Actorul Mircea Albulescu – unul din „ultimii mohicani” ai teatrului şi filmului românesc - a împlinit deunăzi 75 de ani. Nu îi cunosc (decât din cronici şi interviuri) prodigioasa activitate teatrală (pe scenă, la radio şi televiziune). L-a răsfăţat şi filmul, cu numeroase roluri: secretari de partid, ofiţeri de Securitate, justiţiari ori tâlhari, ţărani sau bravi oşteni daci, dar şi câteva personaje memoabile care – în chip fericit - ies din „şabloane”.
Mă gândesc, mai întâi, la Ionel, textierul şi amicul lui Costică Caratase (Toma Caragiu) din Actorul şi sălbaticii (regia: Manole Marcus). Scene anologice: sacrificiul său din casa legionarilor; secvenţa când îşi vizitează prietenul la miez de noapte pentru a-i spune că nu o să-i mai scrie textul promis sau, în fine, cea în care îi înmânează acestuia textul incendiar pentru spectacolul ce satirizează „derbedeii şi criminalii” care au adus „ciuma verde” în România. Sau şoferul din Cursa lui Mircea Daneliuc, unde – în tandem cu Constantin Diplan şi Tora Vasilescu - joacă un bărbat puternic ca un urs, devenit misogin după ce a descoperit că nevasta l-a înşelat cu altul. Albulescu îşi construieşte personajul inteligent, la graniţa dintre porniri morocănoase, colerice şi o dezarmantă tandreţe. Tot un dur cu suflet tandru joacă – alături de Dan Condurache şi Ioana Crăciunescu - în La capătul liniei (de Dinu Tănase). În Dincolo de pod (de Mircea Veroiu) este un negustor ardelean trufaş ce şi-a abandonat copilul din flori, care îl va şi ucide peste ani, chiar în clipa când vrea să-şi răscumpere greşeala din tinereţe. Pornind de la aceste date este construit şi groful dornic de îmbogăţire din Flăcări pe comori (de Nicolae Mărgineanu), ce afirmă că prin acele locuri numai Dumnezeu este mai bogat decât el, „însă numai cu un singur zlot”. Memorabil este şi saltimbancul, ce avea să sfârşească tragic, din Înghiţitorul de săbii (de Alexa Visarion). În Semnul şarpelui (de Mircea Veroiu) i se spune „Americanul” pentru că – într-un nefast contratimp, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, s-a întors acasă din America după ce l-a învins dorul de ţară. Personajul său, care a văzut mult prea multe în Lumea Nouă (unde totul e „bine gândit”), avea toate datele de „duşman al poporului” să înfunde temniţele comuniste din perioada stalinistă. În Rămânerea (de Laurenţiu Damian) este un „tată risipitor” şi orgolios, ce nu-şi poate ierta fiica (Maia Morgenstern) pentru că a născut un copil din flori. Impresionantă este scena din final când, îmbătrânit şi (la propriu) înzăpezit, îşi aşteaptă - zadarnic - fiica (la fel de trufaşă) pe care o dăduse afară din casă şi care nu l-a mai vizitat niciodată din clipa când a fost alungată.
O, da. Mai e şi bruta din Cel mai iubit dintre pământeni (regia: Şerban Marinescu) – film independent în care totul parcă a fost croit anume ca să placă publicului devorator de scandaluri, de senzaţional, de tabloide? Producătorii au fost – nota bene – mogulii celui mai popular cotidian din România acelor ani. Astfel că scena sodomizării lui Ştefan Iordache de către Albulescu, împreună cu scena de sex din cadă (între Iordache şi Maia Morgenstern) au fost – deloc întâmplător - „sarea şi piperul” acelui film iconoclast. Bine gândit!, vorba „Americanului” din Semnul şarpelui.
O nouă „stagiune” la capela noastră. O slujbă vioaie şi ritmată, cu un cuvânt de învăţătură despre iubirea de vrăjmaşi. Pr. RN a punctat bine: este vorba, de fapt, despre acele rare momente de inspiraţie când – fără să putem spune cine anume trăieşte în noi – putem, chiar putem să uităm răul, să iertăm ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca-n basmele (sau filmele) cu happy end. În ultimă instanţă, această „temă de casă” a Bisericii (un fel de recurrent theme) nici nu e pentru cei mici – ca Theodor, de exemplu – care nu pot concepe răul ori faptele sau vorbele ce trebuie uitate/iertate. E ca-n istorioara aceea din Pateric pe care-a folosit-o Luis Bunuel în Simon del desierto: un preot milostiv urcă pe stâlpul unde stătea cocoţat Simion zis şi Stâlpnicul, ca să-i dea nişte merinde. „Şi ce mai e prin lume?” – vrea să ştie postitorul. „Iacă, oamenii se ceartă între ei, nu le ajunge cât au şi râvnesc la bunul altuia.” „Dar ce-nseamnă asta?” mai vrea el să ştie. „Uite, de pildă eu vin la tine şi-ţi iau săculeţul cu merinde!” Iar Simion spune atunci (spre enervarea interlocutorului său, care a rămas fără argumente): „Poftim, ia-l frate, dacă ai nevoie de el, e al tău.”…Cei cu suflet de copil nu au nevoie să ierte. Cei care-şi caută prin cotloanele sufletului copilul care trăia cândva în ei au însă mare nevoie de îngăduinţa cerului pentru memoria lor blestemată care înregistrează cu exactitate greşelile altora şi nu se lasă ştearsă cu una cu două, aşa cum i se cere: „din tot sufletul şi din tot cugetul”…
Hotărât lucru: Cristian Mungiu m-a readus – după un an de zile - în sala de cinema. Am revăzut Amintiri din Epoca de Aur – episodul 1, filmul produs de el (împreună cu Hanno Höffer). M-am bucurat de Amintirile… lor tot la mall – un fel de sinecdocă (parte pentru întreg) a societăţii moderne în care am ales să rămânem, cei care n-am luat drumul pustiei. Că târguim la mall sau la alt market ori la buticul din colţ nu mai are nicio importanţă. (Totuşi, luxoasele săli de cinema de la City Mall nu se compară cu sinistrele cinematografe din oraş – două la număr – moştenite din „Epoca ce Aur”). Copleşitoare sunt, recunosc, abundenţa de produse, luxul, diversitatea, snobismul din această „cetate a Babilonului” (pentru care aceeaşi „Epocă de Aur” a pregătit urbea noastră printr-un shopping centre, azi desuet, numit Bega). Pe de altă parte, e adevărat şi faptul că, deşi a devenit „kilometrul zero” al moftangiilor, mall-ul adăposteşte cea mai elegantă librărie (Cărtureşti) şi câteva alte magazine chic pe care aleg să le frecventeze cei care, pentru o cafea şi-un suc, preferă o terasă classy, cu muzică discretă, ambientală, birtului puturos şi soios inundat de omniprezentele văicăreli turcizate…
De toamnă (Stepan Project)
E toamnă iar (Eva Kiss / m. Edmond Deda)
Emoţie de toamnă (Nicu Alifantis)
A venit toamna (Cornel Fugaru)
Frunza (Mircea Baniciu)
Forever Autumn (Jeff Wayne's project for The War of the Worlds)
Am reascultat Simfonia a IX-a de Beethoven (alături de Theodor şi de mama) în deschiderea oficială a noii stagiuni de la Filarmonică. Sala - aproape plină (în jur de 1000 de spectatori). La un moment dat, un suflător (cornist, cred) a falsat, spulberând - preţ de o clipă - iluzia desăvârşirii pe care ţi-o transmite această capodoperă.
Înainte de spectacol am zărit a living statue (semn că ne-am mai apropiat cu un pas de occident) în faţa cinematografului ultracentral, Timiş. Mă rog, ce-a mai rămas din el. Eheee…où sont les neiges d'antan, când mă apropiam de acest loc (cinematograful a fost inaugurat în februarie 1983) plin de emoţia vizionării unui nou film, dornic să admir posterele cu filmele din programul curent sau ale celor ce aveau să ruleze în săptămânile următoare? … Azi e un loc falimentar, congelator iarna şi cuptor vara. Nu mai are niciun appeal însă în el continuă să se mai proiecteze (pentru câtă vreme?) filme comerciale americane de tip junk.
Ieri, Theodor (alături de alţi colegi de-ai lui mai mari, de învăţătorul Ionuţ şi educatorul său Costi, de alte cadre didactice de la şcoala sa) a participat live la o emisiune a unei televiziuni locale. Am asistat şi eu din culise şi aveam să descopăr că profilul emisiunii era muzica populară. Theodor a cântat la un synthesizer o melodie tradiţională chinezească. Vlăduţ, colegul său mai mare cu doi ani, a cântat o piesă clasică, iar un grup de copii au dansat jocuri populare din Banat. Alin (dacă am înţeles bine), mai mare decât amândoi, a interpretat la pian un scurt fragment din Sonata lunii de Beethoven şi a recitat o poezie de Grigore Vieru. Alte două eleve au recitat şi ele versuri emoţionante, despre patrie şi mamă, scrise de Vieru. O observaţie: în cazul lui (şi asta nu de ieri, de azi, ci de la sfârşitul anilor 80, când l-am descoperit în paginile S.L.A.S.T.) pledoaria pentru limbă şi patrie mi se pare autentică; din păcate, media şi societatea românească au demonetizat şi patriotismul, şi „credinţa strămoşească” pe care le-au transformat în capital politic. A mai participat la emisiune o cântăreaţă nevăzătoare de muzică populară, sosită tocmai de la Bucureşti. A făcut playback la vreo trei melodii (gorjeneşti, cred) - prima cu versuri melodramatice despre „blestemul vieţii ei”, „suferinţă”, „durere”, „lacrimi”, iar celelalte cu miez lumesc, de petrecere. Costi şi Ionuţ au informat telespectatorii despre ceea ce oferă liceul Iris copiilor cu deficienţe (mai mari sau mai mici) de vedere. Costi (care a „furat” publicul emisiunii cu intervenţiile sale) a strecurat – spontan, jovial şi nemelodramatic - un mesaj de îngăduinţă faţă de cei differently able şi a vorbit despre rolul voinţei de autodepăşire în viaţa omului, despre importanţa lui „ce aş putea totuşi să fac din ceea ce cred că nu pot să fac”. Izbânzile lui de până acum şi multitudinea de skills pe care, nevăzător fiind, le-a dobândit până la cei 32 de ani ai săi, sunt o dovadă clară că ştie ce spune.
Filmul – declară patetic regizorul Dan Piţa în Confesiunile sale, apărute în 2005 – este o „pânză albă pe care cineva aşterne o poveste” despre „ură, iubire, dispreţ, durere şi indiferenţă – e viaţa mea”. Volumul se doreşte o „spovedanie” înaintea foii de hârtie. Autorul, cândva un regizor inspirat, este considerat acum (din păcate adesea resentimentar) un cineast expirat care – mai ales după 1985, când au apărut primele simptoame: Noiembrie, ultimul bal şi Rochia albă de dantelă – şi-a pierdut vâna şi prospeţimea de altădată.
Într-o ordine aleatorie, Confesiunile punctează câteva momente importante din istoria cinematografului şi rezumă, într-un medley arbitrar, consideraţii personale pe teme variate: geometria şi arhitectura cinematografului, simbolistica oglinzii, specificul limbajului filmic (atmosferă, ritm etc.), actorul de film (cu aplicare întreită la: Claudiu Bleonţ, Victor Rebengiuc şi Ştefan Iordache), menirea regizorului, a scenaristului, directorului de imagine şi producătorului ş.a. Totul însă pare a fi fost redactat în grabă, la voia întâmplării şi – spre deosebire de Bricabrac-ul lui Lucian Pintilie - fără nerv. Într-un fel, aceste palide confesiuni exprimă – în varianta literară – degringolada unui cineast acum blazat, dar cândva împătimit de cinema şi – prin filme ca: Apa ca un bivol negru, Nunta de piatră, Duhul aurului, Filip cel bun, Tănase Scatiu, două din episoadele Ardelenilor, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi - vârf de lance în filmul românesc al anilor 70-80.
Oarecum previzibil, Dan Piţa nu pierde ocazia de a evidenţia „legătura necesară şi divină” dintre muzică şi film, căci „filmul fără muzică e mult mai sărac sufleteşte, spiritual” şi „o dată cu apariţia sonorului, nu numai dialogurile – vocea umană – au revoluţionat în bine arta filmului, ci, cu siguranţă, mai degrabă muzica”. O afirmaţie precum: „muzica a înnobilat filmul ridicându-l la rangul de artă” este pe deplin acoperită în cazul lui Piţa. Fie că este vorba despre compoziţiile lui Dorin Liviu Zaharia, Dan Andrei Aldea, Aurelian Octav-Popa, Anton Şuteu şi mai ales ale lui Adrian Enescu (compozitorul său predilect), muzica filmelor sale - simfonică, electronică, pop sau experimentală - este gândită ca un personaj cu drepturi egale în „arcada” filmului; o muzică de „umplutură” şi ilustraţie nu a fost nicicând opţiunea sa.
După trecerea în revistă a filmelor studenţeşti (Paradisul, Viaţa în roz), a documentarului colectiv despre inundaţiile petrecute în Ardeal în 1970 (Apa ca un bivol negru) şi a mediu-metrajelor de debut (segmentele La o nuntă şi Lada în Nunta de piatră şi Duhul aurului), aflăm că, la mijlocul anilor 70, primul său lung-metraj pe un foarte sensibil subiect „de actualitate” (Filip cel bun) a trebuit să fie refilmat, modificat, cenzurat etc., diluând mult accentul critic şi polemic al filmului. După 1990 însă, când s-au schimbat vremurile şi cenzura ideologică a partidului unic a căzut, polemica şi critica socială neorealistă (şi, adesea, grotesc-naturalistă) aveau să-şi trăiască nestingherite „momentul”, iar Piţa filmează în libertate o „superproducţie” expozitivă, declarativă, prolixă. Dar „tragedia omului” într-o dictatură (Hotel de lux, Eu sunt Adam) este - nota un critic al vremii (necitat, desigur, în Confesiuni) - un kitsch absolut care, în loc să opereze cu esenţe, de cele mai multe ori operează cu clişee. Rezultatul: „un amestec de porţiuni pline de rafinamente stilistice şi porţiuni neterminate, senzaţie de conglomerat masiv
Un laitmotiv al cărţii este chestiunea scenariului – mai mult un „pretext”, susţine Piţa, şi un „punct de pornire pentru regizor”. Asta atunci când scenaristul sau autorul ecranizat (dacă mai e în viaţă, desigur) nu îi spune, autoritar: „Ascultă omule, eu am scris scenariul, treaba ta e să-l filmezi!”. De altfel, Piţa însuşi recunoaşte că, mai ales la ultimele filme, a trebuit să se conformeze voinţei arbitrare a scenaristului şi producătorului. Astfel, regizorul este îndreptăţit să se întrebe: Dată fiind evoluţia cinematografului din punct de vedere tehnic, care va fi în viitor rolul scenaristului, al regizorului? Regizorul – „principalul creator care asamblează totul: dramaturgia, jocul actorilor, dialogurile, imaginea, sunetele şi muzica” – începe să lase loc, inevitabil, producătorului. Ca urmare, cinematograful de azi, „din ce în ce mai golit de semnificaţii”, este unul „de producător”. Nu mai contează cum povesteşti, ca în cazul filmelor „de autor”, ci mai ales ce povesteşti. Dar – adaugă nostalgic Dan Piţa – „totdeauna între formă şi fond trebuie să existe o relaţie complexă, care derivă una din alta şi se sprijină una pe alta”.
„Regizorul, arată autorul Confesiunilor, e judecat azi după numărul de intrări, de faze sexy, de bătăi şi urmăriri”. Aceste ingrediente, foarte gustate de „publicul larg” atunci când sunt bine puse în pagină, rămân însă „nedigerate” când filmul se îneacă în secvenţe gratuite, descriptive şi didactic-teziste, cum se întâmplă în filmele sale de la Pepe şi Fifi până la Omul zilei, Second Hand şi Femeia visurilor. Piţa evocă apoi cinematograful comercial prin recurenta opoziţie Europa versus America, adică: „o istorisire simplă, caldă, plină de sensibilităţi, necesară mai degrabă sufletului şi intelectului” faţă de spectaculozitatea efectelor speciale ce devin „o dimensiune artistică ce ţine mai mult de arta spectacolului, de ideea de a şoca cu tot dinadinsul (şocul vizual şi auditiv devenind un scop în sine, un element hotărâtor, primordial)”, adresându-se „acelor simţuri necontrolate, acelor nevoi de ordin hormonal (violenţă, sex, ură, răzbunare)”.
Unde se mai găseşte atunci arta despre care Lev Tolstoi (în repetate rânduri citat de Piţa în Confesiunile sale) afirma că „este un microscop care-l conduce pe artist la tainele propriului său suflet şi le arată oamenilor aceste taine comune tuturor”? Aproape deloc în sala de cinema şi cu siguranţă nu în filmele pe care le-a regizat după „schimbarea la faţă” de la mijlocul anilor 80.
În Tovarăşi, frumoasă e viaţa! (Amintiri din Epoca de Aur, partea întâi) personajul colectiv este lumea românească absolut exotică, cu „legende urbane” (despre activişti zeloşi sau politruci aflaţi în vizită de lucru, despre miliţieni lacomi sau fotografi oficiali) care se întâmplau în România „Epocii de Aur”. Caz rar întâlnit în cinematografia noastră post-1990 (doar în E pericoloso sporgersi, Occident şi Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii), exoticul românesc politic şi social, adesea aberant, e transfigurat aici într-o zonă eternă, universal umană.
Dacă am ţine cu tot dinadinsul să căutăm Amintirilor vecinătăţi în zona world cinema - nu atât stilistice, cât mai cu seamă ca tip de atmosferă - ar merita, poate, să (re)vizităm câteva antologice filme cehe din anii 70-90. În Ciocârlii pe sârmă, Sătucul meu drag, în Iubirile unei blonde, Balul pompierilor, Asul de pică şi Kolya amintirile din „Epoca de Aur” (ce nu se limitează doar la perioada ceauşistă) erau povestite – cu aceeaşi incredibilă delicateţe - la timpul prezent, din interiorul sistemului. O anume bonomie (inteligentă, nu tâmpă şi nătângă) aveam să regăsim, ceva mai recent, în filmul croat al lui Vinko Bresnan, Fantoma Mareşalului Tito, dar şi în filmul german al lui Wolfgang Becker, Good-bye, Lenin. Mungiu povesteşte - din afara sistemului - despre o perioadă a „hibernării călduţe” (următoare „obsedantului deceniu” şi perioadei marilor prigoane ante-ceauşiste), dar fără ostentaţie şi pompă.
Descendenţa sigură din duioşia umorului ceh (Menzel, Forman, Sverak) ne transpune parcă dintr-o lume ce „simte enorm şi vede monstruos” într-o lume în care „timpul mai are încă răbdare cu oamenii”. Ce departe suntem de genul de umor bulevardier din seria B.D.-urilor şi a altora asemenea (infinit mai triviale, în zilele noastre), dar mai ales de grotescul sordid, declamator şi revanşard al filmelor „de actualitate” realizate (ce-i drept, la alte cote cinematografice) de un Lucian Pintilie sau Mircea Daneliuc!...
Astfel, nu mai este o surpriză nici extrem de inspirata alegere a interpreţilor (mari şi mici, profesionişti şi neprofesionişti) din Amintiri…, nici ritmul dinamic şi – pe alocuri - exploziv al scriiturii şi nici farmecul subiectelor ca atare. Cu totul neobişnuită şi reconfortantă este însă punerea lor în pagină, nuanţarea umorului hâtru, restaurator şi – nota bene - de bun simţ.
Filmul „episodic şi colectiv” regizat de Hanno Höfer, Răzvan Mărculescu, Ioana Uricaru, Constantin Popescu şi scris de Cristian Mungiu (care este şi co-producător) ne trimite cert spre un tip de cinema luminos, insolit şi proaspăt ca mijloace de expresie. El a fost anunţat încă din filmele de studenţie ale colectivului de realizatori, scurt-metrajele „noului val” din ultimii ani: Zapping, Corul pompierilor, Ajutoare umanitare sau Pe aripile vinului ş.a. De aceea, acest eveniment atipic pentru cinematografia (şi chiar cultura) autohtonă se cuvine remarcat şi savurat din plin. Mai rar să afli la un cineast atâta pasiune în acţiune - pentru filmul ca poveste, pentru filmul ca „apel la memorie” (gen Amarcord) – necontaminată umoral şi politic.
Se spune că atunci când te gândeşti la trecut devii mai bun. Mulţi strâmbă din nas când aud asta. Cristian Mungiu se numără, cu siguranţă, printre cei care regândesc – critic – trecutul „de aur” şi cred cu tărie că este nevoie să te desparţi de el râzând. Dacă ne-am săturat de perpetuarea necontenită a derizoriului din repertoriul sălilor de cinema, confesiunile şi amintirile lui despre „Epoca de Aur” sunt o binevenită oază de frumuseţe, de eleganţă cinematografică şi – last, but not least - umor de foarte bună calitate.
Alte trei zile de week-end la mănăstire. Am admirat, pe drum, peisaje de o frumuseţe stranie (munţi şi văi scăldate în ceaţa dimineţii, stânci şi pâlcuri de pădure pe Valea Oltului etc.) şi am avut parte de soare şi aer curat. Ca şi cuvânt („neoficial”) de învăţătură, Monahul ne-a vorbit despre un tetralog de porunci pe care se nevoieşte şi el să-l împlinească: să nu disperi, să nu-ţi arăţi neputinţele, să nu te contrazici şi să nu cârteşti împotriva răului. Dar, spune el, a patra poruncă i se pare cu neputinţă de cuprins cu mintea omului. Într-adevăr: cine poate s-o cuprindă şi s-o împlinească?
Sâmbătă, la liturghie, un monah (care a citit din Apostol) şi-a modulat vocea într-un chip care l-ar fi făcut să se mândrească pe Ion Dolănescu. (Şi ce-i rău în asta, se poate spune, când acest rapsod şi alţii asemenea lui au făcut „şcoală” cu „modulaţiile” lor printre românaşii „îmbisericiţi” sau „lumeţi”?) Altul cânta - „popeşte”, afectat - pe nas. Iar altul, în vârstă de … 99 de ani cânta sacadat şi întărea ultima silabă de fiecare dată, încât Theodor a tresărit şi, la un moment dat, a început şi el să cânte la fel de apăsat. (Dar – thank God – şi-a revenit). N-am putut să fac abstracţie de chipurile care - pioase şi dulcege - ne mai priveau de ici, de acolo, de pe pereţi. (Şi ce-i rău în asta, se poate obiecta, căci ele trimit negreşit spre o realitate obiectivă mai presus de jalnicele reprezentările tip kitsch?)
În cadrul predicii despre „viaţa şi minunile” Sfântului Apostol & Evanghelist Ioan (a cărui adormire a fost prăznuită) stareţul ne-a povestit (cu referire la multe surse, biblice dar şi apocrife) despre învieri şi alte fapte minunate ale acestuia. Iar Monahul ne-a reamintit că relatările din Pateric (în care se spune despre ascultarea unui monah din vechime, ce ar fi trecut Nilul pe spinarea unui crocodil docil ca să ducă un mesaj pe malul celălalt al fluviului) nu sunt poveşti. Sunt, altfel spus, nu închipuie. (Da, gândeam eu, însă poate nu degeaba s-au ostenit cu gândul cei care – de-a lungul a câtorva secole - au ţesut admirabilul, tainicul, apofaticul context al slujirii liturgice: iconografia bizantină, imnografia, arhitectura ş.a. Toate se leagă într-o biserică astfel concepută şi rânduită şi toate aceste fapte şi isprăvi par – în acest context – credibile, posibile. Dar în afara acestui context?)
Una peste alta, mi-am amintit de C.S. Lewis, care susţine că numai lucrarea Necuratului nu te lasă să te concentrezi la rugăciune în biserică, oricât de „pe lângă” ţi se pare că s-ar comporta clericii sau cei din strană în timpul slujirii…Aşa să fie?
Aseară Ursache ne-a restaurat cu o masă excelentă (pe noi trei şi pe OB) într-un local dichisit - Leul de aur (ex-Tunnel) – la câte o porţie de peşte & nişte vin şi bere nefiltrată. Ne-au gâdilat plăcut la ureche nişte muzicanţi, cu sunete de contrabas, clarinet, vioară şi chitară. Mai târziu, sonorităţile lor de cafe concert (cunoscute piese populare din folclorul românesc şi german, dar şi hit-ul lui Joe Dassin, L’été indien) li s-a alăturat solistul Petrică Moise, cu un repertoriu tutti frutti (cântece de dragoste şi de dragoste pentru „Banatul – colţ de rai”, despre fii risipitori şi părinţi stingheri şi bolnavi, iar la final - spre jubilaţia Ursului - câteva cântări cu mesaj escatologic despre vanitas vanitatum omnia vanitas). Clarinetistul (prieten cu Ursache) s-a aşezat, în pauza dintre cele două reprize de cântat, la noi la masă. Lângă noi, patru bărbaţi cu statură atletică ce păreau fani ai rapsodului bănăţean, erau într-o formă nebună şi îi solicitau frenetic refrenele îndrăgite. … Mă gândesc că dacă Adrian Enescu ar fi cântat live pe al său synthesizer compoziţiile sale de muzică progresivă, m-aş fi manifestat la fel de exuberant ca ei.
Ioan, amicul meu cinefil - acum capitalist (că stă în capitală) - mă sună ca să-mi ceară informaţii despre un film românesc programat zilele astea la cinemateca bucureşteană în vecinătatea căreia – sentimental şi geografic – locuieşte: Între oglinzi paralele. Şi adaugă: e programat la aniversarea a 60 de ani de la naşterea distinsei actriţe Elenei Albu (†2003), care, sărmana, a murit în timp ce era singură în casă; vecinii au descoperit-o abia după câteva zile de la deces. (Într-un fel, ca în cazul celebrei Jean Seberg). Este, poate, cel mai împlinit rol al ei în cinema.
I-am răspuns prietenului meu că, deşi îl socotesc un film neîmplinit, i-l recomand. Îmi amintesc bine că l-am văzut în chiar anul premierei (ţin minte până şi cinematograful: Victoria se numea, o sală cochetă, elegantă), 1979. Îl asigur că l-am revăzut, de atunci, în câteva rânduri. Şi i-am mai spus că, în ciuda debilităţii „viziunii regizorale” (şi a lozincilor), are câteva atu-uri: imaginea lui Călin Ghibu, scenografia Svetlanei Mihailescu, actorii: Ion Caramitru, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Elena Albu, Rodica Tapalagă, Dorel Vişan (la numai trei ani de la descoperirea sa de Dan Piţa în Tănase Scatiu), George Constantin, Forry Etterle şi…Adrian Pintea (în rolul prietenului revoluţionar). În coloana sonoră a acestui film aveam să descopăr cunoscuta arie de Offenbach din Povestirile lui Hoffman. I-am mai spus amicului meu că mai degrabă aş revedea un astfel de film mediocru decât să revăd o „capodoperă minimalistă” post 2000. Am glumit apoi (dar oare să fie doar o glumă?) zicând că, dacă fătul din pântecele maicii sale, la numai trei luni, îşi îmbogăţeşte – zilnic – zestrea de neuroni cu circa 250.000 de bucăţi, în cazul meu se simte dispariţia lor progresivă. Aşa că-i înţeleg foamea de „noutăţi” (a lui şi a altor tineri cinefili), de „minimalisme”, de „experimente” etc. Eu însă nu prea mai am nervi de pierdut, deci încerc să mă păzesc cum pot. De regizori, de critici de film, de filme sau spectacole de teatru ce vor numaidecât să şocheze, să ia totul în răspăr, să dărâme…
Fapt (aproape) divers: deunăzi, în judeţul Constanţa, o mireasă (în vârstă de 23 de ani) a murit în timp ce se deplasa spre Mamaia la propria-i nuntă, venind de la botezul pruncului ei. Părinţii acestuia tocmai şi-au îmbisericit odrasla, urmând să se cunune şi religios (la trei luni după căsătoria civilă, zice presa) în acea zi.
Ca şi cum tragedia pricinuită de accidentul fetei n-ar fi de ajuns (pentru familie, pentru cei care au cunoscut-o), un preot moralist de la arhiepiscopia locală susţine că deţine explicaţia pentru cele întâmplate: „Este anormal să intri în viaţă contra rânduielilor fireşti. Cununia se face înainte de botez, nu după. Nu poţi să trăieşti fără binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru că este un risc. Creştinismul are legătură directă cu stilul de viaţă, nu poţi să trăieşti împotriva felului în care eşti proiectat. Căsătoria civilă este un simplu act, o relaţie juridică, pe când cununia este un legământ în faţa Domnului.“ … Frumoase cuvinte de învăţătură şi, de bună seamă, folositoare pentru cei ce se gândesc să-şi unească destinele în Biserică. Dar aplicarea lor la situaţia de faţă dă la iveală un Dumnezeu răzbunător şi neînduplecat, ca o sperietoare, ce pedepseşte neobosit pe toţi şi pe toate pentru fărădelegile lor când ţi-e lumea mai dragă. Încă o dată, vasăzică, oamenii trebuie să priceapă că „Dumnezeu nu bate cu parul”, că nerespectarea „rânduielilor strămoşeşti” atrage după sine tot felul de „blesteme” şi „nenorociri”. Altfel spus, prin acel şofer neatent - care (spun ziarele, citând martorii care au văzut accidentul) „a intrat într-o depăşire, deşi nu avea timp suficient pentru a efectua manevra” - a lucrat, ne asigură acest popă, însăşi mânia divină. Iar dacă mirii şi-ar fi pus pirostiile înainte de naşterea copilului lor, riscul unei astfel de nenorociri ar fi fost mai mic (sau n-ar fi existat).
…Ce fericiţi sunt cei care cred că deţin explicaţii pentru orice! Ce simplu pare totul pentru cei care îşi închipuie divinitatea legalist, matematic (însă ignorând ecuaţiile cu necunoscute, numerele iraţionale etc.), care cred că ştiu ce anume să faci şi ce anume să nu faci ca să ajungi teafăr cu maşina de la un punct X la un punct Y…Chiar atunci când şoferul se încadrează imprudent şi prosteşte în depăşiri periculoase, periclitând viaţa altora.
O apocrifă orientală grăieşte aşa: „un cer sus şi un cer jos, stele sus şi stele jos, toate sus şi toate jos; de-nţelegi, eşti norocos”. Pericopa din scrierile patristice următoare liturghiei de azi tocmai la asta s-a referit: necurăţia şi stricăciunea sunt şi în noi, în sufletele noastre, nu doar în afara lor, atâta doar că puţini au discernământul să înţeleagă această simetrie. Iar asumarea crucii presupune înnoirea „omului lăuntric”, despătimirea.
Întorşi acasă, am frunzărit un film românesc de acum fix cincizeci de ani: Bădăranii – adaptare de Sică Alexandrescu după Carlo Goldoni. Iniţial l-am primit cu rezerve (nu este un film propriu-zis, ci o adaptare cinematografică după piesa pusă în scenă la TNB), însă recitalurile actoriceşti (Birlic, Giugaru, Calboreanu, Nicki Atanasiu, Carmen Stănescu, Cella Dima, Sanda Toma, Silvia Dumitrescu-Timică etc.) sunt magistrale. În felul lor, „bădăranii” patriarhali din această piesă au şi ei crucea lor (gelozia faţă de neveste, tendinţele acestora de emancipare etc.) care, în acele vremuri puritan-conservatoare din vremea lui Goldoni, era mai mult o cruciuliţă faţă de ofensiva feministă de azi. Pe de altă parte, am încercat să-mi imaginez contextul social-politic din România anului 1960 (anul premierei filmului): noi valuri de teroare (amplificate de politica „vigilentă” a Partidului de a preveni, în România, mişcări revoluţionare de genul celor din Budapesta anului 1956), osanale aduse „centralismului democratic”, „conducătorului iubit” şi partidului unic, lui Stalin (The Big Brother) şi poporului rus care „libertate ne-au adus”. Erau vremuri când atâţia şi atâţia cuvioşi ai închisorilor comuniste aveau să înveţe the hard way sensul vieţii şi bucuria de a trăi din bătăile şi chinurile pricinuite de altfel de...bădărani. Iar unii – după graţierea pricinuită de moartea lui Dej, în martie 1965 – au supravieţuit şi au ajuns „în libertate” (aiurea, căci închisoare era peste tot) ca să binecuvânteze închisorile prin care au trecut. Acolo, aveau ei să afirme, au învăţat să creadă, să îndure, să fie oameni cu adevărat.
Totodată, în 1960 (aprox.) avea să înceapă – discret, timid, şovăielnic – perioada aşa-zisului dezgheţ cultural. Atunci abia au putut fi publicate pentru întâia oară versurile lui Lucian Blaga (interzis, alături de toţi clasicii, după ocuparea ţării de sovietici), lui Vasile Voiculescu etc.
Dragoş îmi trimite o poză din poiana de la Semenic unde, la început de iulie, am petrecut câteva zile (ploioase) cu Theodor şi alţi copii, sub supravegherea unor cadre de specialitate („lideri cercetaşi”). Cu adevărat impresionanţi erau copacii înalţi, desprinşi parcă din basme. Decor de Concurs în toată regula…
La Semenic mai fusesem o singură dată, cu fix treizeci de ani în urmă. Era prima tabără la care am participat. Tocmai terminasem clasa a IV-a şi, la întoarcere, m-a aşteptat mama, Domniţa şi învăţătoarea mea de atunci. Autocarul ne-a lăsat în faţă la sala Olimpia. Iar eu eram mare fan Sergiu Nicolaescu, hipnotizat de ultimul film pe care-l regizase: Revanşa. (Nu degeaba mă tachinează acum amicul meu ceh pentru acest „păcat al tinereţelor”…) Ei, dar Domniţa (olteanca din Corabia, care atunci avea 26 de ani şi tot încerca să ajungă „peste linie” la medicină, chiriaşa vecinei mele cu care îmi plăcea să discut despre actori, teatru şi film) ne priveşte acum de sus de undeva, învăţătoarea mea (care avea, în 1979, vreo 20 de ani), este acum o doamnă la a treia tinereţe, mitul Comisarului a apus de mult (dar nu şi seducţia muzicilor din filmele sale), iar eu am revăzut aceste locuri pitoreşti alături de Raluca şi de Theodor. Pădurea însă e la fel.
La început de iulie, aici, în această poiană, s-a desfăşurat o ceremonie (pe modelul din The Jungle Book) ce mi-a amintit de întrunirile pioniereşti şi de armată. În cadrul ei, într-un mod solemn, câţiva „şoimi ai patriei” aveau să primească de la Dragoş & Maria cravate de „lupişori”, în timp ce noi trei ne grăbeam la maşină să nu ne prindă ploaia.
În timp ce savuram, cu Raluca, un Chinese meal, m-am întrebat dacă naţionaliştii (români sau de aiurea) îşi îngăduie bucurii gastronomice cosmopolite. Cred că peste tot e la fel: nu contează culorile drapelului naţional câtă vreme dictează o ideologie naţionalistă. Bunăoară, o masă chinezească (asiatică), n-ar avea cum să fie privită cu ochi buni de românii patrioţi care se socotesc a fi mai vrednici de un blid cu mămăligă cu brânză. Care mămăligă nu trebuie, desigur, să fie importată – horrible dictu! – din Ungaria, iar brânza se cuvine a fi achiziţionată numaidecât de la (ori recomandată de) salvatorul acestui neam - cândva cioban, azi politician prezidenţiabil. Verde.
Seara, un medley de highlights (fragmente simfonice şi arii cântate de soprana Anita Hartig) la Filarmonică: Bizet (Suită şi aria Je dis que ne m’épouvante din Carmen); Ceaikovski (Valsul florilor din Spărgătorul de nuci); Strauss (Uvertura şi Csarda – Klange der Helmat din Liliacul); Dvorak (Dans slav nr.8); Mascagni (Intermezzo simfonic din Cavaleria rusticană); Puccini (Si mi chiamano Mimi din Boema; Haciaturian (Adagio din Spartacus & Phrygia şi Vals din Mascarade). Prima lucrare de Haciaturian a fost folosită ca temă muzicală în genericul serialului TV – de mare succes în România anilor 70 - Linia maritimă Onedin.
La ieşire ne-am întâlnit un amic (simpatic, de altfel) care, cu ţigara aprinsă-ntre deşte (aşa-l văd mereu) ne spunea că nu ştiu care filosof din Grecia antică afirmase că oamenii care consumă carne sunt nişte cimitire ambulante. Şi, pentru că e convins de infinita superioritate a orânduirii ecleziastice romano-catolice (instituţie din care el însuşi face parte) nu conteneşte să mă tachineze de câte ori ne întâlnim când am de gând să fac pasul. Tocmai a vizitat, spune, câteva oraşe italiene. I-am răspuns că atunci când instituţia cu pricina va renunţa la sintagma „romano-” din titlu. Când va deveni pur şi simplu catolică. Sau, completează el quick, atunci când biserica ortodoxă va deveni cu adevărat dreaptă. La amicul meu, obsesia „dreptăţii” şi a viziunii legaliste este o deformare profesională. Deci i se iartă…Şi iar mi-am amintit că mă simt adesea singur printre prieteni (ca Săucan, ca Sebastian), căci nici inflaţia de verde (anti-occidentală, xenofobă etc.) a pravoslavnicilor nu mă consolează şi nu mă bucură. Într-un fel, cârcotaşii ca el au dreptate. De la un moment dat, dacă nu ai devenit iremediabil ipocrit, devine obositor să tot auzi lozinci şi discursuri care de care mai naţionaliste şi ortodoxiste într-o ţară covârşitor majoritară „orto” la capitolul „doxie”, în vreme ce realitatea („praxisul”) este taman cu fundu-n sus. Dar ceea ce nu ştiu cârtitorii de serviciu ai „gândirii libere” sau înregimentate politic, ideologic ori confesional este că simţul umorului moare ultimul în om (dacă nu cumva tot omul este cel care îi vine de hac), iar structura (sau metoda) liturghisitoare a Părinţilor Bisericii şi mărturisitorilor din vechime nu ne lasă de izbelişte cu una cu două. Ba nici cu nouăzeci şi nouă. Cum zic, numai să nu cumva să ne amăgim noi înşine, socotindu-ne „în plata Domnului”, când în realitate noi slujim – poate chiar fără să băgăm de seamă – Celuilalt.
În al său Jurnal regizorul Alexandru Tatos consemnează o relatare nostimă a lui Dan Piţa ce „sintetizează condiţia mizeră a românului în străinătate”. Întâmplarea a avut loc la Cannes în 1972, cu ocazia proiecţiei filmului Nunta de piatră, unde Leopoldina Bălănuţă juca rolul principal. Actriţa stătea pe o bancă într-un parc, aşteptând să fie cazată (pentru că sosirea micii delegaţii române nu a fost confirmată de cei din ţară), când un cerşetor i-a cerut nişte bani. Evident, n-a avut de unde să-i dea şi i-a spus că e străină. Atunci, cerşetorul s-a oferit să-i dea el câteva centime. Un grup de tineri a asistat la această scenă. În acelaşi timp, reprezentantul Românieifilm era pe aeroportul din Paris încărcat de bagaje, deşi trebuia să fie la Cannes ca să se ocupe de vânzarea filmului în străinătate. La ofertele făcute lui Piţa, pe care acesta i le-a transmis, emisarul român a răspuns negativ. Concluzia lui Tatos, evergreen: „Românii trimişi în străinătate nu se înţeleg între ei – parcă ar fi duşmani. Fiecăruia i-e teamă ca celălalt să nu profite mai mult.”
Regizorul de teatru şi film Alexandru Tatos a trăit într-o vreme când scrierea într-un jurnal putea fi considerată infracţiune şi – vezi cazul arhitectului Gheorghe Ursu aka Babu, din 1985 - aspru pedepsită. Însemnarea gândurilor, fie şi pentru sine, era o probă de curaj: „Mi-e frică să spun ce gândesc. Dacă acest caiet cade în mâna cuiva?” Şi totuşi, gândurile însemnate de Tatos (şi selectate în 1994 de Liana Molnar-Tatos, sub titlul Pagini de jurnal) îi surprind evoluţia de la începuturile carierei sale artistice (imediat următoare momentului 1971, când a montat cu succes la TVR commedia dell’arte intitulată Nebunia lui Pantalone) până în primele zile de după căderea regimului Ceauşescu (ianuarie 1990), când urma să definitiveze filmul pe care nu a mai apucat să-l termine: Cine are dreptate.
După succesul primelor montări teatrale, Tatos acceptă să lucreze la serialul de televiziune Un August în flăcări (1974), despre care va scrie: „Mă simt foarte departe de artă…” Pentru că, recunoaşte onest regizorul, „martirajul, din păcate, nu-mi stă în caracter”, va avea de înfruntat „crunta oscilaţie” între a-şi asigura existenţa (pe care şi-o doreşte îndestulătoare), încercarea de a se afirma şi a deveni cunoscut şi „timidele tentative” de a se apropia de artă. Tentaţia de a debuta în lung-metraj îi provoacă momente de auto-analiză: „Prea vreau să le fac pe toate: teatru, film, TV, literatură. Pentru o anumită experienţă nu strică, dar mai util este să te dedici unei singure probleme. (…) Mă paşte un mare pericol: să devin un bun meşteşugar şi nu un artist (atât cât aş fi putut ajunge).”
Cum e şi firesc, „personajele principale” ale Jurnalului sunt prietenii şi colaboratorii săi apropiaţi. Volumul apărut în 1994 la Editura Albatros ne oferă o faţă mai puţin cunoscută a colegilor de breaslă cu care se afla într-o permanentă competiţie („frustul minimalist” Mircea Daneliuc pe de o parte şi, pe de altă parte, „oniricul” şi „estetul” Dan Piţa) şi care aveau să debuteze strălucit în anii 70. Era vremea când fiecare încerca să găsească un mijloc de a se manifesta „într-un moment în care nu se mai poate face nimic”. Cu un fair play de care dau dovadă puţini artişti, Tatos consemnează admirativ „marea calitate” a prietenului său, regizorul Dan Piţa: „duce cu el nişte obsesii; este obsedat de o serie de imagini şi evenimente (din copilărie, tinereţe)” precum şi justeţea observaţiilor critice ale lui Mircea Veroiu – regizor de marcă din aceeaşi generaţie care, împreună cu Piţa îl ajută să-şi „cureţe” filmul de debut foarte mult. Nemulţumirile faţă de opera prima îl determină să se autoevalueze cu severitate: „Am vrut să fac film cu două mari infirmităţi: sunt orb şi sunt afon. (…) Mere roşii revăzut la TV: mişcări de aparat inutile şi fără acoperire, un decupaj uneori ezitant, muzică multă şi pusă uneori simplist etc..” Emoţia aprobării proiectelor care i s-au propus alternează cu bucuria perioadelor când este arhicăutat (de teatrele din Cluj, Ploieşti şi Timişoara): „Ieri parcă eram o agenţie, aşa sunau telefoanele…”
Debutul său în cinematografie, ca regizor de lung-metraje, coincide cu înăsprirea condiţiilor de creaţie în România. În 1972, după interzicerea filmului lui Radu Gabrea, Dincolo de nisipuri, chiar în ziua premierei, va nota: „…Am senzaţia că ajungem la un paroxism!...” Iar „paroxismul” avea să mai dureze încă vreo două decenii. Spre sfârşitul „epocii de aur” sobrul Tatos va şti să abordeze şi genul insolit al commediei dell'arte cinematografice. Rezultatul: Secretul armei…secrete (1988), un basm modern pentru toate vârstele, în haine de comedie burlescă, în care poveştile cu „A fost odată...” se amestecă ingenios cu elemente din mitologia civilizaţiei moderne: monitoare TV cu transmisii fotbalistice, muzică şi gesticulaţie specifice universului disco-punk & pop-rock. Dar capodopera sa avea să fie Secvenţe (1982), unde – cu mijloace care par să anticipeze modalităţile de exprimare a generaţiei 2000 (Mungiu, Puiu, Porumboiu ş.a.) - încerca să sugereze ideea că, în ciuda vitregiilor timpului pe care îl trăiesc, cineaştii se străduie să surprindă şi să reconstituie viaţa care răzbate mult mai puternic în jurul lor, de cele mai multe ori fără s-o observe.
Ca un laitmotiv pe întreg parcursul Jurnalului, sintagma „Probabil că singurătatea mă omoară” defineşte, poate, cel mai bine meandrele şi abisurile sufleteşti prin care trecea artistul Alexandru Tatos. De altfel, personajele filmelor sale sunt, de regulă, solitare, însingurate. Toate luptă pentru „păstrarea demnităţii umane terfelită de opresiunea unei tiranii, cât şi de laşitatea oamenilor”. Este destinul împărţit de doctorul Irod (Mircea Diaconu) al Merelor roşii şi Doina (Ioana Pavelescu) din Rătăcire, de eroina din Duios Anastasia trecea, de inginerul din Casa dintre cămpuri şi de fata din Fructe de pădure, de regizorul (jucat chiar de Tatos) şi tânărul (Dragoş Pâslaru) din Secvenţe etc.
În fine, Paginile de jurnal ne oferă imaginea unui artist demn, extrem de sensibil, şi a unui om supus slăbiciunilor de tot felul, chinuit de frica de a zbura cu avionul, de operaţia de hernie sau de regretele de după moartea mamei: „S-a dus omul care m-a iubit cel mai mult … m-am purtat urât cu ea, nervos, nu i-am făcut toate plăcerile – cei dragi sunt întotdeauna nedreptăţiţi – şi asta mă chinuie acum. În sufletul meu rămâne un gol pe care n-am să-l pot umple niciodată. (…) Ştiu că de acolo, de unde eşti, ai grijă de mine şi mă păzeşti! Draga mea mamă…..”
