Enigmatici şi cuminţi

Punct ochit, punct lovit avea să fie filmul - vai, sentimental – lui Mark Rydell, On Golden Pond (1981). Aproape 30 de ani am evitat constant să-l văd, ori de câte ori am avut prilejul. L-am bănuit de tratarea dulceagă, melodramatică a temei: conflictul dintre generaţii. Clişeele hollywoodiene (muzica melancolică şi, pe alocuri, dinamică a lui Dave Grusin; imaginea pastelată a lui Billy Williams) n-aveau cum să nu fie puse-n pagină, însă filmul acesta este salvat de trei vedete (Katharine Hepburn, Henry Fonda şi Jane Fonda) şi un actor care, la vremea aceea, se afla între două hit-uri (cu un an înainte, Nine to Five, alături de Jane Fonda, Dorothy Parton şi Lilly Tomlin şi, un an mai târziu, Tootsie, alături de Dustin Hoffman): Dabney Coleman.

On Golden Pond este un film necesar despre îmbătrânirea ireversibilă a unor oameni care au fost mereu tineri la spirit şi care, bineînţeles, n-au crezut că bătrâneţea va fi atât de insuportabilă. Cei doi bătrânei încă mai au chef de poante şi fac haz de necaz (scenariul şi dialogurile: Ernest Thompson, laureat al Oscarului pentru scenariu original) pe refrenul „Bătrâneţe, haine grele”. Tandreţea lor (jucată, nota bene, de doi mari actori, recompensaţi şi ei cu câte un Oscar pentru interpretare) mi s-a părut dezarmantă. Norman şi Ethel sunt doi oameni care au îmbătrânit frumos, aşadar doi „călugări” - etimologia cuvântului călugăr (kalos, geron) spre asta ne trimite, călugărul fiind un „bătrân frumos”. În familia lor există însă o relaţie nelămurită, aceea dintre tată şi fiică. Şi această tensiune nu-i dă pace tatălui octogenar - mai ursuz acum, mai cârcotaş – să treacă la cele veşnice. Conştiinţa nu-l lasă în pace, îi rosteşte cu glas tare numele fiicei sale (o femeie divorţată, ajunsă la 40 de ani, pe punctul de a începe o „partidă bună” cu un dentist) mai cu seamă în absenţa ei. Când sunt împreună se tachinează şi se ironizează reciproc. Şi – deşi n-are curajul să recunoască – vrea împăcare. Cea care va „năşi” această împăcare va fi mama (un fel de Miss Ellie din Dallas, dar jucată inteligent de Katharine Hepburn). Ea o va trezi la realitate pe fiica supărată de-o viaţă pe un tată autoritar şi miştocar. Îi va spune că viaţa merge înainte, că – fără excepţii - fiecare om are neîmpăcările sale, traumele şi frustrările sale dar viaţa merge înainte şi nu merită chinul de a te lega la nesfârşit de ceea ce a fost: „Don't you think that everyone looks back on their childhood with a certain amount of bitterness and regret about something? You're a big girl now. Aren't you tired of it all? Bore, bore. It doesn't have to ruin your life, darling. Life marches by, Chels. I suggest you get on with it.” Fiica nu se lasă îmbunată cu una-cu două. Pretinde că tatăl ei e egoist, indiferent, că nu l-a simţit prieten niciodată. De-aia nici nu-i poate spune „tată”, ci Norman. Lovitura finală, din partea mamei (dată însă cu tact şi cu egală iubire pentru soţ şi fiică): „Chels, Norman is 80 years old. He has heart palpitations...and trouble remembering things. Just exactly when do you expect this friendship to begin?”

Cu alte cuvinte: e mult prea târziu pentru justiţia cerută de orgoliile noastre rănite. E vremea ca noi (fiii şi fiicele părinţilor care, „enigmatici şi cuminţi, plini de boli şi suferinţi”, se întorc în pământ) să încetăm a mai aştepta ca ei (taţii risipitori şi mamele risipitoare) să se întoarcă la copiii lor cu cenuşă-n cap. Acesta e, poate, chiar mesajul filmului: timpul, de la un moment dat, nu mai are răbdare; soarele poate apune de-acum în orice clipă şi ar fi păcat să rămânem închistaţi şi ţâfnoşi până-n pânzele albe. Împăcarea se produce fără surle şi trâmbiţe. Şi fără sentimentalisme. Fica reuşeşte să rostească – pentru întâia oară – cuvântul „tată”. După care pleacă la casa ei. Nu ştim nici măcar dacă este o împăcare adevărată, dacă se vor mai vedea vreodată şi dacă fiica va veni să-şi viziteze mai des părinţii tot mai neputincioşi, aşa cum, după încheierea ostilităţilor, a promis. Alta e însă miza filmului: prin mărturisirea cea mereu amânată, cei doi (tată şi fiică) au scăpat de o inimă (g)rea (şi temătoare), dobândind fiecare - cu o putere şi-un curaj mai presus de fire - o inimă nouă, mai îngăduitoare.

Lacul dintre dealuri

Parcă Floriile de anul ăsta ni s-au părut mai vii, mai adevărate ca niciodată. Le-am primit şi trăit mai altfel, parcă fără o anume ... rezistenţă. Iar lecţia Sf. Părinţi în legătură cu topirea minţii în inimă ne-a fost – la toţi trei – nesperat de aproape, de „inteligibilă”. Îmbucurător de mulţi copii s-au împărtăşit azi la capelă, laolaltă cu mulţi adulţi. În cuvântul său, Pr. RN ne-a amintit că şi episodul Palm Sunday a fost şi încă este un scandal. A fost un scandal atunci când, potrivit textelor evanghelice, iudeii aveau cu totul alte aşteptări de la Hristos. (Aşa cum, peste aproape două mii de ani, Scriitorul şi Profesorul din Stalker mărturiseau că şi-l imaginau altfel pe cel care i-a călăuzit spre Zona unde se împlinea cea mai profundă dorinţă a omului. Dacă, fireşte, omul avea şi-o mărturisea cu credinţă.) Semnificaţia Floriilor – intrarea lui Iisus călare pe asin în Ierusalim este, aşadar, încă un prilej de poticnire pentru cei de azi care concep într-un anume fel pe Inginerul acestei lumi. Celorlalţi, care au izbutit să-şi spargă toţi idolii („inginerii”) până la unul şi au ajuns din „teişti”, „ateişti”, li se oferă – prin credinţă – acest „proiect”. Parte din el este, iată, această deloc glorioasă intrare în legendara cetate, a Hristosului călare pe măgar şi înconjurat de copii. Mesajul său, şi de astă dată, invită la transparenţă, la zdrobirea oricărei falsităţi, a oricărei note artificiale vizavi de „materialul” nostru uman. Invită la întreţinerea nevoii de a întreba – dar întrebări mântuitoare, nu iscoditoare, cu vicleşug. În predica sa, Pr. RN s-a folosit nu doar de pilde consacrate din tradiţia creştină, ci – aşa cum ne-a obişnuit – şi de înţelepciunea din lumea mare. Azi a făcut apel la tezaurul sapienţial nipon: un prinţ a căutat să-şi găsească o femeie cu care să se însoare şi a dat mulţime de seminţe de plante şi flori la diferite fete, cerându-le să le cultive cu mare grijă şi când o fi să dea rod să vină la el să-i arate isprava lor. Fetele aşa au făcut. În ziua aleasă, şi-au prezentat fiecare rodul muncii lor: plante şi flori care de care mai frumoase, mai colorate, mai plăcut mirositoare etc. Numai o singură fată s-a prezentat – spre râsul şi batjocura tuturor – fără nicio floare, cu ghiveciul umplut doar de pământ. Prinţul – spre mirarea celorlalte fete – pe ea a ales-o de nevastă, motivând că seminţele date fetelor erau în mod deliberat neroditoare. Iar fata aceasta, singura dintre toate, a îndrăznit să fie sinceră şi – soră bună cu Cenuşăreasa - să se prezinte cu rodul real înaintea prinţului.

De la Sf. Liturghie am plecat fiecare cu câteva ramuri înverzite de salcie şi apoi am fost - toţi trei, împreună cu Tatiana, Claudiu & Oana - la DD aka dirty Dognecea. Sat de deal-munte, Dognecea (în judeţul Caraş-Severin, lângă Bocşa) este străbătut de câteva pârâuri şi înconjurat de două lacuri - unul dintre ele fiind acoperit de nuferi, o parte din an. Din păcate însă, deşeuri, reziduuri, resturi alimentare etc. sunt (şi nu de ieri, de azi) parte din peisaj. Am făcut două ceasuri de drumeţie, traversând un deal şi apoi înconjurând lacul cu nuferi.

Eugenia

În Nostalghia (1983) de Andrei Tarkovski, rusul Andrei Gorceakov (Oleg Iankovski) străbate Italia (departe de casă, de familie, de soţia pe care-o iubeşte) pentru a se documenta despre viaţa unui compatriot de-al său (un compozitor din secolul al XVIII-lea) care a trăit o vreme pe pământ italian şi, nemaiputând suporta străinătatea, s-a întors în Rusia natală unde s-a alcoolizat până a murit.

În peregrinările sale italiene, Andrei este însoţit de Eugenia (Domiziana Giordano), o translatoare – o bella donna – căreia însă frumuseţea îi e blestem şi acoperământ al răutăţii, nu binecuvântare şi bucurie. Frumoasă e şi soţia lui Andrei din Rusia, însă feminitatea ei nu-i este potrivnică: este înnobilată de maternitate, de rostul pe care şi-l găseşte alături de bărbatul şi de copiii ei - o feminitate asumată, harismatică spre deosebire de feminitatea degenerată, narcisistă a Eugeniei. Plimbată de straniul rus pe la tot felul de biserici şi mănăstiri (care n-o interesează şi pe care în mod obişnuit nu le frecventează niciodată), Eugenia asistă la o procesiune religioasă închinată Fecioarei Maria. Cum toţi cei prezenţi în capelă sunt în genunchi, încearcă şi ea - stingheră, stângace - să îngenuncheze. Renunţă. Zăreşte un paracliser în vârstă şi intră în vorbă cu el. Îl întreabă de ce sunt în biserică mai multe femei decât bărbaţi la rugăciune, la slujbele bisericeşti. Acesta-i răspunde, cu smerenie în glas, că femeile sunt cele care, în mod normal, au grijă de copii, de bărbaţii lor, de întreaga familie, de căminul lor... „Aha”, i-o taie Eugenia maliţioasă, „deci dumneata crezi că pentru asta sunt făcute femeile, să aibe grijă de copii şi de casă.” Paracliserul, cu aceeaşi modestie şi cuminţenie, îi răspunde: „M-aţi întrebat ce cred; eu doar v-am răspuns.”

Exasperată de atitudinea rezervată a lui Andrei (care este infinit mai interesat de soarta nebunului Domenico, despre care spune: „El are credinţă” şi de la care învaţă că 1+1=1, pentru că o picătură de ploaie adunată cu încă una fac o picătură mai mare, nu două picături), Eugenia face o criză de isterie pentru că nu concepe ca legătura lor să nu se concretizeze într-o aventură, într-o partidă de sex. Îşi dezvăluie - umilindu-se în zadar - un sân în faţa lui. Andrei nimic. Tăcerea îi este răsplătită cu o ploaie de sudalme: „Hai, du-te la nevastă-ta! Spune-i că aproape ai înşelat-o! Ţi se citeşte asta pe faţă de la o poştă! Eşti un porc la fel ca toţi ceilalţi! Ipocritule!” Spre final, chiar în clipa în care se pregăteşte să plece la aeroport pentru a lua avionul înapoi spre Moscova, Andrei primeşte un telefon de la Eugenia. De data aceasta, în postură de good messenger îi anunţă că Domenico este în Piaţa Capitoliului din Roma (aflată chiar sub balconul ei) şi vrea să-şi dea foc în semn de protest la nepăsarea omenirii faţă de soarta celor „umiliţi şi obidiţi”; îi spune că „nebunul” Domenico îi tot pomeneşte numele lui Andrei, căruia îi dăruise un ciot de lumânare şi îi lăsase, ca un fel de testament, sarcina să treacă bazinul de ape termale de la un capăt la celălalt, cu lumânarea aprinsă. Urmează, inevitabil, a small talk, între Eugenia şi Andrei: „Mă bucur c-am stat de vorbă”, spune ea. „Şi eu plec. Sau în India, sau în ... Ceylon. Vittorio şi cu mine nu ne-am decis încă.” Şi-l vedem acum pe Vittorio, prietenul ei: figură tipică de mafiot, nu scoate o vorbă (nici nu e nevoie), dar – îi spune Eugenia, lăudându-se (de fapt minţind cu neruşinare) – „e un tip dintr-o renumită familie de aristocraţi, interesat de probleme spirituale...” Iată însă cum îl descrie Tarkovski în scenariul pe care l-a scris, în colaborare cu Tonino Guerra: „Un tip mic şi îndesat, cu fizionomie de ţăran. Poartă haine fără niciun gust, dar – după toate aparenţele – foarte scumpe. E posibil să fi făcut mulţi bani în afaceri şi să nu ştie cum să-i cheltuie. Îşi termină de fumat ţigara şi stinge chiştocul în farfuria murdară de lângă el. Degetele-i sunt scurte şi butucănoase.” Până să plece în India (sau Ceylon), Eugenia pleacă la butic, după ţigări. Reacţia lui Vittorio, după plecarea ei, aşa cum apare în aceeaşi versiune englezească a scenariului: „Ochii bărbatului o urmăresc cu furie. Un pachet de ţigări tocmai deschis se află pe amsă, lângă el.”

Andrei îşi va ţine promisiunea. Va trece bazinul (fără apă în el) cu lumânarea în mână, de la un capăt la altul de mai multe ori, luând-o mereu de la capăt atunci când flacăra lumânării se stinge în bătaia vântului. Celălalt capăt însă va fi malul către „cealaltă lume”. Andrei moare, străfulgerat de-un stop cardiac, dar nu înainte de a apuca să aşeze lumânarea arzând pe marginea celălaltă a bazinului. Asemenea celorlalte personaje tarkovskiene (copiii din Katok i skripka / Compresorul şi vioara şi Ivanovo detstvo / Copilăria lui Ivan, iconarul din Andrei Rubliov, psihologul Kris din Solyaris, tatăl din Zerkalo / Oglinda şi călăuza din Stalker / Călăuza), şi Andrei crede în datoria morală şi merge până la capăt. „Numai un asemenea erou poate izbândi”, spunea Tarkovski.

Vasilică, te-ai supărat?

a.m. Am fost cu Theodor la Liturghia darurilor mai înainte sfinţite. Am citit şi eu, la strană, câţiva Psalmi, între care şi Psalmul 126: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte. În zadar vă sculaţi dis-de-dimineaţă, în zadar vă culcaţi târziu, voi care mâncaţi pâinea durerii, dacă nu v-ar da Domnul somn, iubiţi ai Săi. Iată, fiii sunt moştenirea Domnului, răsplata rodului pântecelui. Precum sunt săgeţile în mâna celui viteaz, aşa sunt copiii părinţilor tineri. Fericit este omul care-şi va umple casa de copii; nu se va ruşina când va grăi cu vrăjmaşii săi în poartă.”

p.m. Am revăzut, alături de Max, Actorul şi sălbaticii (1975). Pe lângă distribuţia colosală, pe lângă scenografie, muzică, costume, coregrafie, dialoguri, story, filmul lui Manole Marcus mai are două atu-uri: ideea de familie ca oază şi de prietenie ca ideal suprem. Undeva, acolo prin casa opulentă a cârcotaşului Caratase (Toma Caragiu), se învârte şi valetul Vasilică (Marin Moraru). Mereu cu o atitudine patronizing faţă de stăpânul său, care, după ce-l întreabă: „Vasilică, te-ai supărat?”, îi răspunde în dulcele grai moldovenesc: „Pi şini? Pi mata? Da şini sî poati supăra pi mata, cî mata n-ai minte niş cât un pui di găinî”, Vasilică rămâne speechless atunci când asistă la scena vizitei neaşteptate a lui Ionel (Mircea Albulescu), în miez de noapte, pentru a-l vesti pe amicul său de-o viaţă (ce aştepta de mult un semn de la el) că nu-i mai scrie textul pentru revista-bombă ce-o pregăteşte. Legionarii l-au speriat şi – pentru o vreme – plays safe...Filmul rămâne, în felul său, un succes, poate supradimensionat datorită nivelului scăzut al producţiilor cinematografice româneşti din acei ani, când – ce ironie! – scenarişti ca Titus Popovici (semnatarul scenariului la Actorul...) se ţineau de turnătorii şi îi băgau beţe-n roate lui Mircea Săucan (pentru conformitate, vezi cartea Iuliei Blaga despre Săucan) – de departe unul din cei mai insoliţi regizori români ever. (Totuşi, în anul premierei Actorului... aveau să se lanseze câteva filme de referinţă pentru cinematograful românesc: Mircea Daneliuc debuta cu Cursa, Alexandru Tatos cu Mere roşii, Andrei Blaier prezenta Ilustrate cu flori de câmp, iar Dan Piţa Filip cel bun.)

eevening Am fost toţi trei, alături de Oana, Marius (x2) şi Sorin la concert. Horia Andreescu a dirijat Suita burlescă de Remus Georgescu (care a primit titlul de „cetăţean de onoare al Timişoarei”), Concertul pt. violoncel & orch. de Dvorak (solist: Marin Cazacu) şi Simfonia a V-a de Beethoven. Dintre toate, Theodor a rămas la Suita lui Remus Georgescu, ca piesă favorită. Printre spectatori, ÎPS, PS, Mona Muscă, Alexandra Guţu...

O altă rugă pentru părinţi

Aseară, preţ de un ceas, în freezer-ul numit Sinagoga din Cetate (concesionată, pe câţiva zeci de ani, Filarmonicii Banatul) am fost toţi trei, împreună cu Oana, Marius, Sorin & Buni la un concert de tip chamber music. Trio-ul „New Cantilena” (Adrian Mardan – chitară, mandolă; Eugen Morăriţa – vioară; Horaţiu Roman – flaut) a susţinut un recital de muzică clasică (Rahmaninov: Vocalise op.34 nr.14; Granados: 5 dansuri spaniole; Fürstenau: 3 piese op.35; Bartók: Dansuri româneşti) şi – împreună cu Csaba Santa (contrabas), Cristian Raţiu (percuţie) – contemporană (Muza Cantabile; Cântec alb; Portraits: Ana-daily steps – toate cele trei piese pe muzică de Adrian Mardan). Din program, o singură piesă a fost cu adevărat catchy (înainte de a merge la concert): Vocalise de Rahmaninov, despre care ştiu de la Adrian Enescu. El a realizat chiar un fel de remix electronic pe care l-a combinat cu nişte secvenţe din filmul suedez „pre-istoric” Trăsura fantomă / Korkarlen (1921) de Victor Sjostrom. Până la urmă întreg recitalul s-a dovedit a fi catchy, chiar şi piesele de muzică experimentală, contemporană de Adrian Mardan.

Am scăpat, trebuie să recunosc, de două prejudecăţi thanks to Pr. RN. Cu vreo câteva săptămâni în urmă, pe când se aflau în vizită la noi, l-am pomenit pe Tudor Gheorghe (care, culmea, exact în acele clipe – aveam să aflu asta a doua zi – susţinea un concert în Timişoara) şi am spus că este un autor de muzică pe care l-am evitat. Motivaţia mea era că patriotismul melodiilor sale (gen: „Acolo este ţara mea / şi neamul meu cel românesc. / Acolo eu să mor aş vrea, / acolo vreau eu să trăiesc”) mi se părea cam triumfalist. Pe subiectul ăsta (de care s-a făcut atâta caz) prefer întotdeauna cântece asemenea celor cântate de Mircea Romcescu (în prelucrarea muzicală a lui Adrian Enescu) în episodul al treilea al Ardelenilor: „Dor de ţară, pânea mea amară / revedea-te-oi iară pân’ la primăvară. / Cât îi lumea am tot colindat, / vine vremea să mă-ntorc la mine-n sat. / Am gustat de toate, am şi dat de greu / Vreau acum la mine-n sat, / în satul meu, al meu, satul meu...” Mi se pare infinit mai puţin emfatic, mai firesc, mai autentic. Anyway, am ascultat până la urmă CD-ul cu muzici de Tudor Gheorghe, apărut recent cu un ziar de mare tiraj. Versuri clasice şi orchestraţii surprinzător de...simfonice. Deci costisitoare. N-a sunat rău. Fără să fiu fan al acestui fost cântăreţ al Cenaclului Flacăra al UTC, nu mai sunt neapărat un adversar al muzicii sale.

Tot punct ochit, punct lovit avea să fie şi filmul, vai, sentimental din 1981, On Golden Pond. Până ieri am evitat constant să-l văd ori de câte ori am avut prilejul. L-am bănuit de tratarea dulceagă a temei: conflictul dintre generaţii. Ei, dar pe lângă clişee hollywoodiene, filmul acesta (pe muzica lui Dave Grusin) are în distribuţie trei vedete: Katharine Hepburn, Henry Fonda şi Jane Fonda. Şi un actor care, în vremea aceea, se afla între două trenuri de succes: cu un an înainte, 9 to 5 (alături de Jane Fonda, Dorothy Parton şi Lilly Tomlin) şi, un an mai târziu, Tootsie (alături de Dustin Hoffman): Dabney Coleman. On Golden Pond este un film necesar despre îmbătrânirea ireversibilă a unor oameni care au fost mereu tineri la spirit şi care, bineînţeles, n-au crezut că bătrâneţea va fi atât de insuportabilă. Cei doi bătrânei încă mai au chef de poante şi fac haz de necaz pe refrenul „Bătrâneţe, haine grele”. Tandreţea lor (jucată, repet, de doi mari actori) mi s-a părut dezarmantă. Doi oameni care au îmbătrânit frumos, doi „călugări” - etimologia cuvântului călugăr (kalos, geron) spre asta ne trimite, călugărul fiind un „bătrân frumos”. Există însă o relaţie nelămurită, aceea dintre tată şi fiică. Şi această tensiune nu-i dă pace tatălui - mai ursuz acum, mai cârcotaş – să treacă la cele veşnice. Conştiinţa nu-l lasă în pace, îi rosteşte numele fiicei sale (o femeie divorţată, ajunsă la 40 de ani, pe punctul de a începe o „partidă bună” cu un dentist) şi – deşi n-are curajul să recunoască – vrea împăcare. Cea care va „năşi” această împăcare va fi mama (un fel de Miss Ellie din Dallas, dar jucată inteligent de Katharine Hepburn). Ea o va trezi la realitate pe fiica supărată de-o viaţă pe un tată autoritar şi miştocar. Îi va spune că viaţa merge înainte, că fiecare om are neîmpăcările sale, traumele şi frustrările sale dar viaţa merge înainte şi nu merită chinul de a te lega la nesfârşit de ceea ce a fost: „Don't you think that everyone looks back on their childhood with a certain amount of bitterness and regret about something? You're a big girl now. Aren't you tired of it all? Bore, bore. It doesn't have to ruin your life, darling. Life marches by, Chels. I suggest you get on with it.” Fiica nu se lasă îmbunată cu una-cu două. Pretinde că tatăl ei e egoist, indiferent, că nu l-a simţit prieten niciodată. De-aia nici nu-i poate spune „tată”, ci Norman. Lovitura finală, din partea mamei (dată însă cu tact şi cu egală iubire pentru soţ şi fiică): „Chels, Norman is 80 years old. He has heart palpitations...and trouble remembering things. Just exactly when do you expect this friendship to begin?”

Cu alte cuvinte: e mult prea târziu pentru justiţia cerută de orgoliile noastre rănite. E vremea ca noi - fii şi fiicele părinţilor care „enigmatici şi cuminţi, plini de boli şi suferinţi” se întorc în pământ – să încetăm a mai aştepta ca ei, taţii risipitori şi mamele risipitoare, să se întoarcă la copiii lor cu cenuşă-n cap. Acesta e, poate, chiar mesajul filmului: timpul nu mai are răbdare. Soarele poate apune de-acum în orice clipă. Şi ar fi păcat să rămânem închistaţi şi ţâfnoşi până-n pânzele albe. Împăcarea se produce fără surle şi trâmbiţe. Fica reuşeşte să rostească – pentru întâia oară – cuvântul „tată”. După care pleacă la casa ei. Nu ştim dacă se vor mai vedea vreodată, dacă va veni să-şi viziteze mai des părinţii tot mai neputincioşi, aşa cum, după împăcare, a promis. Alta e miza filmului: au scăpat fiecare – prin mărturisirea cea mereu amânată – de o inimă rea (şi temătoare) şi, cu o putere mai presus de fire, au dobândit o inimă nouă.

Compassion

Chiar mă gândeam, în trecutul foarte-foarte apropiat (adică în ultimele zile, şi nu numai) ce mare şansă au oamenii să trăiască alături, ca prieteni şi în bună înţelegere şi cum o ratează atât de des prin vorbe usturătoare aruncate la nimereală, care seamănă dezbinare şi resentimente in the long run. Şi care strecoară, invariabil, înstrăinarea, însingurarea şi răceala (e vorba de răceala iubirii). Oricâte eforturi aş face, mi-e imposibil să înţeleg (şi să folosesc) expresia cold and religious pe care simpaticul Rubicond o aşează la încheierea postării sale (pentru care îi sunt recunoscător), ca răspuns la textul meu anterior, Same-sex attraction. Lămurirea în privinţa acestei sintagme mi se pare esenţială, pentru că de aici pleacă totul.

Subiectul cu pricina (same-sex attraction) mi se pare nu delicat, ci extrem de delicat şi chiar cred că necesită nuanţări. Atâta doar că atunci când pomenim – ironic sau nu – despre toleranţa (creştinească), e bine să ştim unde ne aflăm. Înăuntrul sau în afara ei. Iar dacă năzuim să ne aflăm înăuntrul ei, atunci se cade să fim mai îngăduitori în primul rând cu noi înşine şi să veghem ca nu cumva ceea ce arătăm cu degetul la alţii să fie de fapt în noi înşine. E vorba, de fapt, despre îngăduinţă, căci termenul de toleranţă şi-a câştigat în mod regretabil conotaţii ideologice, politice etc. Dacă însă năzium să ne situăm, ca „liber cugetători” în afara paradigmei creştine, dacă – în Biserică fiind, prin Botez – pretindem că suntem „în afara Ei”, aş fi tare curios să citesc – înainte de orice comentariu – un „jurnal al fericirii” (fie şi varianta demo) al unei astfel de persoane, acum, „luminate”. Aş putea, eventual, înţelege care sunt motivele serioase şi grave care ar împiedica respectiva persoană să mai fie parte din Biserică. Nicolae Steinhardt era neîntrecut în a-L binevesti, celor care se declarau atei, pe „Dumnezeu în Care spui că nu crezi”. Ce înseamnă, apoi, acel „noian de "na-na"-uri cu iz fundamentalist”? Eu cred - chiar cred! - că există loc în Biserică pour tout le monde. Nu numai pentru fundamentalişti, fanatici şi radicali. (În plus de asta, nu cumva noi înşine suntem tributari unei forme subtile de fundamentalism – altul decât cel zis-religios?) Mi se pare deci la fel de nepotrivită sintagma „biserică pentru heterosexuali”. Pentru că heterosexualitatea nu este o condiţie necesară şi suficientă spre a fi parte din Biserică, nici homosexualitatea nu ar trebui să fie criteriul ei de bază. Citatul din Steinhardt, pe care l-am redat, nu cred că este „în mod deosebit îngust”, chiar dacă – recunosc – monahul de la Rohia nu a stat bine niciodată la capitolul political correctness. Cred că trebuie înţeles, şi nu judecat „de sus” sau „din afară”. „Chiar nu observi cât de aberant este să compari homosexualitatea cu hoţia?” Este şi nu este aberant. Părinţii spuneau, şi nu cred că se înşelau: „Fereşte ochii tăi să vadă deşertăciuni, căci slobozenia omoară sufletele”. Aşa că: atenţie la frumuseţea străină! Dacă însă considerăm că totul ni se cuvine (orice lucru, orice persoană de pe lume), de bună seamă că atunci nu mai e vorba de hoţie. Că totul e permis. Dostoievski a scris, cum ştii, despre asta. Rezultatul: după crimă (crima de a crede că totul e posibil „geniilor”, „aleşilor”, „supraoamenilor”, inclusiv omuciderea) urmează pedeapsa (învăţătura, educarea, predania, îndreptarea), care e viaţa întru Hristos pe care – prin Sonia - avea s-o descopere Rodion Romanovici în celula din Siberia.

În privinţa homosexualilor pot să înţeleg că nu e uşor deloc şi nici de dorit să dai verdicte. Tocmai de aceea nu împărtăşesc „na-na-ul fundamentalist” venit din partea clericilor (sau mirenilor) aprigi şi nici atitudinile isterizante anti-gay. Asta reiese, cred, din ceea ce am scris. Dar dacă există un fundamentalism religios, de ce n-ar exista şi un fundamentalism „demitizat” şi „demitizant” ce se vrea total nereligios, „emancipat” de „obscurantismul religiei”, trufaş în raport cu rânduiala cea de mii de ani a omului? De ce trebuie să-l accept numaidecât acea „religie”? Dostoievski avea, încă o dată, dreptate: „Omul nu poate trăi fără a îngenunchia. Dacă-L alungă pe Dumnezeu, îngenunchiază în faţa unui idol de lemn sau de aur sau imaginar.”

Pot să înţeleg că natura, dacă vrei, a lucrat şi lucrează în chip ciudat uneori, că „rolul particularităţilor genetice în "alegerea" (sic!) orientării sexuale” nu e de neglijat., că „un om devine de obicei homosexual la o vârstă extrem de fragedă şi din cauze deosebit de variate, unele traumatice, altele mai puţin”, că „după acea perioadă timpurie a dezvoltării psihicului, orientarea sexuală este cimentată” şi „NU mai e o chestiune de alegere dacă este homosexual sau nu”, că „rămâne de ales dacă îşi reprimă această natură, daca poate (fiziologic şi psihic) participa şi la un act heterosexual, dacă optează pentru bisexualitate, sau pentru homosexualitate soft şi alte asemenea detalii” etc. etc. etc.. Am reţinut tema pentru acasă pe care mi-ai propus-o, e o temă luuuungă şi grea – recunosc. De aceea mă abţin să dau verdicte. Mă întreb însă dacă tu ai primi o altă „temă pentru acasă şi pentru aiurea”. Anume, că a te încăpăţâna să rămâi în Biserică (şi a nu o abandona ca pe o plagă cancerigenă pentru minte şi trup) nu este neapărat semn de idioţenie şi nu e neapărat o formă de handicap...Sau poate că - în raport cu ceea ce e „lumesc” – e. Prin urmare, nu cred că Nicolae Steinhardt – asemenea fundamentaliştilor mai mult sau mai puţin anonimi care îl citează – avea neapărat cunoştinţe fragile în problema homosexualilor. Ştiu că avea o înţelegere rafinată a multor lucruri, inclusiv a fenomenului numit dandism. Ştiu că iubea scrierile lui Oscar Wilde, Mateiu Caragiale, Proust et comp. Că el însuşi a avut o tinereţe predispusă la astfel de experienţe dandy şi boeme, aşa cum reiese şi din excelentul studiu al lui George Ardeleanu, Nicolae Steinhardt şi paradoxurile libertăţii. În citatul referitor la bisericile pentru homosexuali din America, Steinhardt se arăta contra segregaţiei în Biserică pe criterii de „orientare sexuală”, motivând că şi aşa scandalul în jurul lui Iisus şi Bisericii Sale a luat amploare şi există – mai cu seamă în occident – tot felul de biserici şi bisericuţe. (Există acum şi aici, dar importate.)
În privinţa fenomenelor ireversibile, mă încăpăţânez să mă număr printre cei care, asemenea lui Steinhardt, credeau în „făptura cea nouă” care poate deveni omul, atunci când este „în Hristos”. Dar, vai, aceste lucruri sună probabil ca un enervant şi desuet şi fundamentalist bzzzzt în urechile şi minţile celor care nu concep o lume decât şi numai în afară de orice rânduială bisericească. Pentru că participarea la o Liturghie, de exemplu şi întreg cadrul liturgic oferit - cu o mai presus de fire generozitate - de Biserică îi dă omului prilejul să-şi reconsidere gândurile, sentimentele, identitatea...Vorbeşti – îndreptăţit - despre rasişti, însă întreb din nou: nu este tot o formă de rasism să arăţi cu degetul spre cei care – „ignorant”, scrii tu - se încăpăţânează să nu adere la ultima ideologie politică en vogue: „Dar discuţia devine complicată, aşa că e mai simplu să blamăm (ignorant) tot ce ne pare în dezacord cu "spiritul" religiei preferate, indiferent cât de natural (chiar inevitabil) ar fi acel lucru.”? Bun, să zicem că aşa este. Dar care e atunci „spiritul religiei preferate”? Există un singur răspuns corect pe care trebuie să-l iau ca atare?

Nici homosexualii şi nici hermafrodiţii („cei cu genitale ambigue”) nu cred că trebuie „şterşi cu buretele”, exterminaţi, detestaţi. Trebuie pur şi simplu îngăduiţi. Aşa cum îi îngăduim pe atâţia alţii. Asta încercam să spun. Cred însă că omul este foarte vulnerabil – poate în vremurile actuale mai mult decât oricând – la acea „legiune de demoni” şi de idei care mai de care mai seducătoare. Nu ştiu dacă este un noroc pentru omenire că unii dintre oameni „au trait fără să pună la suflet toate aberaţiile emise de cei "cold and religious" ce încearcă să ne ţină de mânuţă”....Există o anume siguranţă în acest tip de discurs care, mărturisesc, mi se pare suspectă. Iar radicalismul şi fanatismul (sau chiar fundamentalismul) latent din acest punct de vedere mi se pare cel puţin la fel de periculos şi de păgubos ca acela profesat de activiştii religioşi – radicali, fanatici şi fundamentalişti.

Nu sunt deloc toate bune şi frumoase (decât pentru cei care nu vor să vadă că lucrurile nu sunt simple), mai ales în chestiunea de faţă – asta încercam să spun. Postarea mea făcea apel la raţiune, într-adevăr, însă nu atât la raţiunea „iluministă”, cât la raţiunea mirată de lumina Taborului. Ceea ce este cu totul altceva.

Same-sex attraction

Amicul meu Virgil Baidoc, publisher la Editura Theosis din Oradea, îmi vesteşte tipărirea unei cărţi (cover illustration by Dan Voinea) pe care – la propunerea lui – am tradus-o, vara trecută: Homosexualitatea. O abordare ortodoxă / Christian Faith and Same-Sex Attraction. Estern Orthodox Reflections (autor: Thomas Hopko). Subiectul este pe cât de...delicat, pe atât de controversat. Pentru unii – nu puţini – orice referire la el e pricină de scandal şi dezgust. Toate bune şi frumoase până aici; dezaprobarea noastră se găseşte pe linia învăţămintelor vetero şi nou-testamentare. Totuşi, între indiferenţă şi contestarea violentă (vezi cazul zgomotoaselor contra-mitinguri de protest organizate, în Bucureşti, de pravoslavnici cu icoane şi picturi religioase-n frunte, cu ocazia marşurilor gay) există loc pentru o reacţie mai demnă şi mai raţională. Şi – last, but not least – mai aproape de esenţa învăţăturii biblice care îndeamnă la îngăduinţă şi dreaptă socotinţă. Studiul lui Hopko mi-a atras atenţia mai cu seamă prin perspectiva fermă, dar lipsită de orice surplus umoral, de orice radicalism justiţiar. Cu alte cuvinte, spune autorul (care este şi preot ortodox), să urmăm noi calea îndumnezeirii (despătimirii) pentru a avea îndrăznire şi a zice precum Mântuitorul: „Cine e fără de păcat să arunce primul piatra.” N-am nicio îndoială că cel care caută la ale sale şi cere să-şi vadă pururi păcatul înaintea ochilor nu se va înregimenta în nicio mişcare triumfalistă de protest, ci va găsi de cuviinţă să-şi manifeste credinţa prin faptele credinţei, prin ceea ce este în viaţa de zi cu zi. Aşa ne recomandă şi atitudinea lui Nicolae Steinhardt: „În Statele Unite s-au creat biserici ale homosexualilor. Contra. De ce? În primul rând: Hristos nu respinge pe nici unul din cei care vin la El. Aşadar, nici pe homosexuali. Însă, ca şi pe toţi ceilalţi, nu pentru ca să se justifice şi să se confirme în păcat, ci pentru ca să se lase de el. Hristos n-a respins pe curve şi pe hoţi, dar nu spre a-i binecuvânta în poziţia lor de curve şi de hoţi, ci pentru a-i ajuta să nu mai fie. Greşit ar fi să se creadă că homosexualilor le-ar asigura un tratament preferenţial, pe ei primindu-i fără ca să se cureţe şi libereze din robia păcatului lor. Domnul, din milă şi bunătate, ascultă orice rugăciune; scopul rugăciunii nu este însă întărirea în păcat. Mauriac îi spunea lui Gide: n-are-a-face la ce renunţi, totul este să renunţi; ca atare în cazul homosexualilor problema nu se pune în alţi termeni decât ai înfrânării. În al doilea rând: creştinismul este prin esenţă universalist şi ostil oricărei segregaţii. Nu este conform cu spiritul învăţăturii lui Hristos să existe o biserică pentru albi şi una pentru negri, o biserică pentru femei şi una pentru bărbaţi, o biserică pentru bogaţi şi una pentru săraci, o biserică pentru homosexuali şi una pentru heterosexuali, o biserică pentru intelectuali şi una pentru analfabeţi. Tot astfel, ar fi necreştin şi nu lipsit de ridicol (segregaţia duce spre ridicol) să fiinţeze biserici speciale pentru hepatici, cardiaci, bolnavi de calculi renali…Destul că-L rugăm pe Dumnezeu fiecare în limba noastră şi că ne despărţim pe naţionalităţi şi confesiuni, nu mai e nevoie să creăm alte particularisme.”

Father & son

De dimineaţă m-am întâlnit pe tramvai cu profesorul Alexandru Metea, cel care mi-a ordonat gândirea în urma lecţiilor sale de gramatică (morfologie şi sintaxă). Orele în care despărţeam frazele în propoziţii, identificam propoziţiile (principale, subiectivele, predicativele, atributive, circumstanţiale etc.) şi analizam morfologic şi sintactic cuvintele dintr-o propoziţie au fost momente de încântare din categoria forget them not. Este unul din cei mai riguroşi dascăli pe care i-am avut.

La prânz, când m-am întors cu Theodor de la şcoală, am mai avut parte de un brief encounter: un om cu mult mai în vârstă ca mine şi care, vreme de-un an (1995-1996), mi-a fost coleg la liceul unde, în primul meu an ca dascăl, am predat. Era cu soţia lui şi peste chipurile lor se putea citi the passage of time. Doi bătrânei cu poveştile lor, cu împlinirile şi neîmplinirile lor. Cu misterul lor. La despărţire, acest om i-a sărutat mâna lui Theodor, care a vrut să ştie cine a fost. Nu i-am spus. Povestea e prea lungă...Mi-am amintit astfel de „morala” din In the Name of the Father (1993) – extraordinar şi tulburător film despre evenimentele dramatice din Irlanda de Nord şi UK. Asta e doar „pata de culoare” locală. Filmul lui Jim Sheridan e însă îndrăgit şi iubit everywhere in the world pentru nucleul său de universal: întoarcerea altui fiu risipitor la tatăl care aşteaptă împăcarea. Un tânăr rebel (Daniel Day Lewis) îşi descoperă tatăl (Pete Postlewhite, un dascăl de şcoală primară „sărac dar cinstit”) în celula închisorii unde filmul ne lasă să înţelegem că au nimerit dintr-o eroare judiciară. Dar în viaţă (spre deosebire de cărţi şi fime) taţii şi fiii nu sunt, vai, „monofonici”. Personalităţile lor, in real life, sunt mai degrabă de tip „stereo” sau „Dolby Surround”. Iar sunetul emis nu este întotdeauna cristalin. Ba din contră, adesea e plin de paraziţi, de întreruperi, de bruiaje. Spre deosebire de majoritatea filmelor, oamenii „în carne şi oase” au orgolii şi răutăţi reale, nu de celuloid. Şi poate că au nevoie – o nevoie nu mai puţin reală – şi de înţelegere, de iertare, de iubire.

Cerul nu iartă pe nimeni

Mă urmăreşte sintagma din titlul romanului Cerul nu iartă pe nimeni (Der Himmel kennt keine Günstlinge) de Eric Maria Remarque, ecranizat liber de Sydney Pollack în 1977 cu titlul Bobby Deerfield. Imaginea creată de aceste cuvinte îmi evocă o atmosferă bergmaniană. Nu vorbea Ingmar Bergman (în a sa trilogie a credinţei: Prin oglindă, Lumină de iarnă şi Tăcerea, dar nu numai) despre „tăcerea lui Dumnezeu”? Nu spunea Călăuza din Stalker că totul depinde de noi, nu de Zonă; că trebuie doar să credem (şi când rosteşte aceste cuvinte îi putem citi pe faţă durerea pricinuită de toţi scepticii şi „deştepţii” acestei lumi, asemenea vampei şi celor doi „intelectuali”, Scriitorul şi Profesorul care ucideau, cu mintea lor, „corola de minuni a lumii”)?

Este, cred, un punct de pornire pe care toţi (well, almost everybody) îl pot accepta. Dar contează ce facem cu această „tăcere”, cu această lipsă de favoritisme „acolo, sus”. Contează, aşadar, cât fiinţăm noi şi cât de liberi suntem. Un punct de vedere întru totul împărtăşit de Nicolae Steinhardt şi de autoarea pe care o citează frecvent, Simone Weil: „Înţeleg mai întâi că în lumea aceasta suntem cu toţii părăsiţi de Dumnezeu şi că această părăsire totodată este şi semnul suprem al ‚existenţei’ şi dragostei lui Dumnezeu. Dumnezeu de aceea ‚se retrage’ în chip absolut, ca să ne îngăduie a fiinţa (altminteri prezenţa Lui ar fi echivalentă cu anihilarea noastră), ca să ne lase o desăvârşită libertate şi să asigure merit (ori, mai bine zis, sens) deplin îndrăzneţului nostru act de credinţă.”

Nu rămâne, deci, decât să identificăm „paraziţii” care nu ne lasă să fiinţăm („atâtea păreri de rău care”, vorba lui Blaga, „ne taie pieziş avântul”), gândurile sau privirile prea slobode care sunt ucigătoare de suflet şi ne strecoară-n simţiri un spleen şi-o tristeţe iremediabile. Iar după ce le-am reperat, să ştim să păstrăm distanţa. Şi să ne împărtăşim, dimpotrivă, cu cele de folos sufletului şi fiinţării noastre. Avem de ales – blestem pentru unii, binecuvântare pentru alţii – între autodistrugere (zdrobire) şi devenire întru fiinţă (zidire).

A matter of integrity

De fapt, primirea rece a lui Bobby Deerfield (1977) - în America, mai ales – nu trebuie să mire. Sydney Pollack, în calitate dublă: de regizor şi producător, a filmat cum a vrut el povestea scrisă de Alvin Sargent (pornind de la un roman de Eric Maria Remarque), nu aşa cum ştia că aşteaptă publicul plătitor de bilete. Şi nu mai e un secret pentru nimeni ce anume aşteaptă – en masse – plătitorii de bilete. Cu numai şase ani înainte, la începutul anilor 70, un film ca Love Story a demonstrat (dacă mai era nevoie) ce ingrediente trebuie să aibe un film ca să devină block buster (pe lângă star-uri): o naraţiune sentimentală, o muzică (dacă e cazul) cât mai dulceagă, o punere în scenă cât mai comună (pentru a nu obosi privirea superficială a spectatorului să se împartă între personaje, decoruri, perspective, flash back­-uri etc.). Criteriile au rămas valabile până în ziua de azi, când profeţia lui Ray Bradbury din 451 Fahrenheit începe să se împlinească. Dar Syndey Pollack a ştiut, integru, să spună „Retro, Satana!” acestor clişee şi a ales să facă un film pur şi simplu. Şi-a asumat riscul unor pierderi financiare şi al unei slabe adeziuni a publicului larg (în ciuda promovării sale agresive ca Formula 1 racing movie) şi a criticii. Peste vreo 30 de ani, atât el, cât şi interpretul titular (Al Pacino) aveau să declare că Bobby Deerfield reprezintă o etapă de suflet şi o experienţă pe cât de singulară, pe atât de dragă inimii lor.

Bobby Deerfield e unul din acele filme care – aplecându-te asupra lui – îţi topesc prejudecăţile faţă de ceea ce înseamnă film hollywoodian. Este, totodată, unul din ultimele filme americane (shot entirely in Europe: France, Switzerland, Italy) produse cu puţin înainte ca Hollywood-ul să înceapă să fabrice în serie, aproape fără nicio excepţie, movies, movies, movies.

Resurrection woman

În timp ce vizionam aseară - pe o plasmă wide screen, la Sorin - Bobby Deerfield, mi-am amintit că toate detaliile acestui film mi s-au întipărit adânc în memorie încă de la prima întâlnire cu el, prin 1980-1981, la fostul cinematograf timişorean Victoria. O sală de maxim 500 de locuri, cochetă, primitoare, care – prin 1993 - a devenit cabinet medical privat. Azi am ascultat comentariul regizorului şi producătorului Sydney Pollack (care a murit la scurtă vreme după imprimarea amintirilor sale de la film) pe fiecare cadru, ca bonus DVD.

Personajul jucat de Marthe Keller e uluitor – un fel de resurrection woman care-şi asumă riscul de a-l (re)aduce la viaţă pe cel care, temându-se de moarte, uită să trăiască, să fie liber. Bobby Deerfield poate fi astfel citit şi ca un elogiu adus libertăţii şi bucuriei de a trăi. Lillian Morelli este grăuntele de grâu care, înainte de a muri (căci suferă de leucemie), multă roadă aduce. Printr-un miraculos transfer de personalitate, toată setea ei de viaţă şi toată pofta de a trăi on the edge devine „apă vie” – roadă nesperată - pentru ursuzul înainte de vreme Bobby Deerfield, cel pe care îndelung înăbuşita emoţie şi tandreţe nu-l lăsau să fie el însuşi. Bobby afirmă că nu crede în Dumnezeu (răspunsul ei: „Then everything is more dangerous”), însă caută necontenit dumnezeirea în...motorul maşinii sale de curse pe care-l vrea desăvârşit. Când un prieten pilot de formula 1 îşi pierde viaţa într-o cursă, începe să investigheze cauzele morţii sale. Poate-a fost un iepure sau un câine care-a ţâşnit pe pistă, ori poate reflecţia unei oglinzi de damă în casca pilotului ori poate altceva...Lillian însă îi mută vectorul epifaniilor spre sine: „Who is Bobby Deerfield?” Pentru o clipă, Lillian devină soră bună cu Sonia din Crimă şi pedeapsă, cea care – tot printr-un fel de transfer de personalitate - îl va readuce de la moarte la viaţă pe Rodion Romanovici din romanul dostoievskian. Cadrul şi locul acţiunii sunt, desigur altele, alta e şi paradigma culturală, însă e vorba de aceeaşi metamorfoză întru fiinţare.

Şi iată cum filmul lui Sydney Pollack se transformă dintr-un film despre un plictisitor şi morocănos pilot de curse ce aleargă în cercuri într-un film-călătorie în adâncul conştiinţei umane. Bobby învaţă, treptat, riscul amintirii („everything is sweetened by a risk”) şi priveşte pozele copilăriei sale până înţelege. Ce înţelege? Că nu poate merge înainte până nu-şi lămureşte cum stau lucrurile cu rădăcinile sale (părinţii, fratele etc.) pe care încerca zadarnic să şi le scoată din memorie. Şi – culmea! – într-o amintire evocată de fratele său va afla cheia seducţiei. O va imita, ca-n copilărie, pe Mae West în faţa celei care – conştientă de stângăcia imitaţiei - îl va găsi irresistible. Acestei femei – încercând s-o surprindă şi să se surprindă - îi va arăta pozele alb-negru, zimţate, pe care mama lui i le-a trimis prin fratele de care anii, viaţa, l-au îndepărtat.

Lecţia lui Lillian Morelli din Bobby Deerfield? Când vrei să ajungi la sinele tău, „linia dreaptă” (crisparea, excesul de scrupule, raţionalizarea emoţiei) nu e întotdeauna calea cea mai scurtă şi mai sigură. E nevoie să împrumiţi ceva din personalitatea clocotitoare a altora pentru a fi cu adevărat tu însuţi. Prin alţii – vorba lui Steinhardt – spre sine.

Servus

Sâmbătă p.m. două ceasuri la câmp, la semănat de cartofi. Liturghia duminicală a fost consacrată episodului despre slujirea aproapelui (servus asta înseamnă: sunt slujitorul tău). Pricină de sminteală, acest cuvânt de învăţătură e ca o lovitură în plex pe care o resimt mai cu seamă cei care au socoteli nelămurite cu semenii lor (largo sensu), cu familia lor (stricto sensu). Sensul vieţii: încăpăţânarea de a rămâne credincios omului de lângă tine contrar evidenţelor şi logicii comune după care, la rău, omul ar trebui să se despartă de om. Pr. Robert ne-a vorbit de o bătrână fără carte ce a putut spune, înainte de „vacanţa cea mare”: Săvârşitu-sa. Dar câţi, în ziua de azi, mai ştiu această lecţie a răbdării, a îndurării?

După amiază am mers toţi trei, cu Tatiana & Claudiu, la Arad. Ţinta: hipermarketul Carrefour. Ne-am ales cu nişte ţoale de vară. Ca bonus, mi-am luat un film drag: Bobby Deerfield, pe care seara l-am revăzut împreună cu MM, Sorin, Marius & Ana într-o locaţie cool (apartamentul lui Sorin) ce respectă regulile confortului ocţidental.

Homesick

De la Ondrey din Cehia primesc câteva filme româneşti. Deşi nu cunoaşte limba, acest tânăr ceh (student la Academia de Film) vizionează entuziast filme româneşti, în special de dinainte de 1990 - filme expresive la nivelul imaginii, care astfel necesită un minim de explicaţii, de traducere. Cunoaşte multe despre actori, regizori, scenarişti, compozitori români, savurează trivia şi amănuntele picante despre cineaştii de la Buftea, e un fenomen. A alcătuit chiar o foarte informativă bază de date – în limba cehă - cu filme româneşti. Recent, mi-a trimis un film pe care de mult îmi doream să-l am pe disc: Semnul şarpelui (1981) de Mircea Veroiu.

Anul 1944 aprox., undeva în Ardeal, într-un sat la graniţa cu Ungaria. Unii pleacă la război, alţii se-ntorc acasă după un intermezzo de vreo douăzeci de ani petrecuţi pe pământul făgăduinţei. „Cum e acolo, în America aia?” – îl întreabă bătrâna hangiţă, Alexandrina Handrabur (Lepopoldina Bălănuţă). „În America? Bine gândit. Te poţi umple de bani.” – răspunde fiul risipitor Bâscu (Mircea Albulescu), poreclit Americanu’. „Şi ţie nu ţi-au trebuit şi te-ai întors acasă. E bine când ai unde să te-ntorci. Măcar de s-ar întoarce toţi cei plecaţi în lume, în lumea lumilor, la bătaie...” – îşi plânge ea soarta de mamă îndurerată, căci tocmai şi-a condus băiatul la gară, să plece pe front. „Aproape un an - îi povesteşte Americanu’ cântăreţului satului (Radu Gheorghe), la un meci de popice - am fost telefonist. O meserie bună. Eu trebuia să dau telefon la doi bătrâni, tot români, care erau singuri. Pretenţia lor era să le dau un telefon dimineaţa şi seara. să le spun ba una, ba alta, să îi întreb de sănătate, dar mai ales să le spun ce mai e prin ţară. Asta a mers aşa vreo zece luni de zile. Am spus de sute şi de sute de ori acelaşi lurcu. Am ajuns de-am cântat în receptor cântece româneşti, dar după zece luni de zile am simţit că nu mai pot. Am simţit că mi se face mintea iască şi am lăsat slujba altuia.” „Şi pe bătrâni nu i-ai văzut niciodată? - vrea să ştie cântăreţul. „Nu, niciodată. Şi culmea e că nici ei n-au vrut să mă vadă...” Episodul rezumă, cred, toată durerea unui dezrădăcinat. Întrebarea e: ce s-a ales de Bâscu după întoarcerea în patria-mamă? Vremurile, iarăşi, n-au mai avut răbdare cu oamenii: în toamna lui 1944 au intrat în România tancurile ruseşti şi a început prigoana roşie, arestările în masă. Toţi cei presupuşi a avea (sau a fi avut) orice legătură cu occidentul (cu America mai ales) erau zvârliţi în închisori, torturaţi, deposedaţi de ultimul bun. Aşa stând lucrurile, e de presupus că Americanu’ putea liniştit să ajungă coleg de celulă cu Noica sau cu Steinhardt şi cu atâţia alţii. Dar asta ar fi, desigur, o altă poveste, bună de consemnat – cine ştie? – într-un alt jurnal al fericirii.

Message in a bottle

Seara, cu Theodor la un concert eveniment: sub conducerea muzicală a lui Misha Katz Orchestra Filarmonicii a cântat Concertul în la minor pt. pian şi orch. op. 16 de Grieg (la pian: Alina Bercu) şi Simfonia a III-a de Saint-Saëns. Pianista avea doar 19 ani, însă dă recitaluri de zece ani în toată lumea. A fost la înăîţime. Dirijorul (după port, un fel de Cristi Minculescu), care – aflu din caietul program (şi-mi confirmă la telefon şi AE, după concert) – este şi un talentat violoncelist, a făcut una devărat show şi s-a dăruit muzicii, pe care pasional o dirija, trup şi suflet. A fost răsplătit cu aplauze aproape zece minute-n şir.

După concert, împreună cu MM l-am condus acasă pe TG, care ne-a vorbit despre the loneliness of the long distance father & grandfather. Ce să spun? I-am ascultat geamătul mut din mărturisire (ce-i trăda durerea pricinuită de strămutarea familiei fiului pe alte meleaguri, într-o altă cetate, departe, departe) şi mi-au venit în gând vorbele rostite de Moromete: „Deh, aşa e, are dreptate săracu’!” Amicul MM i-a procurat o icoană, căci an de an, TG îi dăruieşte nepoţelului de ziua lui câte o icoană ortodoxă. Zilele trecute mi-a zis că ar vrea să-i dăruiască şi una catolică. E foarte anevoios să ajungi să faci diferenţa între o icoană bizantină şi un tablou religios, când - în marea lor majoritate - bisericile ortodoxe de minune se pricep să te-ajute să crezi că icoana aparţine trecutului şi că picturile religioase sunt infinit mai „actuale”, mai „relevante”, mai catchy, mai vrednice de a le împodobi. I-am răspuns atunci că sintagma „icoană ortodoxă” e o contradicţie în termeni. Că icoana nu poate fi decât ortodoxă, celelalte reprezentări fiind tablouri religioase. Astăzi m-am corectat şi-am adăugat: icoana ortodoxă nu poate fi decât catolică (sobornicească), în înţelesul originar al cuvântului. Picturile / tablourile religioase sunt romano-catolice şi necanonice. Şi cine ştie, poate că-ntr-o zi, nepoţelul de peste mări şi ţări (sau cine s-o nimeri să fie-n preajma lor), va fi sedus de frumuseţea unică, inegalabilă a icoanelor bizantine primite-n dar – ca un message in a bottle - de la bunicul din România...

Sexploitation

Găsesc, în varianta electronică a României libere, un comentariu la o emisiune TV. Emisiunea cu pricina este de la o vreme printre primele în cursa pentru rating din segmentul orar în care e difuzată (seara târziu). Fapt surprinzător, invitaţii obişnuiţi ai acelui talk show de tip tabloid nu sunt arhicunoscutele şi mediatizatele vedete ale momentului (care, bineînţeles, nu au ce spune lumii şi tocmai de aceea fac rating), ci – fapt neobişnuit, să recunoaştem - trei foste stele de muzică uşoară românească: Silvia Dumitrescu, Carmen Rădulescu şi Oana Sârbu. Tustrele au debutat la sfârşitul anilor 80 şi au dispărut, treptat, din peisaj. Oana Sârbu şi-a conservat look-ul – by far – cel mai bine, Silvia şi Carmen sunt mai durdulii, mai zdupeşe acum (so what?). Ei bine, trebuie să recunosc: preţ de câteva minute m-am simţit frate cu acest Dan Capatos - master of ceremonies şi host al „Showului păcătos” (aşa se numeşte emisiunea): „Am picat la treapta a doua de liceu – zice el – tot ascultând discurile Silviei Dumitrescu şi Loredanei Groza”... E vorba despre Cred în tine, Bună seara, iubito şi Un buchet de trandafiri – discuri compuse şi orchestrate (la synthesizer) de Adrian Enescu. Prezent cu două piese pe discul Silviei este şi prematur dispărutul Doru Căplescu. Silvia a cântat (mă rog, a făcut play back) Cred în tine şi, pentru câteva clipe, monitorul ce reda – prin you tube ­– emisiunea TV s-a contaminat de poezia şi ritmurile pop din acele vremuri „de altădată”. Chiar dacă Oanei Sârbu nu i-a plăcut sintagma („totuşi, nu suntem de pe vremea lui Gică Petrescu!”), sound-ul acelor piese (purtând marca Adrian Enescu, mult lăudat şi – culmea! – respectat de moderatorii emisiunii pentru...discreţia sa de o viaţă) este dintr-o altă lume. Ca să sublinieze contrastul şi mai pregnant, Capatos a pregătit un montaj audio-vizual având ca fundal hit­-ul Ani de liceu de Florin Bogardo (feat. Stela Enache). Imaginile „de dinainte” – diafane, romantice, tandre – ni-i arătau pe Oana Sârbu şi Bănică jr. în postură de liceeni îndrăgostiţi (secvenţele sunt decupate din filmul Liceenii); imaginile „de azi” – ce frizează pornografia - surprind tot nişte liceeni dansând provocator in nude şi făcând streaptease într-o discotecă. Then and now – spune moderatorul. Într-un fel are dreptate. Atâta doar că şi „înainte” se vorbea despre „şi mai înainte” în termeni nostalgici. (Era o glumă pe atunci: De ce spune Partidul „Tot înainte!”? Pentru că înainte era mai bine.) Mitul „vârstei de aur” nu s-a născut după 1990 în România, chiar dacă acum „se dă voie” la desfrâu „în toată regula” şi nebunia pare generală. În acest sens poate are dreptate Alexandru Matei, autorul comentariului din România liberă: emisiunea lui Capatos este un exemplu tipic de sexploitation, de „grosolană manipulare cu televizorul pentru că oricine ştie că elevii din anii ‘80 nu erau Mihai şi Dana din Liceenii, aşa cum nici elevele de astăzi nu sunt actriţe porno”.