Cui prodest?

De dimineaţă, Răzvan Penescu îmi vesteşte un feed-back de la un cititor, ca răspuns la aricolul meu, Mircea Daneliuc faţă cu „noul val”, scris şi publicat ieri pe Liternet. Simpaticul cititor e un împătimit cinefil, foarte „la zi” cu vizionările pe marele ecran. Pentru că-i place să critice vehement ceea ce socoteşte a fi „infracţiuni ruşinoase”, şi-a ales pseudonimul Pitbull: „Ai dreptate, Mariane - însä, din päcate, nu faci decât sä punctezi. Se impunea o discutie mai amplä asupra subiectului. Pe de o parte, sunt sigur cä articolul în cauzä continea si multe alte ineptii. Iar la nivel de fond, o enormitate ca asta, "umblă ca bezmeticii după premiuţe de tot felul, după Zalăul din Elveţia sau după Adjudul din Franţa", devine cu adevärat relevantä numai când o raportäm la diletantismul si tembelismul emitentului. Numai autorul unor infractiuni rusinoase ca totalitatea peliculelor de la "Tusea si Junghiul" pânä la "Oroarilena" putea lansa o asemenea monsträ de räutate puerilä si prostie hormonalä cumulate. AŞA CEVA ar face realmente obiectul unui studiu relevant.”

Cu alte cuvinte, lipsea punctul pe i. Era nevoie, în opinia lui, de un contra-atac mult mai straşnic. Le-am răspuns (lui şi lui Răzvan) că nu mă interesează să desfiinţez filme sau regizori. Că mi se pare infinit mai folositor să aduc la lumină acele filme sau secvenţe din filme azi uitate (şi nicicând cunoscute îndeajuns), dar vrednice de neuitare. În fond e atâta venin în comentarii, în apariţiile media, pentru a nu mai vorbi despre conţinutul filmelor în cauză – „infracţiuni ruşinoase”...Dacă se cuvine să ne ruşinăm, hai să redeprindem acest sentiment (mântuitor, spune Kris din Solyaris) şi să lăsăm aceste filme şi aceşti cineaşti zis-expiraţi în plata Domnului. Viaţa e mult prea scurtă ca s-o iroseşti în polemici sterile şi-n atacuri la persoană. Cui prodest?

Implozie

În tabloul Timpul, cele două personaje, copilul şi timpul (reprezentat printr-un alarm clock) par mai degrabă victimă şi călău. Iar puştiul care, matur, îşi ţine bărbia-n palme, pare şi el decupat din capodopera plastică a lui Edvard Munch, Strigătul. Starea de strigăt, de implozie, de năucire a copilului bâtrân înainte de vreme este redată de artista Alina Slimovski cu o economie de mijloace, în alb-negru. Rezultatul este nu mai puţin copleşitor. Inversând stihurile din poemul blagian Trei feţe, despre copiii din lucrările Alinei (reunite în expoziţia Angel Box) putem spune: copilul tace: jocul şi iubirea mea e înţelepciunea.

La ce gândeşte băieţelul din tablou? Cu capul plecat şi ochii închişi, privind spre înăuntru, putem lesne ghici că iscodeşte o cale de a ieşi din tirania timpului, de a pătrunde – dedublându-se - într-o altă realitate. Este un candidat excelent la filosofie, căci toată aventura sapienţială a omului gravitează, nu-i aşa, în jurul timpului.

Looking forward

Aseară am fost toţi trei la concert (dirijor: Raymond Janssen): Beethoven - Uvertura Coriolan; Brahms - Concertul nr. 2 pt. pian şi orchestră (pian: Michelangelo Carbonara); Robert Schumann – Simfonia primăverii. De fiecare dată când sunt în faţa unei orchestre simfonice îmi spun că artistul (compozitorul) a biruit. Peste ani (poate peste sute de ani), câţiva oameni (şi nu puţini, poate) s-au gândit să-l cânte, să dea viaţă partiturii sale – acelui message in a bottle – iar el să fie, astfel, nemuritor. E drept, în lumea muzicii culte, asta se întâmplă doar de câteva sute de ani (cel mult cinci sute de ani), mai departe în timp nu se cunosc autorii, intrăm în lumea lui anonymus. În câteva rânduri aseară mi s-a părut că partea a treia (mai ales) din Concertul lui Brahms conţinea citate din Imperialul beethovenian.

Zilele trecute m-am întâlnit pe net cu un vechi amic, Titus Tomescu. După ce a terminat clasa a X-a la Liceul de arte plastice a plecat (cu familia) în SUA. Era în vara lui 1981. L-am văzut de atunci o singură dată, în vara lui 1988. Venise cu mama lui într-o scurtă vizită în RO. Îşi închiriase o maşină din fosta Yugoslavie şi asta mi se părea de necrezut (ca multe din cele ce se întâmplau atunci în YU). Ne-am revăzut la frumoasa vilă a lui tanti Anişoara (librarian la Liceul Electromotor, o femeie dăruită meseriei care a strâns pentru şcoală un mic tezaur de cărţi de valoare cât timp a fost bibliotecară). Ţin minte că am dorit mult să-i arăt lui Titus LP-ul proaspăt apărut al Loredanei pentru muzica şi orchestraţiile deosebite ale lui Adrian Enescu. Cu ochi de artist, Titus a avut câteva reproşuri pentru concepţia grafică a discului. În aceeaşi seară am mers la un film, la grădina de vară a cinematografului Arta din TM. Rula Rezervă la start – un film despre sportivi, despre viaţa acelor sportivi, o poveste – atunci – contemporană. Cu muzica ritmată (sound occidental unic în muzica românească din anii aceia) a aceluiaşi Adrian Enescu (hotărât lucru: 1988 a fost unul din anii săi cei mai buni, atunci a ieşit pe ecrane şi Umbrele soarelui). Ne-am despărţit apoi şi nu n-am mai ţinut legătura. Dar m-am gândit mult la ei. M-am gândit mult şi la Liviu, fratele lui Titus, cu care am fost coleg de clasă trei ani; nu l-am revăzut din anul plecării lor şi încă sper să-l mai întâlnesc măcar o dată. Aseară, după concert, l-am dus acasă pe TG şi, trecând pe lângă actualul sediu al Poliţiei TM (fostul sediu al Securităţii, înainte de 1989), pe un ecran electronic am zărit o bandă luminoasă care vestea, cu litere roşii ce curgeau de la stânga la dreapta, Hristos a-nviat! Deunăzi, intrând în sediul CEC Bank, am zărit pe pereţi un anunţ familiar în ultimii 19 ani şi-n RO: cursul valutar...În anul plecării fam. Tomescu (dar şi atunci când i-am revăzut briefly pe Titus şi pe mama lui) asemenea detalii erau de neînchipuit în spaţiul public. Pentru „misticism” şi pentru deţinere de valută (în 1985, arhitectul şi omul excepţional care a fost Babu Ursu a fost arestat şi bătut bestial pentru că avea asupra lui – delict grozav – $ 17; a murit câteva zile mai târziu) se intra uşor într-un univers kafkian, iar la final te trezeai bătut măr şi aruncat ca un câine într-o groapă de gunoi, exact ca-n Procesul. Titus zice că s-ar putea să vină-n vizită în TM la vară – can’t wait.

Jocul cu moartea

De multe ori mi-am spus că momentul în care, copii fiind, conştientizăm că cineva apropiat a murit, începem să ne conştientizăm propria moarte. Atunci când cineva – drag sau nu – s-a dus şi nu mai e, ceva din mitul tinereţii fără bătrâneţe începe să se clatine. Uneori mitul se prăbuşeşte cu totul. Alteori, omul îşi găseşte câte-o supapă de salvare, câte-o fereastră spre absolut şi, atâta timp cât poate să privească în ochi acea imagine, acea icoană, merge – asemenea adolescenţilor din poemul stănescian (Adolescenţi pe mare) - pe valuri, în picioare. Probabil că aceasta e condiţia rămânerii omului la starea de adolescent: mersul pe valuri. Restul e poticneală şi scufundare.

Tabloul Alinei Slimovshi intitulat Mă joc (iar jocul este cu moartea) surprinde un asemenea moment, o „întâlnire de gradul trei” între sinele nostru neprihănit şi OZN-ul numit moarte. Este prima lecţie de filosofie a copilului ce ţine în mâini, hamletian, un craniu. Nu degeaba unele mănăstiri ortodoxe deţin colecţii de cranii pentru cei care uită (sau nu vor să-şi amintească) de „clipa cea repede”.

Nouvelle vague

Mircea Daneliuc este unul din regizorii români de film pe care i-a năucit tranziţia post-1989. Filmele sale din vremea dictaturii erau bătăioase, aveau umor, spirit critic şi se încadrau în ceea ce se putea numi (şi s-a numit) noul val – generaţia 70. De ce? Pentru că filmele lui (mai ales Cursa, Proba de microfon, Croaziera, care anunţă - mai ales ultimele două - degradarea şi mahalagizarea limbajului, dar – alături de Glissando - şi devierea înspre grotesc şi sardonic, după 1990), ale lui Dan Piţa şi Mircea Veroiu (Nunta de piatră şi Duhul aurului realizate în co-regie, dar şi Filip cel bun, Concurs, Faleze de nisip, Pas în doi, respectiv Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţii realizate separat) şi Alexandru Tatos (Mere roşii, Rătăcire, Casa dintre câmpuri, Secvenţe) aduceau un suflu nou în cinematografia românească. Erau o oază de firesc şi de libertate, aveau ritm, erau neanchilozate de lozinci, de personaje şi situaţii contrafăcute, de balast ideologic. Izbânzile lor însă au fost pregătite – nota bene! - de „momentele” rămase până în ziua de azi insolite şi irepetabile în istoria filmului rmânesc: Mircea Săucan (Meandre, Ţărmul n-are sfârşit, Suta de lei), Manole Marcus-Iulian Mihu (Viaţa nu iartă) şi Lucian Pintilie (Reconstituirea).

Din acest punct de vedere, Mircea Daneliuc are dreptate să conteste originalitatea absolută a viziunii tinerilor regizori români de azi: „Băieţilor ăstora nu pot să le spun „noul val”. Ca să reprezinte un nou val, ar fi trebuit să vină cu ceva absolut nou, cu o nouă viziune, or ei au imitat – mai bine sau mai prost – lucruri deja făcute. Au mers pe un trend... Şi umblă ca bezmeticii după premiuţe de tot felul, după Zalăul din Elveţia sau după Adjudul din Franţa – festivăluţe nenorocite care să le dea iluzia notorietăţii.” Totuşi, critica lui se dovedeşte mult prea nedreaptă în cazul în care am aplica-o la opus-uri precum: Moartea domnului Lăzărescu, 432, Occident – „vărfuri de lance” ale cinematografiei româneşti din primul deceniu al secolului XXI. Reluarea unor teme sau stiluri încercate de alţii (de Daneliuc şi Tatos, de Andrei Blaier, de Nae Caranfil) nu este mimetică, ci filtrată prin propria personalitate creatoare a acestor cineaşti, prin – în fine – sensibilitatea timpurilor contemporane, care nu mai seamănă cu ritmurile anilor 60-70-80. Şi, să nu uităm: nici nouvelle vague nu este cu totul nou: Pentru că meta-cinematograful şi cinematograful reflexiv fusese anticipat de filmele lui Dziga Vertov, considerat profetul stilului ciné-vérité (echivalentul francez al termenului kino-pravda) şi părintele filmului ne-narativ. Asta nu înseamnă că cineva contestă autenticitatea noului val francez. Deci: nimic nu e cu totul nou sub soare. Şi încă ceva: cele trei titluri de referinţă numite mai sus au în palmares premii şi participări importante, la festivaluri importante. Regizorilor acestor filme li se poate imputa orice, dar nu că „umblă ca bezmeticii după premiuţe de tot felul, după Zalăul din Elveţia sau după Adjudul din Franţa”, aşa cum – e drept, fără să nominalizeze pe nimeni – afirmă Mircea Daneliuc într-un interviu din Adevărul literar şi artistic.

În privinţa publicului său, Daneliuc are dreptate când spune că totdeauna publicul se primeneşte. Dar oferă o viziune trunchiată a realităţii atunci când scrie, referindu-se grosso modo la spectatorii din generaţia sa: „Cei vechi au devenit nişte indivizi cărora nu le ajung banii pentru medicamente, s-au obişnuit să nu mai iasă din casă din cauza bolilor sau de scârbă, s-au obişnuit, în aceeaşi măsură, să primească de la televizor orice şi înghit orice.” E posibil ca o parte din fanii filmelor sale din anii 70-80, încă „neînvechiţi”, să nu fie cu totul brainwashed, să nu dorească să înghită orice, nici măcar orice poartă marca lui Mircea Daneliuc. Nu totdeauna e de vină publicul atunci când filmul e fluierat.

Angel Box

Pânzele în alb-negru ale Alinei Slimovschi pe tema copilăriei nu-şi refuză gravitatea şi problematizează vârsta inocenţei. Artista surpinde nu atât ludicul, cât mai ales momentele de criză, de încercare ale vârstei de aur a copilăriei.

Copilăria, aşa cum e zugrăvită de Alina în lucrările ce compun expoziţia Angel Box (afişul expoziţiei by Dan Voinea), priveşte nu înspre sine, ci înspre „în afară”. Ce reprezintă acel „în afară”? O casă din vis, un cer luminos, un şarpe, un craniu hamletian, o cădere în gol, o joacă „de-a mama”, câteva momente de meditaţie (în solitudine sau în compania unor porumbei), un ceas deşteptător care - asemenea craniului – inserează invazia timpului şi a perisabilului în universul nestatornic al copilăriei – semne ale unui sfârşit de copilărie şi ale unui început de filosofie.

Obsesia casei desenate cu creta ne trimite cu gândul la urarea ancestrală pe care copiii o adresează celor mari, la început de an: „Să vă fie casa casă, să vă fie masa masă!” Copiii plăsmuiţi de Alina sunt maturi înainte de vreme. Din mansardele întunecate îşi doresc intens, poate, ceea ce n-au avut niciodată: o casă care să fie casă, o masă care să fie masă.

West Brass Quintet

De dimineaţă am fost cu Theodor la concertul-lecţie de la Capitol cu West Brass Quintet. Maria a fost mistress of ceremonies şi a prezentat alămurile (tuba, trombonul, cornul, trompeta), melodiile şi interpreţii. S-a cântat din Ceaikovski, Verdi, Vivaldi (un segment din Primăvara / Anotimpurile), Brahms (un dans maghiar), Rossini (uvertura din Willhelm Tell), Prokofiev (aria vânătorilor din Petrică şi lupul), John Williams (tema din Star Wars), marşul elefanţilor din The Jungle Book, tema din Pink Panther ş.a. La sfârşit a apărut şi Sorin Petrescu, interpretând (voce) aria elefantului-colonel din The Jungle Book. Copiii au ieşit din sală în acordurile uverturii lui Rossini (ca bis), iar Theodor a inclus în top dansul ungar al lui Brahms.

Cu Max am revăzut highlights din Pădurea spânzuraţilor – fresh and brilliant as ever. I-am pomenit şi de trimiterile către Dostoievski (ocazie cu care i-am citit ultimile trei pagini din Epilogul de la Crimă şi pedeapsă). Dacă e ceva ce-mi stârneşte rezerve la filmul lui Ciulei e muzica lui Theodor Grigoriu – singurul „personaj” care mi se pare sensibil inferior celorlalte. În rest, numai de bine.

Maestre fără seamăn, slavă!

Azi, de Sf. Gheorghe, mă gândesc la biruinţa unui mare actor român ce i-a purtat numele: George Constantin († 1993). Un artist care, în1990, spunea: „pe când am intrat eu în teatru, teatrul era un loc sfânt şi eram mult mai dominaţi de ideea muncii, a creaţiei”. Nu cred că l-am văzut niciodată jucând pe scenă live, însă am înregistrarea cu spectacolul de la Nottara (în regia lui Dan Micu), Karamazovii. Cu vreo 15 ani în urmă, fiul său (actorul Mihai Constantin) s-a ocupat de editarea (pe suport CD, pe o casetă audio şi una video) câtorva din momentele de aur cu cel care a fost George Constantin. Montajul s-a numit: Maestre fără seamăn, slavă! – după un vers shakesperian.

Îl cunosc doar graţie născocirii aparatului de filmat. Aşa l-am văzut – în sala de cinema sau la TV, iar mai recent şi pe monitorul computerului – în nenumărate filme (în „ciulamatografie”, cum îi plăcea să spună”) şi tele play-uri, unde a jucat „partituri schematice şi antinomice: fie personaje negative, viclene şi crude, fie eroi „de tip nou”, întruchipare a echilibrului, bunătăţii şi înţelepciunii” (Cristina Corciovescu). Din toată această pleiadă de roluri (vezi imdb) am rămas mai ales cu procurorul din Reconstituirea (1969) şi cu ofiţerul din O vară de neuitat (1993), ambele de Lucian Pintilie. Din păcate n-avea să se mai întâlnească nicicând cu un rol aşa „gras” ca al procurorului, aşa cum cinematografia românească n-avea să mai difuzeze vreodată un film ca Reconstituirea. A jucat în schimb - în „filme alimentare” ce-i rotunjeau bugetul – roluri ce aveau să-l facă extrem de popular: în serialele cu haiduci ori comisari, dar şi în filmele istorice, gen Burebista ori Cantemir. Mie însă George Constantin mi-a mers la suflet în special cu rolurile secundare pe care le-a jucat în filme mai puţin importante (şi, unele, mai debile în ceea ce priveşte limbajul cinematografic folosit), ca: Singurătatea florilor, Oraşul văzut de sus, Între oglinzi paralele, Ştefan Luchian, Pe malul stâng al Dunării albastre şi Prea cald pentru luna mai.

Mi-e cu neputinţă să-l uit pe doctorul amator de rugby din Singurătatea florilor (1976): victimă a persecuţiilor din „obsedantul deceniu” al „erei ticăloşilor”, îi dă – într-o singură secvenţă – o usturătoare lecţie de viaţă fostului său amic (dr. Pavel, jucat de Radu Beligan) care, singurul (dintr-un colectiv care a votat în unanimitate: Guilty), îi cunoştea nevinovăţia. Dar n-a spus nimic... Peste ani se oferă să-l înveţe rugby, dacă altceva (cinstea, demnitatea, verticalitatea) n-a reuşit. Viu încă în memorie e şi tatăl lui Matei (Adrian Păduraru) din Prea cald pentru luna mai (1983); proprietar al unei vile imense, îşi strică fiul, crescându-l în puf şi apărându-l – folosindu-se de relaţii şi „pile” – chiar atunci când odrasla-i o ia razna, e vinovată şi merită pedepsită.

Widescreen

Maxima preferată a Oanei Pellea, una din cele mai speciale actriţe din teatrul românesc: „A te plictisi este o lipsă de respect de sine. Mă simt bine şi când sunt singur.” (Jules Renard). Actriţa mărturiseşte pentru un cotidian: „Ai momente în viaţă când nu ştii ce să alegi. Spui doar atât: „Eu nu ştiu să aleg”. Şi îi zici lui Doamne-Doamne să aleagă El pentru tine. Şi ajungi unde trebuie. Minusurile sau ceea ce crezi că ţi se întâmplă rău sunt de cele mai multe ori un bine…” Pentru ea, pierderea părinţilor (marele actor Amza Pellea a murit

când ea avea 21 de ani, mama la 41 de ani) a dus la trezire: „Din această zdrobire de creier, pe care mi-a făcut-o viaţa, pierzându-i pe-ai mei, eu m-am trezit. Se putea să nu mă trezesc. M-am trezit însă cu adevărat! Şi bine e să ne facem timp să mai citim o carte şi să ne rugăm lui Doamne-Doamne să ne lumineze.” Încercările prin care a trecut i-au întărit caracterul: „Prin căderi te ridici, ăsta a fost şi drumul meu. Nici eu n-am fost un om deschis, dar m-a luat viaţa de ciuf, m-a dat cu capul de toţi pereţii şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că s-a produs această deschidere.”

„Mama mi-a schimbat viaţa. Mama a fost un fenomen şi a murit ca un fenomen uman, într-o explozie de spirit. Mama mi-a schimbat viaţa, dar mi-a schimbat şi moartea. Când o veni timpul, n-o să mai pot zice „Au”, pentru că pe ea nu am auzit-o niciodată zicând „Au”. A făcut haz şi de moarte. Trebuie să fii jumătate înger ca să poţi face asta. De la mama am moştenit optimismul.” Părinţii ei plecaţi „să moară puţin” sunt mereu cu ea căci ea este ei: „Moartea nu reuşeşte să te despartă de cei dragi.” Ultima parte a mărturisirii ei se referă la „televizorul cel mare”, din vârf de munte: „Acolo, sunt alături de tot ce-mi este drag mie: găini, câini, pisici, păsări, muzici, cărţi, linişti…” Despre acest imens widescreen 100 % natural ne-a vorbit – de mai multe ori, ultima dată chiar ieri - Monahul Valerian. De acolo, din Munţii Căpăţânii unde s-a retras ca pustnic, ne spunea on his mobile phone că nu încetează să se minuneze de ritmurile naturii. Ne-a vorbit apoi despre rugăciunea neîncetată a păsărelelor, despre copaci înfloriţi şi caprele negre pe care le zăreşte în depărtare – decor audio-vizual ce-i dă senzaţia de zbor, ca o detaşare, ca o desprindere progresivă de labirintul atâtor amintiri. „E ca şi cum ai fi într-un avion şi priveşti în jos spre străzile şi siluetele oamenilor care devin tot mai mici, spre oraşe, mări şi munţi ce se micşorează tot mai tare, iar tu te întrebi: Fost-am oare vreodată în acel oraş, pe acele străzi?” – spunea monahul.

Şi un feed-back de la un cititor: „Este frumos să citeşti astfel de articole, ceea ce e interesant e că ele sunt publicate ca nişte excepţii”. Creştinul, al cărui ideal se cuvine să fie o viaţă moderată, Îl recunoaşte pe Dumnezeu în rugăciune şi se comportă civilizat, fără exces – „un lucru normal pentru o ţ[Citeste]ară care se consideră creştină”. Faptul că astfel de mărturii sunt excepţii fericite, îi demonstrează celui care a semnat comentariul („bucureşteanu’”) că „România e o ţară nominal creştină”.

Cei care plătesc cu viaţa

Am răsfoit azi, la Cărtureşti, un volum dens al Luciei Hossu Longin, intitulat Memorialul durerii. M-am oprit la capitolul dedicat arhitectului cu suflet de poet Gheorghe Ursu (aka Babu) - personaj fascinant care mi-a atras atenţia prima oară pe la mijlocul anilor 90, la Festivalul filmului de la Costineşti, când am urmărit un documentar ce i-a fost dedicat. Niciunul din miile de blocuri pe care le-a proiectat şi aprobat pentru construcţie nu s-a prăbuşit la cutremurul din 4 martie 1977. Dar asta n-a contat. Prin 1985 a fost arestat (pe motiv că deţinea valută: $17; în realitate o colegă de servici îl turnase la Securitate pentru că ţinea un jurnal extrem de critic faţă de regimul totalitar din România) şi bătut bestial. Rândurile care descriu felul în care a fost schingiuit sunt răvăşitoare. A mai trăit doar vreo cincizeci de zile în beciurile închisorii, unde a fost bătut sistematic, iar relatările din cartea Luciei Hossu Longin sunt cutremurătoare. Apoi a ajuns un cadavru viu, un morman de carne măcelărită şi răstâgnită, iar la final o mână de oase într-un coşciug. Despre torţionari (informatori infiltraţi printre puşcăriaşi, după declaraţiile autoarei), numai de bine. Cazul e în continuare neelucidat. Foştii torţionari (ai lui Babu şi ai altora asemenea lui) s-au transformat în acuzatori, nimeni – în afară de victimele ucise fără număr, acuzate acum (de ce nu ne mai miră?) de turnătorii, de joc dublu – nu e vinovat. Who cares anyway?

P.S. O discuţie „strânsă” aseară cu T pe tema patriotismului local. Miza: rezonanţa sau lipsa de rezonanţă faţă de pretenţia că „noi suntem români, noi suntem români, noi suntem români aici stăpâni”. De fapt, are dreptate: din „interior”, mai ales din acele zone din Ardeal mai puţin cosmopolite, aşa se văd lucrurile. De aici din Banatul cosmopolit însă, îmi place să cred că se văd altfel, mai puţin biased. Aşa cum scrie Dan Ungureanu în recentul său studiu Zidul de aer. Tratat despre mentalităţi (apărut în 2008, la Editura Bastion), „bănăţenii sunt cei mai puţin naţionalişti dintre români” pentru că „Banatul, zonă amestecată, locuită de slovaci, cehi, bulgari, germani, sârbi, români şi chiar unguri, n-a fost o zonă de conflicte etnice”. Tendinţa centrifugă a bănăţenilor (care sunt mai apropiaţi de Viena, Budapesta şi Belgrad decât de Bucureşti) „e compensată - adaugă Dan Ungureanu - de naţionalismul românilor ardeleni”.

Guardian Angel

Discuţie pe teme...duhovniceşti cu LB, elevul meu de vreo 17 ani. Singurul care a rămas la oră din clasa lui. Mai în glumă, mai în serios, l-am dojenit pentru textul pe care şi l-a pus, zilele trecute (în ajun de Paşti) pe status-ul de pe messenger. Era ceva pueril, teribilist, gen „religion is bullshit”. L-am întrebat de ce a făcut asta. L-am întrebat dacă a citit vreo carte de religie. A dat vina pe nu ştiu ce documentar (de pe Discovery Channel, desigur) care – susţinea el – demonstra că au mai fost şi alţi profeţi, lideri religioşi în Egipt etc. care aveau ucenici, că Iisus nu e decât un remix al altor personaje blah-blah-blah. Că este puternic impresionat de Codul lui Da Vinci şi altele asemenea. Până la urmă a recunoscut, de bună voie şi nesilit de nimeni, că a urmat doi ani cursurile de la liceul catolic (probabil din localitate) şi educaţia rigidă primită acolo l-a disperat. Nimic nou nici în asta, la urma urmei – gândesc acum - şi James Joyce a fost disperat de iezuiţii lui, dar a scris apoi patru cărţi esenţiale pentru literatura modernă (The Dubliners, The Portrait of the Artist as a Young Man, Ulysses şi Finnegan’s Wake). I-am spus că n-ar trebui să opună neapărat pe omul realist (care crede în „dovezi” şi de unde astfel de „dovezi” în chestiunile de credinţă) omului religios (care crede pur şi simplu, potrivit afirmaţiei dostoievskiene, preluate de Steinhardt: „Dacă mi s-ar demonstra – ştiinţific, prin evidenţe - că adevărul e în altă parte, nu în Hristos, tot aş alege să rămân cu Hristos”). Că religia ar trebui să fie ceva firesc pentru om, nu o filosofie supusă cuantificării şi razelor X. Se vede că – pentru omul revoltat - credinţa e o ciudăţenie, o bizarerie, o şarlatanie, iar frumuseţea trăirii liturgice din Biserică cine s-o mai cunoască, cine s-o mai trăiască? Omul rămâne tot la dilemele lui, la starea lui călduţă - este şi asta o formă de consecvenţă. Aşa cum se întâmplă şi-n finalul din Stalker după întoarcerea celor trei din Zonă. Niciunul n-a intrat în „camera dorinţelor” (unde dorinţa rostită sau gândită cu o inimă curată devenea realitate), niciunul nu s-a folosit de acest prilej de a se curăţi. Au revenit în barul împuţit de unde a început odiseea lor, Scriitorul şi-a aprins o ţigară, Profesorul şi-a topit şi el spleen­-ul într-o duşcă de vodcă şi amândoi priveau nedumeriţi spre Călăuza care, împreună cu nevasta care – ca o Penelopă - îl aştepta, cu fiica lor infirmă şi cu un câine „psihopomp” ce s-a lipit de el în Zonă, plecau spre casă. Ceea ce le-a cerut Călăuza era să creadă. (N-a precizat în ce sau în cine.) Niciunul nu s-a arătat dornic şi îndeajuns de smerit cu inima ca să intre în „camera dorinţelor”. Au căzut amândoi la acest examen al mărturisirii. „Conştiinţa, remuşcările” – spune Scriitorul – „toate acestea nu sunt decât născociri ale creierului... Nu, nu mă duc în camera aceea. Nu vreau să arunc în capul nimănui mizeria care s-a adunat în mine, ca apoi să mă spânzur. Mai bine mă alcoolizez în căsuţa mea împuţită...”

...Uneori îmi vine să cred că atunci, în acea zi a anului 1982, când – la cinematograful timişorean Victoria - am văzut pentru întâia oară Stalker (şi de fiecare dată când l-am revăzut după aceea) un înger păzitor – ca-n The Purple Rose of Cairo - a coborât de pe ecran şi mă veghează neîncetat, fiindu-mi volant şi balsam, combustibil al speranţei şi antidot pentru legiunea de întrebări iscoditoare şi zdrobitoare care, nici pe mine, nu m-au ocolit.

Explicitly Christian

Găsesc pe net următorul comentariu la un articol semnat Dan Puric (din Ev.z.): „...cine citeşte ce a „scris” Dl. Puric, felul în care vorbeşte şi se mişcă îşi dă seama repede de un adevăr [Citeste] fundamental: un actor poate manipula emoţiile, inclusiv pe cele religioase. Dar cu ce preţ? Cât de multă ură şi dispreţ faţă de ceilalţi este în discursul sau. Il apreciez ca actor, dar nimic mai mult. Un mim trebuie să rămână un mim. Nu trebuie să devină un smintitor, unul în plus. Nu avem nevoie, ca ortodocşi, de imitatori de Hristos, ci doar de cel Adevărat.” Personal rămân la părerea că încercările lui DP de a face – spune el – „artă creştină” nu trebuie neapărat condamnate. La urma urmei, nu e nevoie de nicio cenzură totalitară care să interzică măreaţa proiecţie a crucii – ştampilă creştină, într-adevăr - de la finalul lui Don Quijote. Partea tristă e că, în acest climat cultural dominat de derizoriu (şi în care spectacole ce folosesc un limbaj teatral matur, creator trec aproape neobservate) „maestrul” Dan Puric face o notă distinctă şi provoacă isterii de admiraţie. Publicul evlavios pravoslavnic, în căutare de semne explicit creştine într-o piesă de teatru, într-un film (cum s-a-ntâmplat relativ recent cu receptarea Ostrov­-ului), se-mbată cu apă rece şi confundă arta cu ideologia şi propaganda. Dar trece şi asta. Ceea ce au făcut pentru teatru adevăraţii artişti români (actori, regizori, scenografi etc.) rămâne – cât rămâne, pentru că majoritatea spectacolelor nu s-au păstrat pe suport video – în conştiinţa oamenilor. Gargara, ca şi geniul, n-are vârstă. Much ado about nothing. Altminteri, ca actor, Dan Puric e chiar simpatic. Ca „mim creştin” însă, a devenit simpatic doar pentru amatorii de artă cu „mesaj” la vedere.

Innocent quest

O altă zi marcată de întoarcerea la natură. După un prânz servit la in-laws mi-a atras atenţia – cu totul întâmplător - un film american pe care n-am reuşit să-l revăd a treia oară: Hannah & Her Sisters de Woody Allen. Cred tot mai tare că filmele acestui cineast ce-şi revendică influenţe bergmaniene (cu trimiteri la Chaplin şi Groucho Max) nu se pretează la prea multe vizionări. Ele pot amuza, eventual, o dată sau de două ori. Ceea ce - ar spune unii - nu e puţin. Mie mi se pare totuşi destul de puţin, în raport cu acele filme evergreen care te bucură la fiecare nouă vizionare. Din fericire, Hannah... aparţine perioadei în care Allen încă mai avea substanţă cât de cât. Cu timpul, şi bruma de umor (bazat mereu pe intertextualitate, pe conotaţii şi subtilităţi culturale de connoiseur, pe comicul absurd) a pălit, lăsând loc gag-urilor amorale şi sinistre de-a dreptul (filme gen Cassandra’s Dream, enunţate încă de la sfârşitul anilor 80, o dată cu Crimes & Misdemeanors). Aşa că am schimbat canalul (deşi iniţial mă bucurasem de programarea la TV a acestui film) pe Mezzo. Spre seară ne-am urcat în maşină (cu Claudiu & Tatiana) şi-am ieşit din nou la ţară. De data asta am ajuns la Casa Altringen dintr-un sat şvăbesc, la 45 km de casă. Pe drum am admirat câmpurile galbene de rapiţă în floare. La întoarcere ne-a prins ploaia, iar eu m-am ales c-o alergie de la praf (sau cu hay fever).

Pe mess un interesant ping-pong de idei cu Ruby. Între altele am dezbătut problema liberului arbitru şi a omniscienţei lui Dumnezeu. Insistenţa cu care mi-a vorbit despre „de ce”-uri şi despre „raţionalizarea” credinţei mi-a amintit de întrebarea cu care Tarkovski îşi încheie opera cinematografică. Ultimul său opus, Offret (dedicat „cu nădejde şi încredere” fiului său), are drept coda întrebarea unui copil care, aplicând pilda pe care i-o povestise tatăl său (o poveste cu tâlc din Pateric, în care un monah îşi arată ascultare faţă de avva punând cu regularitate apă la rădăcina unui pom uscat, pentru ca acesta să rodească la final) cară apă cu două găleţi şi udă un copac fără frunze, apoi se aşează pe spate, la rădăcina lui, şi rosteşte: „In the beginning was the Word...Why is that, Papa?” Această iscodire plină de duioşie este dezarmantă atunci când vine din partea unui copil. Ce bine ar fi ca întrebările noastre iscoditoare (şi adesea vătămătoare) să le adresăm cu inocenţa pruncilor, fără nicio urmă de scepticism cioranian, fără energii „demitizante” şi – mai ales - fără idei preconcepute. Este singura cale prin care ne putem apropia de Cel nu doar omniscient, ci şi omniprezent şi îndelung răbdător cu împietrirea noastră.

Eyes wide shut

La capelă am ajuns – en famille, toţi şase - printre primii. După slujba-maraton de vreo cinci ceasuri, am stat – la fel ca anul trecut – la o agapă. Prânzul de duminică l-am servit tot în şase. Theodor ne-a cântat (pian şi voce) Hristos a înviat din morţi... iar la sfârşit a rostit de vreo trei ori, cu intonaţie gravă, de preot: Hristos a-nviat! Ne-a mai cântat la pian şi piesa lui Ennio Morricone pe care de la o vreme o îndrăgeşte foarte şi o cântă mereu: „Le vent, le cri” din filmul Le Professionel. După ce a auzit-o, s-a dus singur la pian şi a înecrcat s-o caute pe clapele pianului. Apoi am mers în parc. Spre seară, împreună cu Tatiana & Claudiu am ieşit la ţară, undeva după Sacoşu Turcesc. Am căutat – fără succes, se înserase deja – un câmp cu lalele pestriţe. Un oier ne-a dus într-o pădurice, însă n-am dat de nicio lalea. Am auzit în schimb concertul ciripitoarelor, cântecul cucului, behăit de oi, orăcăit de broaşte, am zărit câteva şopârle, o broscuţă, iar fragii sălbatici erau în floare. Peste tot, parfum de iarbă proaspătă şi miresme de flori de câmp. L-am sunat pe Pr. Valerian şi ne-a vorbit de minunăţia naturii din munţii unde s-a retras, de împăcarea pe care i-a adus-o praznicul Învierii. Omul de azi, spunea el, nu mai poate suporta să trăiască firesc, de aceea se întâmplă atâtea cazuri de sinucideri mai ales primăvara şi toamna, când natura se transformă atât de profund... Ieşirea în natură mi-a amintit de miezul Oglinzii lui Tarkovski. Acolo, doctorul jucat de actorul său-fetiş (Anatoli Soloniţân) spunea că oamenii s-au rupt de natură, că s-au înstrăinat de ritmurile ei, că sunt într-o continuă goană, că nu mai au timp de reflecţii.

Am recitit una din cele 365 de întrebări pe care Zaharia Sângeorzan i le-a adresat lui Nicolae Steinhardt (întrebări publicate într-un volum la Humanitas): „Unde se ascunde azi, Hristos, de lumea nu-l vede, nu-l cheamă, nu-l recunoaşte nu-l ascultă” Răspunde Monahul de la Rohia astfel: „Nu se ascunde, dragul meu, e aici, printre noi, veşnic prezent. Noi suntem cei care ne ascundem de El, care nu-L vedem. Lumea e aceea care nu vede, nu cheamă, nu ascultă. Împărăţia cerurilor, a spus, nu e nici aici, nici acolo, e înlăuntrul nostru. În sarcina noastră va fi s­ă-L căutăm şi să-L aflăm. Dacă gândim că vom da de El în cutare punct ori cutare colţ de stradă nu-L vom întâlni în veci. Grija noastră, şansa noastră stă în a ne deschide ochii... A ni-i deschide larg.” Cu alte cuvinte: vedem numai ce vrem (alegem) să vedem, auzim numai ce vrem (ce ne convine) să auzim. Exact ca în The Point / Oblio, unde, în The Pointless Forest - care nu era pointless (fără rost) deloc - The Rockman îi spune micuţului Oblio „let me hip you to reality, open your mind along with your eyes, you only see what you want to see…” Discursul lui Rockman (acest tip cool al anilor 70) este o laudă adusă lui mother nature cu inflexiuni de rock si jazz, o invocaţie a somnului, un îndemn de a privi lucrurile în profunzime, dar şi de-a te bucura de cele de la suprafaţă (atunci când pomeneşte de păsările care ciripesc, de flori etc.), un amestec de vibraţie şi pace interioară. Morala: „you don’t have to possess a point to have yourself a point”. Altfel spus, nu e nevoie să ai o stea în frunte, ajunge doar să ai un rost, să ai un ţel (a point), să ai aprinsă-n suflet steaua ta. Şi încă ceva, adaugă The Rockman:

„The thing is you see what you want to see and you hear what you want to hear. You dig? Did you ever see Paris?”

“No.”

“Did you ever see New Deli?”

“No.”

“Well, that's it. You see what you want to see and you hear what you want to hear.”