DocumFest 2009, ziua I

DocumFest-ul timişorean propune, în anul al doilea al existenţei sale, un program dedicat revoluţiilor anticomuniste (largo sensu) din Europa de Est. Filmele surprind diverse momente când timpul „nu a mai avut răbdare”, din jumătatea a doua a secolului XX şi primul deceniu al veacului XI. Astfel, revoluţiile eşuate (înecate în sânge) din Ungaria şi Cehoslovacia, fenomene precum Războiul Rece, Carta 77 sau Solidaritatea poloneză, revoluţiile „de catifea” din ţările Europei Centrale şi din unele ţări ale Europei de Est, evenimentele sângeroase din decembrie 1989 din România precum şi ecourile lor în perioada ultimilor 20 de ani, după căderea Cortinei de Fier, sunt prezente în documentarele, docu-dramele şi reportajele-anchetă selecţionate pentru finala festivalului.

Din ziua întâi am decupat montajul intitulat După Revoluţie (2009, autor: Laurenţiu Calciu). Secvenţe deja „antice”, aproape uitate (dar cât de actuale încă!), din primele săptămâni/luni după ce românii şi-au luat „raţia de libertate”, în Decembrie 1989. Un aparat de filmat surprinde primele descătuşări în agora (Piaţa Universităţii, Magheru, Piaţa Victoriei) ale bucureştenilor din ianuarie 1990. „Oameni de bine” şi gospodine, semidocţi şi mahalagioaice, tot felul de şmecheri care n-au nevoie de „acel Apus”, de „partidele istorice”, de „burghezie” comentează - „în libertate” şi sub umbrela ideologiei proletare - faţă cu „reacţiunea” (recte: opoziţia anti-FSN, anti-Iliescu). În hărmălaia generală aproape că se pierd puţinele voci sceptice sau chiar ostile comunismului (cu sau fără „faţă umană”) şi „democraţiei originale”. Aceeaşi candid camera asistă la o conferinţă de presă în care proaspeţii „emanaţi” din Decembrie 1989 răspund dezinvolt unor ziarişti străini, în timp ce o ţară-ntreagă (aproape) cădea în extaz – cum avea să declare şi Silviu Brucan la un moment dat – fiindcă noii capi, spre deosebire de Ceauşeşti, ştiu să vorbească româneşte corect, unii sunt chiar poligloţi, au studii superioare (chiar dacă la Moscova) etc. În fine, tot aici ni se aminteşte că imediat „după revoluţie” avea să renască şi istoricul partid PNŢCD care, prin Ion Raţiu şi alte – spun aplaudacii lui nea Nelu într-un zdrobitor miting (post)electoral - „fosile”, promitea că numai el şi partidul său pot să ducă România pe drumul belşugului, prosperităţii, democraţiei occidentale blah-blah-blah.

Filmul lui Cornel Mihalache, 1989. Sânge şi catifea (2005), aduce în discuţie vechea dilemă (a fost sau n-a fost revoluţie în România?) şi avansează ideea unei lovituri militare de stat. Un istoric militar analizează câteva intervenţii, repede clasicizate, din timpul evenimentelor de la Televiziune din Decembrie 1989: agitaţia crispată a lui Mircea Dinescu şi Ion Caramitru, apelurile adresate de unii ofiţeri M.Ap.N., mânăria de la Târgovişte din 25 Decembrie etc. Întrebarea finală (retorică, desigur) e: cine a avut interesul să măsluiască punctele de condamnare ale Ceauşeştilor, punându-le în cârcă şi intenţia de a fugi din ţară cu o sumă exorbitantă de bani (1 miliard de dolari).

Huligani post-mortem (1999, autor: Diana Trocmaier) prezintă câteva cazuri de victime ale represiunii de la Timişoara. Supravieţuitori (părinţi, copii) ai măcelului din oraşul de pe Bega povestesc despre cei dragi, seceraţi de gloanţe. Ce-i mai trist, spune o tânără care şi-a pierdut părinţii atunci (trupul împuşcat al mamei ei fusese răpit de la un spital din Timişoara şi transportat în secret la un crematoriu din Bucureşti, unde a fost ars), e că adolescenţii de azi nu-şi imaginează că aşa ceva s-a putut întâmpla, că se poate întâmpla. La final, în acordurile unui hit de-al Golanilor din Piaţa Universităţii, camera se plimbă prin Piaţa Operei din Timişoara, la zece ani după sângeroasele evenimente: reclame multicolore, vitrine luminoase, ecrane ce transmit programe de muzică hip-pop, adolescenţi dezinhibaţi care îşi unduiesc trupurile pe ritmuri tehno. Cine să se mai gândească la bătrâneii care tocmai îşi plângeau fiul ucis în Piaţa 700 şi le reproşau preşedinţilor României de până atunci (Iliescu şi Constantinescu) indiferenţa arătată faţă de soarta martirilor şi a familiilor acestora? Poate doar copilaşul de lângă folkistul care - între Catedrala şi Opera timişoreană - cântă (fără play back) „Mai bine mort decât comunist” să apuce vremuri despre care, când se va face om mare, să spună: justice is being done…

O epigramă

Incredibil! Mai există – când e vorba de comentarii politice - haz de necaz. Nu numai pamflete, invective şi isterii – risipă inutilă de energii pentru că, oricum, jocurile sunt făcute … M-am bucurat să găsesc această epigramă post-electorală (sorry, Mr. Big ;), gingaşă ca suratele ei de secol XIX, pe care autorul anonim (semnat „Spectator”) a trimis-o în împărăţia încăpătoare a Netului, mai exact variantei electronice a unui cotidian:

Aveam odată, într-o glastră
Dintr-un cristal sensibil, fin,
Pe un pervaz, la o fereastră,
Trei roşii trandafiri şi-un crin.
Ce stranie alăturare,
Total opusă legii firii,
Aşa o delicată floare,
Într-un pocal cu trandafirii!?
I-a luat aseară bunicuţa,
C-aşa e dânsa, grijulie,
Şi le-a dat apă cu cănuţa,
Şi un bănuţ, aşa ... să fie!
Afară-n stratul din grădină,
În frigul aspru şi zbanghiu,
Se ridica, lâng-o sulfină,
Un trandafir portocaliu.
Avea pe vârf, cumva, lăsate,
Un număr mare de petale
Dar şi şuviţe adunate
Pe zonele occipitale.

Beloved nightmare

Cu două zile în urmă am fost la serbarea de Crăciun organizată la şcoala lui Theodor. Din clasa lui au fost opt (din cei nouă elevi) prezenţi. Plus părinţi, bunici şi guests. Theodor a fost ultimul care a recitat o poezie. Iar una din colegele lui, depăşind cu mult rimele stereotipe rostite în general de Crăciun, a spus nişte versuri de o profunzime uluitoare prin care îl ruga pe „Moşul darnic şi bun” să nu-i aducă bomboane, acadele, stafide şi nuci atunci când vine la ea, ci – surpriză – să-i dăruiască „un colţ de cer senin”. Puţin mai târziu aveam să aflu că această fetiţă stă acum la internat, datorită unor probleme de familie (părinţii s-au despărţit).

Ne-am bucurat să participăm la îmbisericirea încă unui prunc, într-un loc în care cerul pare a se pogorî pe pământ (bisericuţa de la Poliţie din urbea noastră), unde ne-ar plăcea şi nouă să ne botezăm copiii when the right time comes. Păcat că a căzut în desuetudine acest obicei de a participa – cu mic, cu mare - la „îmbrăcarea în Hristos” a pruncilor. La urma urmei, este „punctul zero” al existenţei noastre în Biserică, pentru fiecare dintre noi. (Dacă, desigur, nu am ieşit din rânduiala străbunilor.) Spre el suntem chemaţi să revenim. Aceasta-i, până la urmă, minunea minunilor: metanoia, „făptura cea nouă”, the return to innocence. Şi iar ajungem la Dostoievski şi al său final de epilog de neuitat din Crimă şi pedeapsă. Acolo începea „o altă poveste, povestea regenerării treptate a unui om, a renaşterii lui progresive, a trecerii lui pe nesimţite dintr-o lume într-alta, într-o realitate nouă, necunoscută de el până atunci”…

Tot azi am mai avut o mare bucurie. Un cotidian care scoate săptămânal DVD-uri cu filme româneşti a mai publicat un film drag mie: Prin cenuşa imperiului (1976). Port în suflet – nu, nu e patetic – acest film de peste 30 de ani. Atunci aveam să-l descopăr pe Gheorghe Dinică în, probabil, cea mai mare creaţie a sa din cinema. Însă dincolo de recitaluri actoriceşti, Cenuşa…mai are şi alte atu-uri: povestea picarescă a lui Zaharia Stancu (luată din romanul său, Jocul cu moartea), imaginea lui Dinu Tănase (inclusiv compartimentele: costume, decoruri) şi muzica lui Radu Şerban. Există, în acest road movie, şi idealişti (comunişti sau simpatizanţi ai ideologiei bolşevice a „omului nou”), soldaţi revoltaţi, şi „oameni de omenie” mai mult sau mai puţin convingător interpretaţi de Gabriel Oseciuc, Irina Petrescu, Elena Albu, Ştefan Sileanu, Cornel Coman, Ernest Maftei, Florina Cercel, Boris Ciornei ş.a. Dar după atâţia ani, figura cea mai vie rămâne tot a Diplomatului jucat de Dinică – această lichea oportunistă, fără caracter şi fair play, descurcăreţ fără scrupule în orice situaţie. Într-un anumit sens, din toată tipologia de personaje din cartea lui Stancu şi filmul lui Andrei Blaier, peste ani avea să se impună – în viaţa de zi cu zi a lumii clădite pe „cenuşa imperiului” – amoralul Diplomat. El este „omul zilei” evergreen, iar România pare – more than ever - un paradis al Diplomaţilor. (Şi al unui număr mult prea mare de semidocţi cu diplome, însă asta-i altă problemă). Pentru ceilalţi, mai puţin diplomaţi, mai puţin şantajabili, mai demni şi mai fair, paradisul acesta are – nu o dată - înfăţişare de infern. Vorba lui Lucian Pintilie: Romania, my beloved nightmare.

1001 de filme de văzut într-o viaţă

Povestea omului este supusă, desigur, şi prin filme. Şaherezada secolului XX este, nu se poate altfel, şi – more or less - cinefilă. De unde şi titlul acestui volum antologic devenit repede best seller în întreaga lume: 1001 de filme de văzut într-o viaţă. Selecţia este, în general, eterogenă, dacă nu cumva chiar pestriţă. Astfel, pe lângă filme de referinţă sau „de autor”, capodopere unice şi irepetabile (cam 20% din totalul titlurilor), lista coordonată de Steven Jay Schneider cuprinde o serie mult prea lungă de filme western şi comedii de situaţii, drame psihologice şi melodrame, musical-uri şi filme poliţiste, producţii thriller sau chiar horror ce aparţin nu atât artei, cât mass mediei. De altfel, acest cocktail filmografic nu-şi propune decât tangenţial explorarea operelor bazate pe „distrugerea genului” cinematografic, pe convingerea potrivit căreia filmul poate fi şi el (asemenea celorlalte arte) un fel de microscop care-l conduce pe artist la tainele propriului său suflet şi le arată oamenilor aceste taine comune tuturor.

Se vede cale de-o poştă că volumul cultivă filmul-blockbuster, produs comercial tipic hollywoodian, încărcat de clişee, pe gustul milioanelor de plătitori de bilet. Cine este atunci autorul unor astfel de filme musai „de văzut într-o viaţă”? Nimeni altcineva decât milioanele de spectatori, dornici nu atât să întâlnească filmul ca film, cât să evadeze, preţ de două ore, din cenuşiul cotidian. Fie şi pentru o (multiplă) călătorie în infern. Care (vezi ediţia din 2005a cărţii) începe chiar cu „obrazul” Şaherezadei: coperta întâi, care e menită să ne introducă în poveste, ne-o prezintă pe Janet Leigh în de mult celebra scenă a duşului din Psycho, unde urmează să fie ucisă de Anthony Perkins. De pe cotorul cărţii (iar în unele ediţii chiar de pe coperta întâi), nici Jack Nicholoson n–o iartă: cu privirea sa de posedat din Shining pare a-i spune: you ain’t seen nothing yet. Şi ca meniul thriller-horror să fie complet, coperta a patra decupează un cadru din Pulp Fiction, în care John Travolta şi Samuel L. Jackson privesc aiuriţi spre nicăieri, cu hainele mânjite de sânge.

Din fericire nu este chiar totul bloody, bizzare, junk şi trash în volumul 1001 de filme de văzut într-o viaţă. Sunt pomenite şi prezentate, mai mult sau mai puţin parcimonios, chiar şi filme „de suflet” şi „pentru suflet”, în care preocuparea cineaştilor pentru mesaj este dublată de dorinţa de a găsi – pe măsura conţinutului - un limbaj cât mai personal, mai specific cinematografic. Există deci loc şi pentru filme precum Le voyage dans la lune, The Great Train Robbery, The Birth of a Nation, Intolerance, Das Kabinett Des Doctor Caligari, Broken Blossoms, Körkarlen, Nannok of the North, Nosferatu, Stachka, Greed, Der Letzte Mann, Bronenosets Potyomkin, The Gold Rush, The Big Parade, Metropolis, Sunrise, The General, Oktyabr, Napoléon, The Crowd, Un chien andalou, La passion de Jeanne D’Arc, Chelovek s kinoapparatom, Zemlya, All Quiet on the Western Front, Tabu, City Lights, M, Vampyr, Las Hurdes, L’Atalante, Une partie de campagne, Modern Times – din primii 40 de ani de cinema.

Primele izbânzi ale cinematografului de la sfârşitul perioadei interbelice până la începutului Războiului Rece sunt punctate – între altele, fireşte – de La grande illusion, Jezebel, Stagecoach, Le règle du jeu, The Grapes of Wrath, Citizen Kane, The Magnificent Ambersons, Ossessione, Ivan Groznîi, Les enfants du paradis, Roma, città aperta.

Cinematograful mondial postbelic de până la căderea Cortinei de Fier din 1989 este bogat ilustrat printr-o serie substanţială de titluri de referinţă din world cinema (care însă îşi fac loc cu greu printre mult mai numeroasele producţii gen brainwash): Brief Encounter, Monsieur Verdoux, Ladri di biciclette, The Third Man, Rashomon, Los Olvidados, Journal d’un couré de campagne, Jeux interdits, Ikiru, Umberto D, Tokyo Monogatary, Roman Holiday, Les vacances de M. Hulot, Ugetsu Monogatari, La Strada, Shichinin no samurai, Pather Panchali, Ordet, Un condamné à mort s’est échappé, Det sjunde inseglet, Smultronstället, Le Notti de Cabiria, Paths of Glory, Popiól i diament, Les quatre cents coups, Some Like It Hot, A bout de souffle, Rocco e i suoi fratelli, La Dolce Vita, L’Avventura, L’anné dernière à Marienbad, La Notte, Viridiana, Såsom i en spiegel, L’Eclisse, 8 ½, Nattvardsgästerna, Il gattopardo, Les parapluies de Cherbourg, Suna no onna, Il Deserto Rosso, Teni zabîtîh predkov, Gertrud, Il Vangelo secondo Matteo, La Battaglia di Algeri, Giulietta degli spiriti, Blowup, Persona, Csillagosok, katonák, The Jungle Book, Horí, má panenko, Ostre sledované vlaky, Memorias del subdesarrollo, Ma nuit chez Maud, Satyricon, Andrei Rubliov, Sayat Nova, Ucho, A Clockwork Orange, Aguirre, Der Zorn Gottes, Cabaret, Solyaris, Viskingar och rop, Amarcord, The Conversation, Zerkalo. Network, Close Encounters of the Third Kind, Annie Hall, Czlowiek z marmuru, L’arbero degli zoccoli, Stalker, All That Jazz, Die Blechtrommel, Apocalypse Now, Manhattan, The Elephant Man, Czlowioek z zelaza, Tootsie, Fitzcarraldo, La Notte di San Lorenzo, Fanny och Alexander, Idi i smotri, The Purple Rose of Cairo, Hannah and her Sisters, Der Himmel Über Berlin, Spoorloos, Nuovo Cinema Paradiso, Jacob’s Ladder.

În fine, din perioada de după terminarea Războiului Rece sunt alese producţii ce par să ilustreze din ce în ce mai fidel (şi mai sofisticat) „morala” unui film … amoral care - cronologic (şi nu numai) - poate fi plasat în fruntea plutonului din această secţiune, The Player. Astfel, satira lui Robert Altman din 1992 pare a spune că, dacă artistul e chinuit de îndoieli, de întrebări (majoritatea fără vreun răspuns), publicul de cinema, ajuns suveran, ştie ce vrea: vedete, suspans, umor, violenţă, emoţie, speranţă, nuditate, scene de sex, finaluri fericite. Mai ales finaluri fericite. Că există şi excepţii o dovedesc şi prezenţele „de onoare” ale acestei ultime perioade (post-1990), consemnate ca atare în volumul coordonat de Schneider. Printre ele: Trois Couleurs: Bleu, Schindler’s List, Forrest Gump, Natural Born Killers, Toy Story, Breaking the Waves, Deconstructing Harry, Mat i syn, Saving Private Ryan, Titanic, Lola rennt, Pi, Happines, The Thin Red Line, Magnolia, Requiem for a Dream, Dancer in the Dark, Hable con ella, Les Invasions Barbares, Good bye, Lenin!.

Aşadar, 1001 filme…oferă, într-adevăr, informaţii (în cuvinte şi imagini) atât despre cinematograful clasic, cât şi – mai ales – despre fenomene cinematografice experimentale din zona underground, cu „merite estetice oarecum incerte”sau cu o „valoare etică sau ideologică îndoielnică”. Este un demers critic de tip melting pot sau tutti frutti în care – mai mult sau mai puţin - se regăseşte fiecare cinefil.

Ca-n filme?

Flash-back to Natural Born Killers / Născuţi asasini

În America tuturor libertăţilor, undeva pe un drum foarte la-nălţime (aproape de cer), doi mass murders transformaţi de media în superstars decid să se cunune. Ca-n Mioriţa („Preoţi, munţii mari / Paseri, lăutari / Păsărele mii / Şi stele făclii!”) şi nu prea. Tocmai se pregătea de speech-ul (o adunătură de vorbe în care se vorbeşte şi de-un „Dumnezeu din cer”) rostit ad-hoc în faţa iubitei (Mallory, alias Juliette Lewis), când o maşină trece-n goană pe lângă ei (ca-n Blow-up) şi bruiază solemnitatea post-modernă a momentului. Mickey (Woody Harrelson), ca tăt americanu’, dă să scoată puşca la zurbagiii care – ca să vezi! – s-au găsit taman acu’ să-i strice lui ceremonia. Dar îşi aminteşte că se află la nuntă – la propria-i nuntă – şi-i iartă. Nu-i stă în caracter să ierte, că, deh, fire nietzscheană, e convins că mila şi iertarea dăunează la caracter şi virilitate. Pe ei însă îi cruţă („I won't murder anybody on our wedding day!”), să meargă-n treaba lor de scandalagii.

Şi-şi vede şi el de treabă mai departe. Că doar are cumul de foncţii în astă zi: mire-mire, da’ şi sacerdot. Auzi dumă la el: „Baby, by the power vested in me as God of my world I pronounce us husband and wife”. Şi purcede a-şi scrijela c-un briceag palma şi-apoi pe-a iubitei sale la fel (cum se-nsemnau odinioară fraţii de cruce). Iar mireasa uimită şi – la propriu! - criminală, după ce-l înjură („That's not what I had in mind. Fuck you!!”), îi va spune, totuşi: „It's very romantic, baby.”

Sigur, e doar un film. Doar un film??!! Dar câţi nu confundă - tot mai mult de la Reformă încoace - „preoţia universală” cu taina preoţiei? Această pomenire-n băşcălie a lui Dumnezeu (şi implicit a Bisericii şi-a Tradiţiei sale) e cam tot ce-a rămas din cele sfinte acolo, unde timpul – tot mai grăbit, mai predispus la devorare - va fi având parcă alte dimensiuni. Aici, în leagănul mioritic în globalizare crescândă şi el (nici Mioriţa nu mai e ce-a fost!), timpul se mişcă mai puţin zdrobitor. Lăcaşuri şi liturghii unde se află persoane îndrituite să lege şi dezlege cele despre care se scrie în Carte ar mai fi. Dar cât e de măturată (de noi, fireşte) cărarea până la ele?

P.S. În 1994, când am ieşit de la acest film (eram cu Dan Voinea), l-am întâlnit pe Profesorul. Tocmai îl văzuse şi el. Meditativ, ne-a spus că filmele ar trebui să fie asemenea icoanelor. Mult mai târziu aveam să desluşesc cuvântul lui. Ca icoanele, vasăzică să privească spre esenţe, să se lase pătrunse de Lumina aceea necreată, să-i fie omului biserică şi spital în această lume nebună şi înnebunitoare. Nimic mai străin de toate acestea în ceea ce (aproape exclusiv made in the USA) ajunge din cinematograful actual pe ecrane, pe marele ecran. Dar publicul – mereu mai numeros, mai flămând – continuă să consume, ca pe o artificială masă de tip fast food, ceea ce i se oferă. După majoritatea năzdrăvăniilor vizionate recent, comentatorii de film recunosc (dar la ce bun?): încă un brainwash. Când te obişnuieşti cu hrana de mucava e greu – pentru bietele noastre stomace/creiere/suflete, sau ce-o mai fi rămas din ele – să primeşti şi să te bucuri de (ori să-ţi doreşti) o masă naturală, cu produse home-grown. Casa (home), ca şi sufletul omului, e în cu totul alte părţi. Şi-ajungem – că tot se apropie Revelionul – la Pluguşor: „Să vă fie casa casă, să vă fie masa masă!” Măcar „la anul şi la mulţi ani”…

De ce Andrei Pleşu a votat totuşi cu Băsescu

„Nici dacă iese Geoană nu va fi sfârşitul lumii, nici dacă iese Băsescu nu va fi sfârşitul democraţiei.

Articolul de mai jos a fost scris sâmbătă, 5 decembrie. Nu aveam de unde să ştiu rezultatul alegerilor. Eram doar sub impresia pe care mi-o lăsase dialogul de joi seara dintre cei doi candidaţi rămaşi în cursă.

La sfârşitul dezbaterii, ştiam că n-am de ales: voi vota, totuşi, cu Traian Băsescu. Explicaţia cea mai concisă a deciziei mele ar fi o replică moromeţiană: prefer oricând „o discuţie cu un om deştept, în stare să glumească inteligent". Cu alte cuvinte, îl prefer pe Cocoşilă. L-am privit cu maximum de bunăvoinţă pe Mircea Geoană.

Dar, în ciuda eforturilor lui de a fi conştiincios, plauzibil şi bine crescut, n-am putut găsi, în favoarea prestaţiei sale, niciun punct de sprijin. A confirmat, aproape candid, toate suspiciunile celor care îl contestă. Vizita nocturnă făcută dlui Vântu în chiar ajunul confruntării de a doua zi e, în cel mai bun caz, o probă de indigenţă tactică. Ca să nu mai vorbim de bâlbâielile stingherite şi stingheritoare livrate cu titlu de explicaţie.

Incapacitatea de a răspunde prompt şi exact unor întrebări tehnice simple a avut, de asemenea, un efect descurajant. Omul are ceva de elev silitor, care însă nu ştie să înveţe şi pierde mereu din vedere detaliul semnificativ. Nici consilierii săi nu par să-i fi fost, în această privinţă, de mare ajutor. Dacă va ieşi (respectiv a ieşit) preşedinte, nu mă voi putea bizui niciodată pe reacţiile, reflexele şi echipa lui.

Prost serviţi, în timpul emisiunii de joi seara, au fost şi cei care invocă „onestitatea", sau firea neconflictuală, a lui Geoană. De câteva ori, iritat, prins în ofsaid, el a sărit cu gura destul de nevricos şi a atacat fără niciun pic de talent.

Au mai fost şi oarecari minciunele prost camuflate şi, mai ales, un surprinzător, ipocrit, contra-productiv subton „mistic". Pomenirea Părintelui Galeriu, neconvingătoare, a fost, între altele, o gafă duhovnicească: duhovnicul, dacă ai unul, nu se clamează public; numele lui nu se utilizează ca pedigree, ca garanţie a propriei evlavii. Dar Mircea Geoană pare a-şi fi descoperit, de la o vreme, dimensiunea religioasă. E, brusc, foarte „îmbisericit". Modelul lui moral e Patriarhul, autorul lui preferat e Sf. Ioan Gură de Aur. Această pioasă conversiune electorală are ceva comic, inconsistent şi, în fond, păcătos.

Pe scurt: dacă Mircea Geoană va câştiga (respectiv a câştigat) Preşedinţia, ar face bine să aspire la un comportament mai „deştept", să-şi caute colaboratori mai subtili, să nu se bizuie prea mult pe abilităţile politice proprii. Dacă îi reuşesc toate astea, sunt gata să renunţ la exigenţa „glumei inteligente", de care vorbea Moromete...

Orice om de bună credinţă va admite că, prin contrast, Traian Băsescu a dominat situaţia cu mult mai multă autoritate. Ştia ce spune, vorbea în numele unei informaţii mai bine asimilate, era mai puţin contrafăcut şi mai eficient din punct de vedere retoric. A câştigat prin KO tehnic.

Cititorul se va întreba, poate, care e sensul acelui „totuşi" din titlu. L-am votat pe Băsescu totuşi, pentru că aveam, şi în cazul lui, destule motive să nu-l votez. Am mai spus-o: nici dacă iese Geoană nu va fi sfârşitul lumii, nici dacă iese Băsescu nu va fi sfârşitul democraţiei. În ambele cazuri, vom avea numeroase prilejuri de lehamite. Atâta doar că, dacă am de ales între Cocoşilă şi „Ion al lui Miai", îl prefer, în numele ironiei istoriei, pe Cocoşilă."

Andrei Pleşu

(sursa: Adevărul)

Mai bine un noroc chior decât un noroc prost(ănac)

Duminică seara m-am dus la culcare aproape convins că lozinca post-electorală din acest început de decembrie va fi „Avem Papă-Lapte” (câteva sondaje de opinie manipulate de „şobolanii roşii” l-au declarat pe Geoană Preşedinte), nu - aşa cum trusturile de presă anti-Popeye, ultratendenţioase, îl porelcesc pe Marinar de câţiva ani buni încoace (dictator, papă, scelerat etc.) - „Avem Papă”. Luni dimineaţa însă am făcut ochii mari când am citit pe net că ultima numărătoare a voturilor (inclusiv cele din Ardeal şi din diaspora occidentală) a răsturnat situaţia. Marinarul – exact ca-n desenele animate cu Popeye – a dat de pământ cu Bluto-Mogulii.

Ajuns la şcoală am dat şi eu peste o atmosferă foarte asemănătoare doliului. Uitasemm că indezirabilul & temutul Marinar a fost votat, de data asta, mai puţin de intelectuali (în special bugetari, care văd în el pe hoţul care le-a furat din buzunare un sfert de chenzină). Aşa că mi-am văzut de treabă, că doar nu era să vorbesc de funie în casa spânzuratului.

Bucuria victoriei lui Băsescu m-a readus înapoi cu 5 ani. Pentru o clipă, o dată la cinci ani (cu o inter-staţie la fel de însorită, numită „vot împotriva suspendării Preşedintelui”) are şi românul – acela sătul de Ceauşeşti, Ilieşti, Romani, Dineşti, Păuneşti, Vanghelii, Vadimi, Ponţi şi tonţi – prilejul să se bucure. Că după aia vine formarea de guvern, numirea PM, certurile inevitabile, scandalul, circul din Parlament etc.

Întrebarea pe care mi-am pus-o, urmărind astăzi imagini în mişcare cu Traian Băsescu (după multă vreme în care nu l-am mai văzut în materiale video) este: pentru cât timp mai are acest om energia – psihică, fizică - să reziste la atâtea lovituri şi meciuri unfair cu magnaţi de trusturi, cu politicieni, cu unul, cu altul? L-am găsit mai bătrân cu zece ani faţă de cum îl ştiam, deşi e la fel de cool. Desigur, sooner or later, omul va obosi până la urmă (who lives forever, anyway?), nu asta-i problema. Trist e că nu s-a ridicat nimeni să-i reziste, bărbăteşte, cu adevărat şi să-l înlocuiască. Nimeni altcineva decât – acum – marioneta Geoană, care (vorba unei anecdote – „culmea somnului” - inventate ad-hoc azi dimineaţă, după răsturnarea de situaţie) s-a culcat Preşedinte şi – vorba lui nea Nelu - s-a sculat Prostănac. Aşadar, mai bine un noroc chior (că tot îl fac duşmanii chior, handicapat etc.) decât un noroc prost(ănac). În rest, vânt bun la pupa şi toate pânzele sus pentru corabia Românica.

Poate n-ar strica mai mult - mult mai mult - fair play, mai multă demnitate, mai multă coerenţă - acolo, sus, în lumea politicienilor, dar şi jos, în lumea comentatorilor de politică. Pentru că, totuşi, teocraţie, totalitarism, constrângere nu mai servim în ditamai statul nostru laic. Atunci măcar în democraţie să-nvăţăm a deprinde o fărâmă în plus de verticalitate. Dar nu se poate, fiindcă interesele puţinilor nababi mioritici sunt „pe viaţă şi pe moarte” şi se joacă pe o carte mare. Şi, în ciuda exerciţiului - dublu practicat, şi de Băsescu şi de Geoană – pupat Cartea Sfântă, numai la metanoia nu le stă gândul – nici politicienilor, nici comentatorilor de politică - atunci când e vorba de money, money, money. Adică de ciolane, ciolane, ciolane…

Noiembrie, ultimul bal?

Prinşi cu asupra de măsură de filmele documentare pe care le vizionăm / traducem zilele acestea pentru Documfest ediţia a II-a, am renunţat – între altele – să mai mergem la concerte. Documentarele vizionate (toate care au intrat în finală au ca temă revoluţia anticomunistă din Europa de Est) m-au dus cu gândul înapoi în 1989. Incredibil, dar adevărat: am trecut pe aceleaşi străzi şi eu, în acel decembrie sângeros, am văzut cu ochii mei primele cordoane de soldaţi lângă Hotelul Continental (pe unde trec adesea) prin a căror baricadă n-am mai putut să trec…Parcă niciodată ca acum nu m-au mai înfiorat acele amintiri din 17 decembrie 1989. Când mulţimea începea să fiarbă eu încercam să găsesc un drum spre casă (trebuia să traversez oraşul). Am văzut atunci, din zona Parcului Central, magazinele de blănuri (de lângă cinema Timiş) în flăcări - se întunecase şi flăcările se distingeau uşor în noapte. Apoi plecarea spre gară, căci trebuia să iau trenul înapoi spre compania mea de la ATS (eram „militar în termen”) din unitatea aflată la circa 100km distanţă de urbea mea…Ciudat cum jubileul acestui an mi-a răscolit amintirile acestea din ultimele zile de dictatură, că despre asta este vorba. În noiembrie 1989 fusese ultimul bal (al XIV-lea congres PCR) pentru „odioşii” care – nici măcar n-au visat, poate – urma să fie executaţi prin împuşcare câteva zile mai târziu…

P.S. Un cotidian scoate, azi, un supliment cu DVD. Filmul ales, unul din zecile de filme româneşti (în jur de o sută, aş spune) ce merită incluse în categoria „filme de neuitat”, este … Noiembrie, ultimul bal (Dan Piţa, 1988). Pentru că, da, pe 6 decembrie 2009, o parte din românii care n-au fugit din ţară şi o parte din românii care trăiesc elsewhere vor alege – zic unii – între „prostie” şi „obrăznicie”. Titlul - parte integrală din campania electorală agresiv anti-Popeye (şi pro-uniunea socialist-liberală, pe care unii au numit-o „contra naturii”) a respectivului cotidian – e cu schepsis selectat. Cum ar veni, să citească poporul în ceasul al 12-lea asta: „noiembrie, ultimul bal”. Să vadă şi să-i intre-n cap. Poate-poate, (şi) acest mesaj subliminal, îi determină pe unii încă nehotărâţi să pună ştampila în chenarul tovarăşului care promite să dea de pământ cu „scandalagiul ţării”, să asigure buna înţelegere conjugală a liberalilor cu socialiştii (spre binele obştesc, desigur) şi înaintarea Româniii (sic!) pe „cele mai înalte culmi ale socialismului şi comunismului” (Aplauze prelungite, se scandează: Uraaaaa!, Uraaaaa!)…

Oricum, mă bucură apariţia săptămânală pe DVD (la preţuri accesibile) a câte unui film românesc antologic. Şcoala românească de film – chiar cred asta – merită cercetată măcar pentru acele câteva filme de referinţă pe care le are. O parte dintre ele au apărut în format digital (printre altele: O noapte furtunoasă, Proba de microfon, Cel mai iubit dintre pământeni, Două lozuri, O noapte furtunoasă, Actorul şi sălbaticii, Pădurea spânzuraţilor, Mere roşii, Moromeţii, Un om în loden, Flăcări pe comori, Pădureanca, Ştefan Luchian, Întoarcerea din iad, Undeva în Est, Priveşte înainte cu mânie) altele nădăjduiesc să apară în săptămânile / lunile viitoare. Despre acest film („o meditaţie asupra mizeriei umane, a plafonării vieţii de provincie pe care o suportă un om educat, plin de idealuri” – Dan Piţa) pot spune că a fost prima dezamăgire pe care mi-a pricinuit-o realizatorul său, care altădată fusese cu adevărat în formă: Nunta de piatră, Duhul aurului, Tănase Scatiu, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi…

Între turnul Babel şi turnul de fildeş

Să fie drama omului postmodern (a „omului recent”) zbaterea sa între acea room of one’s own (echivalentul turnului de fildeş) şi hoinărirea prin infinitul, pestriţul global village (echivalentul turnului Babel) – oricare ar fi acela: largo sensu tot mampamondu’ ori ademenitoarea (pentru mulţi) Americă, iar stricto sensu cetatea cosmopolită în care vieţuim?

Şi când mă gândesc că mai sunt oameni care – cu o siguranţă de sine pe care nu pot s-o înţeleg în ruptul capului - resping cutare sau cutare termen, aşa-zis politically correct acum, ca „nefiind biblic”, mă întreb dacă este biblică noţiunea (recent exploatată de 1 Decembrie) de român, de românism. Ca şi cum a fi român (= „bun român”) ar presupune automat o garanţie a purităţii, a mântuirii chiar. Iar dacă termenul de român nu este biblic (şi cum ar putea fi?), de unde şi până unde atunci atâtea panglici tricolore pe post de semn de carte între paginile Bibliilor pravoslavnice? De unde şi până unde atâtea drapele tricolore prin biserici? (Care tricolor se ştie de unde şi cum a apărut şi cine i-a fost, vasăzică, mastermind-ul.) Nu, hotărât lucru: atât moneda naţionalistă, cât şi cealaltă, religioasă - bătută şi răsbătută – e valută forte în orice timp istoric. De fapt, pentru mulţi, ele sunt două feţe ale aceleiaşi monede. (Bunăoară pentru tipul uman care, asemenea lui Petre Ţuţea, spune: „Dumnezeu e român. Şi dacă nu, sunt împotriva lui!”)

În ceea ce mă priveşte, rămân solidar cu cei care - oameni şi-atât - îşi rezervă dreptul să filtreze ceea ce le oferă marele sau micul global village în care trăiesc.

P.S. Nu mai departe de ieri am văzut un interesant (şi ironic) documentar de Alexandru Solomon despre capitaliştii post-1990 din România. L-am regăsit acolo, pe acest omniprezent simbol al tinerei şi mai puţin tinerei (noii) generaţii de la noi. Era în palatul său (împodobit – cum altfel? – cu acelaşi gust şi aceleaşi criterii estetice împărtăşite şi de împuşcaţii de la Târgovişte din ziua Crăciunului 1989) şi număra evlavios mătănii, culmea, chiar în faţa celui care-l filma. Fudul exerciţiu mediatic pe care, desigur, nu l-a inventat el. Conjugat cu balamucul politic din aceste zile pre-electorale din România, ridicolul scenei amintite mai că mă face să exclam, ca Bill Murray la sfârşitul lui Tootsie: „That is one nutty hospital!”

Al 41-lea

O, da. Urmează al 42-lea. An de care trebuie să ţin şi mai straşnic să nu plece, hoţomanul, aşa cum au plecat, grăbiţi, toţi cei dinaintea lui. Dar a fost o zi bună. După un duş rece (orele - curs practic - de educaţie rutieră), am început să tălmăcesc în română un documentar ceh (The Power of the Powerless) despre istoria cehă din ultimii cincizeci şi cinci de ani. Şi-am fost sunat sau vizitat sau contactat via messenger / SMS de familie (largo sensu), prieteni, cunoştinţe, elevi. Toţi din aceeaşi pricină şi cu acelaşi mesaj principal: „Many happy returns!”. La toţi care se ştiu involved le mulţumesc şi pe această cale.

Pentru intervalul dintre nodul 41 şi nodul 42 trag nădejdea să fiu mai sensible şi mai sensibil, mai îngăduitor, dar şi mai ferm (acolo unde trebuie), mai organizat, mai bun şi mai puţin risipitor. Un sumar rewind îmi spune că „al 41-lea”, an care tocmai s-a încheiat, a avut – pentru întreaga noastră familie (stricto sensu) happening şi bucurie. Care bucurie sperăm să rodească la primăvară, atunci când mugurii copacilor dau în floare. Până atunci trebuie … răbdare şi încredere. Mugurii nu se deschid cu deştele. De-aia nici nu vreau să măresc viteza. Dau play că-i mai frumos şi mai firesc aşa. Chiar nu doresc (de ce mi-aş dori?) un fast forward.

Noapte bună, copii!

Uitarea este, probabil, necesară. De ce? Pentru ca să descopere fiecare generaţie, pe propria-i piele, cum - vorba poetului - iarba creşte. Mă uit în jur la tinerii care n-au apucat acel Decembrie 1989, care nu vor să ştie mai nimic despre „acei ani”, care se înfruptă din „confortul occidental” ca muştele din miere. Dar cum eram noi, cei care am fost ca ei, în urmă cu 20-25 de ani? Cât de tare purtam noi în suflet amintirea „obsedantului deceniu” şi teroarea primilor ani de „fericire cu de-a sila”? Noi, cei care eram adolescenţi ani anii 80, nu ştiam şi nu voiam să ştim despre canal sau despre puşcăriile comuniste, despre foametea de după război sau despre înnăbuşirea revoltelor studenţeşti din 1956 (în oraşe ca Timişoara, Cluj, Bucureşti). Visam la o viaţa mai confortabilă, ademeniţi de standardele occidentale/americane. Păstrând proporţiile, şi noi ne-am comportat la fel.

Cu 20 de ani în urmă s-au scandat, în oraşul de pe Bega, lozinci anticomuniste. Au murit oameni, iar cadavrele au fost furate şi transportate în secret la un crematoriu din Bucureşti pentru a fi arse. Mulţi dintre cei răniţi şi care au ajuns la Spitalul Judeţean au murit cu zile în urma unui glonţ care – deloc întâmplător – le-a nimerit ţeasta. Sau inima. Şi totuşi, aceeaşi Piaţă a Operei, care cândva fusese kilometrul zero al luptei anti-comuniste, s-a umplut azi de manifestanţi cu steaguri roşii. La nivel înalt, oraşul-erou de unde a început totul, atunci în 1989, urzeşte planuri şi alianţe cu „neocomuniştii fără de ruşine”. Ce să mai crezi? Nimic altceva decât că a venit vremea „debarcării dictatorului”, că el şi numai el e de vină pentru toate neîmplinirile din ultimii cinci ani. Iar ei, care vor ajunge (pe 6 decembrie, dacă e să se întâmple) la cârmă, vor şti negreşit să nu se mai certe şi să aducă mult aşteptatul belşug în ţară. O, da…Ce frumos final de basm. Putem merge liniştiţi la culcare. Noapte bună, copii!

Filmat în România - vol.II: 1970-1979

Dacă primul volum al repertoriului cinematografic alcătuit de Bujor T. Râpeanu trecea în revistă 345 de producţii filmate (total sau parţial) în România, prezentul tom – care se ocupă de filmele realizate între 1970-1979 – surprinde o perioadă fastă a cinematografiei naţionale: 243 de titluri în numai zece ani. Chiar dacă relativa liberalizare de la sfârşitul deceniului anterior (reflectată în opere de referinţă, precum Meandre, Reconstituirea sau Canarul şi viscolul) ia sfârşit odată cu instalarea „neodogmatismului naţional-comunist”, anunţat de tezele din iunie 1971, deceniul al şaptelea avea să-i lanseze pe cineaştii aşa-numitei generaţii 70 (Dan Piţa, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos), ale căror filme rămân în patrimoniul cinematografiei româneşti şi nu numai. Cartea lui Bujor T. Râpeanu ne oferă, şi de această dată, pe lângă un indice cronologic al filmelor (în funcţie de data primei lor reprezentări), informaţii bogate despre echipa de realizatori, scurte comentarii critice şi detalii ce ţin de culisele intrării în producţie, difuzării, de lupta regizorului cu cenzura etc.

Astfel, trecând peste prezentarea filmelor din seria „epopeii naţionale” (Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Cantemir etc.), a comediilor populare (seria B.D.-urilor, Toama bobocilor, Iarna bobocilor, Păcală, Nea Mărin miliardar etc.) şi a filmelor „cu comisari” (Cu mâinile curate, Un comisar acuză, Revanşa etc.), peste – cum altfel? – lista mult prea lungă de producţii conjuncturale de „comandă socială”, Filmat în România vol.2 ne aminteşte de o seamă de filme, azi uitate, a căror miză (şi, uneori, modalitate de expresie filmică) îşi depăşeşte cu mult epoca. Majoritatea acestor filme, arată autorul, au avut mult de suferit datorită „intervenţiei autoritare şi ipocrite în procesul de elaborare şi mai ales de finalizare a operei cinematografice”. Un prim exemplu: 100 lei (1973) de Mircea Săucan (regia) şi Horia Lovinescu (scenariul), care – după ce a fost filmat repede („până s-au deşteptat – avea să afirme regizorul - filmul era gata”) – a fost supus unor „îmbunătăţiri pentru clarificarea mesajului politico-ideologic”. Rezultatul: un cu totul alt film. Din fericire, versiunea originală (director’s cut) s-a păstrat şi, după 1990, filmul este redescoperit – deocamdată - doar în circuitul de cinemateci şi festivaluri. În acelaşi an este gata pentru vizionare şi Dincolo de nisipuri – ecranizare după Îngerul a strigat de Fănuş Neagu. În final, ajunge pe ecrane (după ce dispare de pe afiş în chiar dimineaţa premierei) şi chiar la Cannes (în secţiunea „La quinzaine des réalisateurs”, unde va rula împotriva autorităţilor româneşti care ar fi dorit să-l retragă), însă într-o variantă impregnată cu lozinci şi cu un deznodământ pe gustul politrucilor de la cenzură.

Deceniul al şaptelea avea să fie extrem de fast pentru regizorii „noului val”. Filmele lui Dan Piţa (Nunta de piatră, Duhul aurului, Un august în flăcări, Filip cel bun, Tănase Scatiu, Profetul aurul şi ardelenii, Bietul Ioanide), amplu comentate, conturează portretul unui cineast preocupat de stil, de forme, de un autentic limbaj cinematografic. La acestea se adaugă şi ineditul Mai presus de orice (regizat de Piţa împreună cu Nicolae Mărgineanu) - un „hibrid între ficţiune, documentar de reconstituire şi docu-dramă”, niciodată difuzat în România (însă prezentat în RDG, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia), ce are ca punct de plecare catastrofa provocată de cutremurul de la 4 martie 1977. De asemenea, anii 70 aveau să-l răsfeţe şi pe Mircea Veroiu, care, după cele două dipticuri inspirate de nuvelele lui Ion Agârbiceanu (co-regie cu Dan Piţa), semnează – cu mai mult sau mai puţin succes – un „film de bravură regizoral-imagistică pe o tramă de spionaj industrial” (Şapte zile), o dramă S.F. (Hyperion), o dramă socială după Mara de Ioan Slavici (Dincolo de pod), o frescă istorică a răscoalei ţărăneşti din 1907 (Mânia), o dramă psihologică după Camil Petrescu (Între oglinzi paralele) şi episodul al doilea din seria Ardelenilor (Artista, dolarii şi ardelenii). Dacă Dan Piţa şi Mircea Veroiu sunt tributari unui cinematograf calofil, în care decorurile, costumele, muzica sunt tot atâtea personaje în construcţia filmelor, ceilalţi doi regizori de marcă ai deceniului (Alexandru Tatos şi Mircea Daneliuc) preferă un cinematograf „minimalist”, în „priză directă”, de tip ciné-vérité. De aceea, probabil, sunt şi consideraţi acum (prin filme ca: Mere roşii, Rătăcire, Duios Anastasia trecea, Casa dintre câmpuri, respectiv Cursa, Ediţie specială, Proba de microfon – pentru a aminti doar titlurile din jumătatea a doua a deceniului şapte) precursorii stilului practicat de regizorii generaţiei 2000: Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu etc.

Alte reuşite cinematografice ale perioadei 1970-1979, pe care Filmat în România vol.2 le semnalează ca atare, sunt: Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (dramă inedită în filmografia lui Sergiu Nicolaescu, egalată, poate, doar de Osânda), Actorul şi sălbaticii (multiplu recital actoricesc: Toma Caragiu, Mircea Albulescu, Margareta Pogonat, Ovidiu-Iuliu Moldovan etc., scenografic: Virgil Moise şi cu dialoguri inteligente scrise de Titus Popovici), cele două filme ce atestă forma excelentă a lui Andrei Blaier de la mijlocul anilor 70 (Ilustrate cu flori de câmp şi Prin cenuşa imperului), revirimentul spectaculos al lui Iulian Mihu (Felix şi Otilia, Lumina palidă a durerii), precum şi câteva debuturi de excepţie în regia de film: Zidul (Constantin Vaeni), Stop-cadru la masă (Ada Pistiner), Un om în loden (Nicolae Mărgineanu), O lacrimă de fată (Iosif Demian).

Bujor T. Râpeanu a reuşit să adune într-un sigur volum impresionanta filmografie a unui deceniu de cinema românesc, doar cu puţin mai mică decât numărul total de filme realizate în România între 1911-1969. Nu mai rămâne decât ca filmele de referinţă, pe care acest volum le recomandă, să ajungă cândva şi la dispoziţia cinefililor. Pentru că una e să citeşti despre filme izbutite „care au fost” şi alta e să ai posibilitatea să le vizionezi.

Compania monştrilor

Din calea lupilor - nu, nu e o figură de stil, ci un mod de aşezare în (sau, şi mai corect, de ieşire din) lume - Monahul ne vesteşte despre o carte prefaţată de Costion Nicolescu. Printr-un link involuntar îmi amintesc că, prin 1992, ziarul Cotidianul publica în suplimentul său un material extrem de interesant despre viaţa şi filmele lui Andrei Tarkovski sub semnătura aceluiaşi Costion Nicolescu. Titlul cărţii, deliberat anonime, vestite nouă de Monah sună aşa: „Zeul toleranţei” şi descreştinarea creştinismului (de un autor necunoscut, ceea ce aduce a reclamaţie anonimă). Pe copertă, o palmă monstruoasă de Nosferatu, cu patru degete şi unghii prelungite, deasupra unui crucifix.

Sigur, o să facem ascultare şi ne grăbim la lectură. Dar – n-am putut să-mi reţin acest gând – eu sufăr nu de prea multă toleranţă, ci de … intoleranţă. Intoleranţa, mă corectează Monahul, nu este un concept (un termen, o noţiune etc.) al Evangheliei, ci unul născocit de vremurile seculare, post-creştine. Intoleranţa, mai spune el, presupune îngăduirea răului, ori el, răul, ar trebui mai degrabă corectat, pedepsit, stârpit. Da, am răspuns, dar cine sunt acei executori vrednici de această operaţie extrem de complicată, în fond, în stare să identificarea şi apoi să înlăture răul? Cine sunt călăuzele noastre, azi, care să fie vrednice de o astfel de misie? Nu cumva răul a pătruns până în măduva celor care se erijează în învăţători, în călăuze, în justiţiari şi tămăduitori?

Drept care, recunosc, îmi e cu neputinţă să trag linia şi să spun: de-aici până aici ţine „răul”, de-aici până aici e „binele”. Complicat, foarte complicat… Soljeniţân, marele mărturisitor al veacului XX, a spus-o cât se poate de limpede: „Linia de demarcaţie dintre bine şi rău nu separă nici statele, nici clasele, nici partidele, ci traversează inima fiecărui om şi a întregii umanităţi. Această linie e mişcătoare, ea oscilează în noi de-a lungul anilor. Chiar şi o inimă stăpânită de rău prezervă un bastion al binelui. Chiar şi în inima cea mai bună, dăinuie un colţişor de unde răul n-a fost dezrădăcinat.”

Revenind la titlul cărţii ce ne-a fost recomandată, mă întreb unde anume se mai păstrează, fără nicio urmă de ipocrizie, ­acea creştinătate nedezcreştinată de „zelul toleranţei”? Poate că bătălia aceea - nevăzută, din umbră – întru recuperarea duhului dătător de viaţă al creştinătăţii se duce tot în inima noastră. Acolo suntem chemaţi să facem lumină, să-l dăm la iveală pe părintele minciunii. Care, în treacăt fie spus, are adesea appeal şi deşte atrăgătoare, nu hidoase, precum cele decupate din filmele horror şi folosite moralizator pe post de bau-bau, ca ilustraţie de carte…

A 11-a poruncă

Ascultă, priveşte şi taci!...

Ascultă, să-nveţi să vorbeşti,
Priveşte, să-nveţi să clădeşti.
Şi taci, să-nţelegi ce să faci...
Ascultă, priveşte şi taci!

Când simţi că păcatul te paşte
Şi glasul Sirenei te fură,
Tu pune-ţi lacăt la gură
Şi-mploră doar sfintele moaşte -
Când simţi că păcatul te paşte!...

Când simţi că duşmanul te-nvinge,
Smulgându-ţi din suflet credinţa,
Aşteaptă-ţi tăcut biruinţa
Şi candela minţii nu-ţi stinge -
Când simţi că duşmanul te-nvinge!

Când braţele-ncep să te doară,
De teamă să nu-mbătrâneşti,
Rămâi tot cel care eşti -
Aceeaşi piatră de moară -
Când braţele-ncep să te doară!...

Iar când, cu ochii spre cer,
Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci,
Ascultă, priveşte şi taci!...
Din braţe fă-ţi aripi de fier
Şi zboară cu ele spre cer!...

lyrics by Ion Minulescu

sung by Mircea Baniciu

arr. by Doru Apreotesei

Mare-i grădina...

Cândva, în euforia primelor luni post-revoluţionare, un ziar timişorean (Gazeta de Vest) publica, pe ultima pagină, un articol şocant. Într-un chenar din josul paginii scria că Gorbaciov (preşedintele de atunci al ţării care, tot atunci, se numea URSS) ar fi murit, că ţara era în haos politic şi lumea era în stare de război. Mă rog, articolul mai conţinea o serie de alte informaţii năucitoare. Vine repede la noi acasă vecina de palier (o bătrânică de vreo 70 de ani, cu un mindset puternic impregnat de ideologia proletară, deci susţinătoare a „democraţiei originale” emanate de nea Nelu) şi, tremurând toată, ne flutură foaia prin faţă. „Uitaţi ce se întâmplă! E sfârşitul lumii!” După ce am citit articolul mi-am pus întrebarea: Dacă într-adevăr aşa e, de ce informaţiile astea, atât de bulversante, sunt scrise cu litere de-o şchioapă şi de ce pe ultima pagină a gazetei? În secunda următoare aveam să înţeleg totul: pentru că era 1 aprilie. Dar argumentele mele n-au convins-o pe vecina noastră. Naivitatea şi nevoia imperioasă de a fi minţită (şi a minţi, la rându-i) au biruit. Aşa cum n-a convins-o (pe ea şi pe cei 85.07% dintre alegătorii tovarăşului Ilici) nici răzgândirea subită a celor din FSN, care, după ce anunţaseră că acesta nu va participa la alegerile din vara lui 1990, nu numai că şi-au afirmat deodată (când s-au văzut călare pe situaţie) voinţa fermă de a candida, însă au căutat să înlăture orice opoziţie din calea lui.

Ieri, monstruoasa coaliţie a „mogulilor” de presă a născocit un nou truc pentru a-l compromite, credeau ei, definitiv pe Marinar. În ochii cui? În ochii celor care-au moştenit mentalitatea alegătorilor din 1990 ai lui nea Nelu Cotrocelu. Şi grădina-i maaaaare, vadu-i straşnic. Vorba aia: prost nu e ăl de vinde, prost e ăl de cumpără gogoşi d-astea. Iar gogoşile sunt marfă vandabilă nu de ieri, de azi, nu din vremea lui Ceaşcă (atunci cu opoziţia faţă de politica URSS, în 1968, cu trâmbiţarea triumfalistă a naţionalismului etc.) ci de mii de ani. Sit-ul Realitatea TV este acum bombardat şi de mesaje scrise de oameni imuni încă la manipularea ordinară (in progress) din zilele acestea, nu doar de suporteri ai „mogulilor”. Pentru cine are ochi de văzut şi cap de priceput, trucajul din filmuleţul cu Băsescu (în care proaspătul câştigător al prezidenţialelor din 2004 ar molesta un copil) e cât se poate de evident, de uşor demonstrabil şi demontabil. La rândul său, situl you tube publică o groază filmuleţe în care se explică pe înţelesul oricui cum a fost trucată înregistrarea din 2004. Se vorbeşte acolo, în comentariile la acest articol-bombă (care va fi un mare fâs până la urmă), despre datoria ziariştilor de a verifica mai întâi informaţia, de a respecta normele deontologiei profesionale, de a fi imparţiali. Concluzia: „Ne duceţi cu zăhărelu’ mişeilor!!” Acum încă nu îmi dau seama dacă atitudinea descrisă mai sus (şi vrednică de toată lauda) reprezintă cu adevărat o forţă (în stare să nască un curent de opinie, să schimbe ceva în societate), sau este doar excepţia de la regulă, replica neputincioasă pe care abia mai apucă s-o rostească acela care primeşte un pumn (sau o serie de pumni) în gură.

Ceara ei de Românie...

În Actorul şi sălbaticii (1975), Toma Caragiu (alias „cel mai mare actor pe care l-a avut vreodată Ţara Românească: Co-sti-că Ca-ra-ta-se”) se ia de cei ce „vor să vândă ţara asta lui Hitler” (legionarii). Băşcălie făcea şi de „ăştilalţi”: când îi lua în tărbacă pe liberali, îl aplaudau ţărăniştii, când se dădea la ţărănişti îi deschidea Banca Naţională credit. „Aşa-i viaţa!” îi spunea tânărului comisar şi prieten Radu, pus de Rege (Carol al II-lea) să-i asigure protecţia, „că exaltaţii ăştia cine ştie de ce sunt în stare”…Scenaristul Titus Popovici (no.1 în branşă, pe vremea aceea) a amestecat în acest film antologic verzi cu uscate. Totuşi, personajul său pseudo-fictiv (Caratase) are tot dreptul să fie vânat de legionari, chiar dacă „modelul” său din viaţa reală (actorul de revistă Constantin Tănase) a fost, se pare, asasinat de bolşevici după ce a făcut – pe faţă – mişto de ei. Înainte de 1989 însă era cu neputinţă să vorbeşti despre „ciuma roşie”, astfel că – printr-o explicabilă metamorfoză cromatică – nea Costică din filmul mai sus pomenit îşi avertizează spectatorii să „taie calea lui Hitler”, să se ferească de „ciuma verde”. Iar la finalul memorabilei secvenţe a confruntării dintre „actor” şi „sălbatici” va rosti, ca pentru sine (dar suficient de tare să fie auzit de ei): „Ceara ei de Românie, pe ce mâini a ajuns!”

…Îmi amintesc destul de bine zilele de dinaintea turului doi al prezidenţialelor din anul 2000. Urmăream à bout de souffle, din capitala Ulster-ului, dezbateri live (difuzate de TVR internaţional) cu vârfuri ale intelectualităţii româneşti. Bieţii oameni, speriaţi de perspectiva câştigării alegerilor de contracandidatul lui nea Nelu Cotrocelu (de „Tribun” e vorba, care - nu-i aşa? - nu este şi nu a fost niciodată promotorul unei politici extremiste, naţionaliste, nuuu, heaven forbid!), mărturiseau că nu o să rămână în România if… Tot atunci, în acele zile fierbinţi de decembrie 2000, TVR a difuzat – deloc întâmplător - Actorul şi sălbaticii. Oare câte mandate prezidenţiale şi câte erori politice grosiere mai trebuie săvârşite pentru ca oamenii să înveţe ceva din lecţiile istoriei? Se pare că din ce în ce mai multe, mai ales acum, când poporul – more than ever - e minţit cu televizorul (mai sofisticat, ce-i drept, căci numărul canalelor e incomparabil mai mare decât atunci când această lozincă a fost lansată), cu media în general. Drept care ne poticnim în continuare la vot. Iar viitorul (pentru cetăţeanul de rând care, spre batjocura şi ironiile bişniţarilor, speculanţilor, oportuniştilor şi descurcăreţilor de tot felul, se încăpăţânează să-şi vadă de treabă) se arată grim într-un caz şi grimmer în celălalt. Pentru ceilalţi e – ca şi până acum – marfă.