau de vizitele de curtuazie ale nimănui. Noi, aici în lume, suntem adevăraţii killjoys (ucigători de bucurie, feţe stafidite de răutate şi ranchiună fără vreun motiv, chiar şi fără să fi ajuns neapărat la bătrâneţe), iar ei sunt cei care nu citesc, ci trăiesc de-a pururi jurnalul fericirii de-a fi oameni desăvârşiţi.

Printe aceştia sunt câţiva pustnici care păstrează hamletian (sau e viceversa, şi Marele Will a împrumutat găselniţa cu craniul lui Yorick din scrierile Părinţilor sau poate alte scrieri, precreştine, şi mai vechi?) zeci de cranii ale predecesorilor, pe câte un raft. În semn de memento mori, desigur. Cum se mai urcă unul la cer, cum i se decupează craniul din schelet (la exhumare, după o vreme) pentru a-i fi adăugat la mulţimea existentă...

Evanghelia îndoielii

„Ştiu de ce fug, dar nu ştiu ce caut!”, scria Montaigne în Eseuri-le sale, despre cel ce călătoreşte. În Religulous (2008), un documentar în straie de road movie (ilar pentru unii, blasfemiator pentru alţii), Bill Maher - producător, scenarist şi neastâmpărat jurnalist - călătoreşte prin diferite „locuri sfinte” din Italia, Israel, Marea Britanie, Florida, Missouri, Utah etc.

De ce anume fuge Bill Maher aflăm încă de la început: de măştile lui homo religiosus – aşa cum le percepe un stand up comedian al cărui umor sardonic se intersectează, nu o dată, cu replicile tăioase şi haioase à la Woody Allen. Spre ce anume se îndreaptă şi cum ar arăta lumea ideală pentru el? Spre nicăieri, după cum spune şi cântecul lui Talking Heads (Road to Nowhere) lipit de genericul final. Iar lumea sa ideală ar arăta – e uşor de ghicit - fără religie. Dar o lume fără religie (religii) e greu de închipuit. Teritoriul e foarte alunecos - John Lennon a încercat să şi-o imagineze („no heaven”, „no hell below us”, „no countries”, „nothing to kill or die for”, „no possessions”, „no need for greed or hunger”, „and no religion, too”) şi a plătit cu viaţa revolta sa. În plus, se ştie că şi militantismul antireligios se poate uşor transforma într-o religie. Iudaismul, creştinismul, islamismul, mormonismul, scientologia, practicile păgâne şi religiile egiptene sunt luate pe rând în tărbacă de Maher în Religulous. Peste aderenţii acestor religii este aşezată – invariabil şi fără nuanţare - aceeaşi etichetă: crazy. Naratorul şi-a găsit şi-un aliat de nădejde, cu patalama, în Dr. Andrew Newberg (un neurolog) care îi confirmă bănuiala: „Religia este o tulburare de natură neurologică.”

De ce atâta înverşunare împotriva religiei? Pentru că somnul raţiunii – propovăduieşte agnostic şi revoltat acest auto-proclamat „evanghelist al îndoielii” - naşte nu doar monştri, ci şi devastatoare războaie. Toate religiile sunt „extrem de dăunătoare progresului omenirii”, „e ca şi cum ai vinde un produs invizibil”, „dau naştere terorismului nuclear” ş.a.m.d. O observaţie, aici. Se pomeneşte în câteva rânduri – apropo de pericolul totalitarismului şi al fanatismului religios ori politic - despre dezastrul Holocaustului, dar nu se suflă o vorbă despre fenomenul Gulag din imperiul ateu (nota bene!) cârmuit de un convins prigonitor al religiilor. (Nu se spune nimic nici despre rolul jucat de credinţa aceea paradoxală, tainică, restauratoare, ce a salvat atâtea vieţi de la disperare în vremuri de bejanie, dar aceasta ar fi un alt subiect de discuţie, ce nu ar face oricum rating la un film.)

Simplificator şi tezist, Religulous este cosmetizat „ca la carte” cu poante isteţe şi replici quick, cu scurte inserţii de arhivă (ce punctează idei, observaţii, teze), cu interviuri luate la diverşi lideri (şi formatori) de opinie sau pur şi simplu umor oameni simpli prin care se urmăreşte scoaterea la iveală a convingerilor absurde îmbrăţişate de toţi cei ce se consideră oameni religioşi. De fapt, ceea ce pare să-l scandalizeze pe Maher este nu atât religia „în sine”, cât activismul religios - triumfalist, lozincard şi ipocrit - al celor ce, din considerente mai degrabă politice, abuzează cum îi taie capul de un verset sau altul din Biblie. Fără nicio urmă de simţ al ridicolului, de unde şi titlul filmului, o combinaţie între religious şi ridiculous.

În fond, Biblia este Cartea Bisericii, care – prin adunări (sinoade) ecumenice – a redactat-o, a formulat canoanele scripturale, iconografice etc. şi care, în fine, constituie cadrul firesc în care această „Carte a Cărţilor” se cuvine tălmăcită, desluşită, trăită. „Contextul dă textul” – spunea Constantin Noica. Însă nu Biblia în sine (qua Carte a Bisericii) este ridiculizată de Maher, ci felul (contextul) în care anumite pasaje răzleţe, luate mot à mot din această vastă antologie de cărţi, au devenit pentru mulţi „literă de lege” şi prilej de a mai înfiinţa un club sau o bisericuţă, de a arunca anateme „infidelilor”, „ereticilor”, „apostaţilor”. Nu ideea de mântuire/desăvârşire/izbăvire prin suferinţă şi dobândirea smereniei (imitatio Christi) îl irită pe Bill Maher, ci acea „self-fulfilling prophecy”, acea aroganţă şi îndreptăţire de sine pe care-o întâlneşte la tot pasul, în parcurile tematice cu subiecte biblice (vezi, referitor la acest subiect, replica inteligentă a lui Denis Arcand în Jésus de Montréal), în fenomenul răspândit (în SUA) al tele-evanghelismului, în impostura practicată fără de ruşine peste tot în lume cu Biblia în mână etc.

Prin revolta sa viscerală, Bill Maher aminteşte de Friedrich Nietzsche, James Joyce, Ingmar Bergman sau Louis Bunuel – ca să pomenim doar câteva nume de iconoclaşti celebri. Ce au cu toţii în comun? Acelaşi nefast context puritan care, în loc să le îmbisericească mintea, i-a depărtat din ce în ce mai tare de o biserică pe care o găseau înfricoşătoare şi plictisitoare. Practic, Maher (jumătate evreu, jumătate catolic) a fost victima unei „cateheze” agresive şi sardonic de legaliste, cu totul străină de orice „dreaptă socotinţă”, de orice happy medium. „Când mă gândesc la copilărie, îmi spun că biserica nu avea nicio relevanţă în viaţa mea. Superman şi baseballul însă aveau.” Dez-bisericirea a fost, pentru el, „schimbarea la faţă” (avea 13 ani), dar „luminarea” i-a venit nu din strălucirea taborică transfiguratoare, ci din înţelepciunea lumească – războinică, anticlericală şi raţionalistă - a iluminiştilor.

Ghost village

Am fost în Nadăş - satul părintesc al bunicilor Ralucăi (pe linie paternă), din apropiere de Recaş. Locul este un fel de ghost village. Dacă la sfârşitul anilor 50 vieţuiau în jur de 500 de suflete, acum mai trăieşte acolo o singură familie. Alte câteva familii (fii şi fiice ale celor care, once upon a time, locuiseră aici) şi-au construit recent nişte cabane, iar altele sunt în construcţie. Din casele celor care şi-au luat lumea-n cap spre alte zări mai norocoase (satul, situat între dealurile Lipovei, a fost adesea inundat) n-au mai rămas decât – pe ici, pe colo – nişte moviliţe de pământ pe care au crescut copaci şi bălării. Cu ochiul liber nu se putea recunoaşte, cu exactitate, unde anume a fost casa părintească, şcoala, primăria etc. Fiind un fel de no man’s land, am ciugulit nişte mure şi prune delicioase. Decupate din decoruri tarkovskiene, cele două biserici (ortodoxă şi romano-catolică) sunt acum o ruină: fără acoperiş, ferestre şi uşi, cu doar o parte din zidurile laterale. Biserica ortodoxă, informează Wikipedia, „respecta caracteristicile stilului baroc vienez, larg răspândit în această parte a ţării”. Într-un fel, poate că e mai bine că am văzut-o fără picturile din ea (probabil tot renascentiste, realiste şi baroce). Aşa cum a rămas - doar cărămizi şi-un strat de tencuială, pe care se mai zărea o vopsea galbenă - mai păstrează un aer romantic, poetic, elegiac.

Flash-back: filmul lui Laurenţiu Damian (1991), Rămânerea. Same story: un sat care, de-a lungul anilor, se depopulează. Personajul principal: Timpul, cu graba lui nemiloasă, care ne va înghiţi cândva pe toţi.

Inscripţie

M.E. (un fel de agent) îmi vesteşte, în timpul unui „chat duhovnicesc” de pe messenger (part deux), că odată, un tip pe care l-a cunoscut (a venit la el la un interview) s-a declarat agnostic, deşi a absolvit un institut teologic ortodox. A vrut să ştie mai multe despre el, l-a descusut şi băiatul i-a mărturisit că după cele văzute acolo n-a mai putut să creadă. Şcoala sau facultatea de teologie, loc de pierzanie – iată o teză interesantă! Incidentul relatat de amicul meu (unul dintre cybernauţii – încă – ni vu , ni connu) mi-a amintit de o zi frumoasă de, parcă, februarie, anul acesta. Eram acasă împreună cu Costel, Octavian, cu F.D. şi cu O.C.. Am stat împreună zece ore toţi cinci, am povestit, am văzut un film (Bobby Deerfield) şi, evident, am mâncat şi-am băut bere. O.C. găseşte pe-un raft cartea lui Bunuel (Mon dernier soupir) şi se opreşte asupra unui pasaj care lui i se pare semnificativ: iconoclastul regizor al Viridianei şi al Câinelui andaluz povesteşte cum anii tinereţii petrecuţi la o şcoală romano-catolică, l-au făcut să-şi piardă ireversibil credinţa. F.D. răspunde provocator că aceeaşi atmosferă se poate întâlni la fel de bine şi într-un seminar ori într-un institut teologic ortodox. O.C. nu pare convins şi-l contrazice. Se iscă atunci un schimb de replici strânse între ei, pe alocuri amuzante, dar all’s well that ends well. Nota dominantă a fost nu schimbul de replici tăioase, ci buna dispoziţie şi umorul, o stare de easy goingness de zile mari.

Exact acum două săptămâni, tot împreună cu F.D. şi O.C., aveam să refacem, parţial, atmosfera din acea zi de iarnă. De data asta însă decorul era incinta unei mănăstiri (primitoare, reconfortante, dichisite), unde l-am găsit pe O.C. pe post de novice. Într-un anumit sens, a ajuns în locul şi mediul pe care şi l-a dorit - mai propice rugăciunii isihaste decât zgomotoasa urbe, mai aproape de „cele îngereşti”. Despre acest tip de loc şi mediu – mănăstirea - aveam să citesc chiar azi în cartea lui Graham Speake, Mount Athos. Renewal in Paradise. Capitolul se cheamă „Initiation procedures” şi se referă la slujba de primire a unui candidat la călugărie în obştea monahală.

(Flash-back : Monahul îmi vorbeşte despre cum Andrei Rubliov, filmul nepereche al lui Tarkovski, a smintit câţiva călugări cărora i-l recomandase: „Părinte, ce film ne-aţi dat, unul cu oameni despuiaţi?...” Filmele cu nudities – ne spune Monahul - sunt smintitoare. Involuntar, îmi amintesc de aceeaşi replică rostită pe Insulă cu vreo zece ani în urmă de un neo-zeelandez devenit zelos ortodox, ce nu voia să mai vadă niciun film (îi recomandasem câteva) pentru că simţea că îl tulbură, că „sunt lumeşti, chiar şi filmele lui Tarkovski”. Dar acelaşi lucru, i-am răspuns Monahului, îl spun şi baptiştii şi, în general, puritanii. „Şi călugării!” – adaugă el, ferm. Interesantă asociere, mi-am zis. „Dar Steinhardt, cu deschiderea lui spre paradox, spre politică, spre artă şi cultură?” întreb eu. Nu mai îmi amintesc ce-a răspuns. Oricum, a sărutat ca pe o icoană cartea recent apărută despre Steinhardt (Paradoxurile libertăţii, de George Ardeleanu) pe care i-am dus-o ultima oară când ne-am întâlnit. And that speaks volumes to me!…)

Citeam în cartea lui Speake despre tipicul slujbei ortodoxe de tundere în monahism prezentată ca un rite of passage, ca o „a doua naştere”… La care poţi să ajungi, la modul ideal, şi datorită vocaţiei, dar tare mă tem că se mai nimereşte să dai peste câte un „guru” dezamăgit (de lume, de viaţă) care-şi varsă-n tine propria-i ratare. E, desigur, tot un fenomen de tip being born again…La care, vrând-nevrând, subiectul se raportează şi în funcţie de inscripţia acumulată pe hard disk-ul sufletului, în funcţie de acel „ceva” (unii, precum Ed. Herriot, l-ar numi cultură) care, în chip minunat şi paradoxal, îţi rămâne după ce – dintr-un motiv sau altul – uiţi totul.

Atenţie la pana de suflet!

Sara Goldfarb (Ellen Burstyn) e mama însingurată din Requiem for a Dream: rămasă fără bărbat, îşi petrece timpul cu celelalte femei singure din bloc. Formează chiar un fel de gaşcă de băbuţe ce clevetesc toată ziua (desigur, fără să comunice între ele), stau la plajă în zilele însorite, îşi recomandă una alteia reţete de slăbire. Când e singură, Sara stă ceasuri întregi în faţa televizorului. Atunci când fiul (Harry, un pierde vară de vreo 20+ ani) nu-l amanetează, mereu în acelaşi loc, pentru a-şi procura bani de droguri. Dar ea, mamă jertfitoare, va merge oridecâte ori e în „pană” de televizor să-şi răscumpere preţiosul obiect. „De ce nu-l reclami la Poliţie” – o întreabă, la un moment dat, cămătarul. „Nu pot. E fiul meu.”

Cum ar veni, fiecare cu drogul său. Dar iată că zapping­­-ul o aduce în preajma unui show gen Surprize, surprize, prezentat de un tip foarte asemenea lui Horea Brenciu. Aceeaşi aroganţă, aceeaşi zăpăceală, acelaşi obositor de artificial smile pe chip. Primeşte un telefon prin care este anunţată că a câştigat un concurs la show­-ul pe care cu religiozitate îl urmărea, probabil, zilnic. Dă fuga la garderobă: rochia roşie, pe care a purtat-o ultima oară la festivitatea organizată când fiul ei a terminat liceul, n-o mai cuprinde. Una dintre amice îi şopteşte: ştiu eu o reţetă de slăbit cât ai zice peşte. Alt pocinog: pilule de slăbire, dietă extremă, halucinaţii, interferenţe vis-realitate (ce amintesc de All That Jazz), delir, spitalizare, administrare forţată de mâncare, electro-şocuri. Rezultatul: un om desfigurat. Babele care-o vizitează la spital îi plâng de milă. Dar ea, mamă până-n vârful unghiilor, încă mai visează: se ghemuieşte, pe patul de spital, asemenea pruncilor în burta maternă, şi cu ochii larg deschişi se vede aievea pe platoul acelei emisiuni, unde ea apare – suplă – în rochia roşie, iar the special guest e chiar fiul ei, tras la costum de patru ace. Se îmbrăţişează şi îşi spun I love you.

Practic, sindromul de care suferă Sara este nemiloasa akedie. Sau, mai pe româneşte: depresia, plictiseala, spleen-ul năprasnic. Inutil să spui unui purtător de acest virus să se gândească la cei mai trişti ca ei (la soarta milioanelor de victime ale Gulag-ului sovietic, pentru a ne opri doar la un exemplu, dintre nenumărate altele, din turbulenta istorie a omenirii), să vadă jumătatea plină a paharului, să se bucure de darul numit viaţă, să înveţe să se iubească, să se tolereze, să se respecte mai mult. Paralizia lor sufletească e iraţională. Şi într-adevăr, în absenţa credinţei-nebunie, în absenţa unei pasiuni (hobby, spun englezii) care să-ţi ocupe timpul şi să-ţi dea un rost vieţii, „totu-i vânt, totu-i vânt, cad stele arzând”. Nimeni însă nu a putut explica raţional nici mecanismele tainice prin care, cei care încă mai păstrează vie torţa din suflet, ştiu să privească lumea cu ochi buni, ştiu să se bucure de un răsărit de soare, de un apus ori de căderea ploii. Altfel spus, ştiu să rămână, încă, tineri.

Ni vu, ni connu

Cu vreo 15-16 ani în urmă aveam să fac cunoştinţă cu câţiva „misionari” de tip born again, veniţi şi-n ţara aceasta „să planteze biserici”. Chiar aşa se exprimau, nu sunt cuvinte inventate de mine. Ei bine, oricât încercam să leg un dialog cu ei, mă loveam mereu de concepţiile lor puritane, de nezdruncinat, moraliste, de sintagme decupate din Biblie după bunul lor plac pe post de obuze etc. Viaţa lucrează adesea în chip miraculos, căci în toată această „colaborare”, au fost şi – zic eu – câştiguri. Aşa aveam să descopăr câteva cărţi în limba engleză care mi-au infirmat prejudecata că Ortodoxia ţine de zona balcanică: The Orthodox Church by Timothy Ware, Eastern Orthodox Church. A Western Perspective by Daniel Clandenin, Sham Pearls on Real Swine & Dancing Alone. A Quest for Orthodox Faith in a World of False Religions by Franky Schaeffer etc. M-au ajutat enorm să înţeleg (împreună cu, atunci, recent descoperitul Jurnal al fericirii de Nicolae Steinhardt, cu filmele lui Tarkovski ş.a.) cuvintele lui Ware: „Theology, mysticism, spirituality, moral rules, worship, art: these things must not be kept in separate compartments” sau ale lui Tarkovski însuşi: „Arta şi religia sunt două feţe ale aceleiaşi monede”. În timpul şederii pe Insulă aveam să întâlnesc însă vreo câţiva ortodocşi occidentali ale căror obtuzitate de gândire şi simţire cripto-americană m-au derutat. Revenit acasă experienţa s-a repetat. Drumul printre Scylla (focarul nihilist, încrâncenat militant de free thinking) şi Caribda (focarul ce aplică feciorelnic politica struţului şi pudibonderia de pension asortată cu o vajnică morală triumfalistă) trebuie – nu se poate altfel - să continue.

Deunăzi am ieşit dintr-un schimb de replici steril şi epuizant (a talk in circles) cu un tânăr semnatar de comentarii pe blog - nevăzut, necunoscut - ce o ţine pe-a lui în numele unui puritanism pravoslavnic (dar putea fi la fel de bine de tip papist ori tributar lozincii sola Scriptura). Mi-a amintit astfel de o groază de maniaci pe care i-am întâlnit în trecutul mai recent sau mai îndepărtat. Mi-am amintit-o şi pe bătrânica sclifosită ce comenta după fiecare proiecţie cu filme anul trecut, de la UVT. Mania cristalofiliei nu ţine însă de vârstă. După această zâzanie stupidă primesc - din cer, de undeva – câteva cuvinte de recunoştinţă pentru rândurile pe care, de vreo doi ani, le adun şi apoi expediez aproape zilnic în neantul alb al blogosferei. Am trăit astfel, pentru o clipă, un strop din bucuria ce-o vor fi simţit şi Steinhardt când i se adresa o vorbă de bine (vezi eseul său pe această temă aici) şi Tarkovski în urma lecturii scrisorilor călduroase venite de la necunoscuţi spectatori ai Oglinzii din toată Rusia („Vă mulţumesc pentru Oglinda! Aşa a fost şi copilăria mea…Dar cum aţi ştiut? …În sala întunecată, privind la pânza luminată de harul dumneavoastră, pentru prima oară în viaţă am simţit că nu sunt singură…”, „Este atât de minunat să ştii că totuşi, există un om care ar putea să te înţeleagă, să te înţeleagă corect şi până la capăt!”, „Pentru prima dată în viaţa mea filmul a devenit realitate, iată de ce merg la el: ca să trăiesc în el!” etc.) Îi mulţumesc încă o dată acestui cybernaut ni vu, ni connu pentru vorbele sale bune.

Dialog cu infinitul

Deunăzi, mai în glumă, mai în serios AE îmi reproşează, parafrazându-l pe Ţuţea, că – atunci când e vorba de aprecierea unui regizor de film - aş judeca lucrurile aşa: „Regizor e Tarkovski; dacă nu e Tarkovski, nu cred în el” ... Foarte departe de adevăr nu e, ce-i drept. Atâta doar că formula stricto sensu (reducţionistă) pe care mi-o impută nu mă împiedică să mă bucur (şi ce mare lucru să te bucuri, încă să te mai bucuri!) de alte câteva sute de filme din acest un secol şi ceva de cinema.

M-am jucat odată şi, largo sensu, am întocmit un power point cu imagini (şi afişe) din peste 500 de filme din toată lumea: de la Griffith, Murnau, Vidor, von Stroheim, Chaplin, Welles, Dovjenko, Eisenstein, Dreyer, Bresson, Bunuel, Bergman, Ray, Kurosawa, Mizoguchi, Ozu, Paradjanov, Abuladze, Mihalkov, Wajda, Zanussi, Forman, Menzel, Demy, Godard, Pollack, Scott, Allen, Alea, Antonioni, Fellini, Renoir, Kusturica, Wenders, Lyne, von Trier, Fosse, Ciulei, Pintilie, Săucan, Piţa, Tatos, Veroiu, Daneliuc, Mungiu şi lista rămâne în continuare deschisă. Filme care trimit spre celelalte arte, şi, uneori (mai mult sau mai puţin explicit), spre „arta artelor” – rugăciunea, care „deschide posibilitatea relaţiei cu infinitul”.

Am rămas la Tarkovski datorită omogenităţii valorice a operei sale, omogenitate şi problematizare pe care nu am mai întâlnit-o la nimeni. Datorită unor teme cruciale care continuă să mă bântuie: relaţia mamă-fiu, tatăl absent, încăpăţânarea de a-ţi urma crezul (datoria morală despre care vorbea), şi last, but not least, mântuirea. Tarkovski a înţeles (cum puţini alţi confraţi ai săi din cea de-a şaptea artă au intuit) şi m-a ajutat să înţeleg că „menirea artei este de a pregăti omul pentru moarte”; că „numai arta, prin şoc şi catharsis, se învredniceşte să facă sufletul omenesc să fie receptiv la bine”.

Aşadar, Călăuza Tarkovski este – pour moi - un vector. Un vector şi nu o lozincă, nu un „bilet de papagal”, nu o teză ideologică sau religioasă, nu concepte şi predici aride. El este „canonul” de limbaj cinematografic (semnificant şi semnificat), the message in a bottle, the truth in a nutshell, dar mai sunt o groază de lucrări „necanonice”, complementare, în care găsesc multă bucurie, de „butelcuţe” în care sunt pitite raze de lumină şi adevăr. Pentru mine însă, partea cea mai frumoasă a lucrurilor e că – dincolo de capriciile propriei mele sensibilităţi şi limitelor pricinuite de gusturile pe care mi le asum – această necunoscută, acest Δx („necanonic”, „apocrif”) are valori infinite. Este asemenea sintagmei (poate cea mai frumoasă) de la sfârşitul Evangheliei lui Ioan: „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris.”